ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4907/2012

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 2405/PI din 30

septembrie 2010, Tribunalul Timiș a admis în parte acțiunea formulată de

reclamantul C.I. împotriva pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor

Publice, și în consecință, a obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de

20.000 euro, cu titlu de despăgubiri morale.

Pentru a hotărî astfel,

prima instanță a reținut că reclamantul, împreună cu soția și mama lui au fost deportați

în localitatea F.N. la data de 18 iunie 1951, în baza deciziei Ministerului

Afacerilor Interne nr. 200/1951, iar prin decizia Ministerului Afacerilor

Interne nr. 6100 din 27 iulie 1955 le-au fost ridicate restricțiile imobiliare.

Împreună cu aceștia au

mai fost deportați K.E., I.P. și copii reclamantului I.E., respectiv, C.C.

Având în vedere că reclamantul

este fiul lui C.V. - rude de gradul I și soțul lui C.E., iar cei doi autori ai reclamantului

sunt decedați, potrivit certificatelor de deces depuse la dosar, Tribunalul a reținut

că reclamantul are calitate procesuală activă, atât în ce privește prejudiciul suferit

prin deportarea proprie, cât și pentru prejudiciul suferit de soția, respectiv,

mama lui, ca urmare a deportării acestora, astfel că a respins excepția invocată

de pârât prin întâmpinare.

În schimb, a constatat

că daunele morale nu pot fi acordate pentru rudele colaterale, astfel că reclamantul

nu are calitate procesuală activă pentru prejudiciul moral suferit de I.P., despre

care reclamantul susține că este fratele său.

Tribunalul a mai reținut

că legea specială de reparație prevede posibilitatea acordării de daune morale atât

pentru condamnările politice cât și pentru măsurile administrative abuzive și raportat

la împrejurările concrete ale măsurii administrative cu caracter politic la care

au fost supuși reclamantul, soția sa și mama lui, la durata acesteia, a apreciat

că acesta are dreptul la 10.000 de euro, cu titlu de daune morale, pentru deportarea

sa, la plata sumei de 5.000 euro, cu același titlu, pentru deportarea soției și

la 5.000 de euro daune morale pentru deportarea mamei, în acest sens acțiunea fiind

admisă în parte.

Tribunalul a mai reținut

că măsurile reparatorii prevăzute de Decretul-Lege nr. 118/1990 și O.U.G. nr. 214/1999

pot constitui un criteriu de cuantificare a daunelor morale, însă nu sub forma unei

operații aritmetice, având în vedere că ele au natura juridică a unor despăgubiri

materiale, astfel că nu se pot cumula cu despăgubirile morale.

În consecință, Tribunalul

a admis în parte acțiunea, a obligat pârâtul să-i plătească reclamantului suma de

20.000 euro, prin echivalentul în lei la data plății, reprezentând despăgubiri morale

pentru deportarea sa, a soției sale C.E. și a mamei sale C.V. și a respins cererea

de obligare a pârâtului la plata diferenței de 1.480.000 euro, reprezentând daune

morale pentru deportarea lor.

De asemenea, Tribunalul

a respins cererea reclamantului de obligare a pârâtului la plata sumei de 500.000

euro, reprezentând despăgubiri morale pentru deportarea fratelui său, I.P.

Împotriva acestei sentințe

au declarat apel ambele părți.

Reclamantul C.I. a arătat

că suma acordată de către prima instanță cu titlu de despăgubiri este prea mică

în raport de prejudiciul moral suferit.

Pârâtul Statul Român,

prin Ministerul Finanțelor Publice, a arătat că prin Deciziile nr. 1354 din 20

octombrie 2010 și nr. 1358 din 21 octombrie 2011 ale Curții Constituționale au fost

declarate neconstituționale prevederile art. I pct. 1 și art. II din O.U.G. nr.

62/2010, precum și prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.

Prin întâmpinarea depusă

la dosar, reclamantul a arătat că în cauză nu sunt aplicabile dispozițiile Deciziilor

nr. 1354 din 20 octombrie 2010 și nr. 1358 din 21 octombrie 2011 ale Curții Constituționale,

acestea fiind pronunțate ulterior înregistrării acțiunii sale.

În cauză a formulat întâmpinare

și pârâtul, care a invocat dispozițiile Deciziilor Curții Constituționale și faptul

că prevederile legale constatate a fi neconstituționale, pe care își întemeiază

reclamantul acțiunea, au rămas fără efecte juridice din data de 31 decembrie 2010,

întrucât legiuitorul nu a intervenit pentru modificarea art. 5 alin. (1) lit.

a) din Legea nr. 221/2009.

Prin decizia civilă

nr. 976 din 22 iunie 2011, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a respins, ca

nefondat, apelul reclamantului, a admis apelul pârâtului și a respins, ca neîntemeiată,

acțiunea.

Pentru a se pronunța astfel,

instanța de apel a reținut, în esență, că prin Decizia nr. 1358 din 21

octombrie 2010 a Curții Constituționale, au fost declarate neconstituționale prevederile

art. 5 alin. (1) lit. a) Teza întâi din Legea nr. 221/2009, fiind astfel desființat

temeiul juridic al acțiunii reclamantului.

Având în vedere că decizia

de neconstituționalitate în discuție a fost publicată în M. Of. al României nr.

761/15.11.2010, iar în intervalul de 45 de zile de la publicare Parlamentul nu a

pus de acord prevederile declarate neconstituționale cu dispozițiile Constituției,

rezultă că aceste prevederi și-au încetat efectele juridice, ceea ce înseamnă că

nu mai pot fi aplicate și că nu mai sunt obligatorii, la fel ca normele abrogate.

Această soluție se impune,

chiar dacă cauza se află în apel, datorită caracterului devolutiv al acestei căi

de atac, care readuce în fața instanței de control judiciar toate problemele de

fapt și de drept dezbătute în prima instanță, provocând o nouă judecată asupra fondului.

Împotriva acestei decizii

a declarat recurs reclamantul C.I., formulând următoarele critici:

I. Prin aplicarea în cauză

a Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, instanța de apel a încălcat principiul

egalității cetățenilor în fața legii și al nediscriminării, prin crearea unei situații

în care, pentru același prejudiciu cauzat, soluțiile sunt contradictorii, fiind

astfel încălcate dispozițiile legale comunitare și practica judiciară a Curții Europene

în materie, funcție de momentul la care instanța de judecată a pronunțat o hotărâre

definitivă și irevocabilă, deși petenții au depus cererile în același timp și au

urmat aceeași procedură prevăzută de Legea nr. 221/2009.

II. Prin soluția adoptată,

instanța de apel a încălcat principiul neretroactivității legii, conform căruia

legea dispune numai pentru viitor, iar legea în vigoare la momentul formulării cererii

de chemare în judecată, în speță, art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009,

este în vigoare pe tot parcursul procesului, principiul consacrat de art. 1 C.

civ. și de art. 15 alin. (2) din Constituția României.

III. Prin soluționarea

cauzei din perspectiva deciziei de neconstituționalitate, instanța de apel a încălcat

prevederile conținute în Declarația Universală a Drepturilor Omului, Convenția Europeană

a Drepturilor Omului, Rezoluțiile APCE nr. 1096/1996 și nr. 1481/2006, Rezoluția

nr. 40/34 din 29 noiembrie 1985 a Adunării Generale ONU precum și practica Curții

Europene a Drepturilor Omului în materie, acte normative care, potrivit art. 20

din Constituția României au prioritate de aplicare.

Recursul este nefondat,

pentru următoarele argumente:

I. Discriminarea presupune

aplicarea unui tratament juridic diferit persoanelor aflate în situații identice

sau similare, în lipsa unei justificări obiective și rezonabile.

În susținerea acestei

critici recurentul-reclamant se raportează la alte persoane a căror situație se

regăsea în domeniul de aplicare a legii și ale căror cauze au fost soluționate până

la pronunțarea deciziei de neconstituționalitate în discuție.

Or, adoptarea acestei

decizii de instanța de contencios constituțional și dat fiind caracterul general

obligatoriu al Deciziilor Curții Constituționale astfel cum este reglementat de

dispozițiile art. 147 alin. (4) din Constituție, constituie justificarea obiectivă

și rezonabilă pentru adoptarea unor soluții contrare.

Așadar, situația de dezavantaj

sau de discriminare în care recurentul-reclamant s-ar găsi prin nesoluționarea,

în mod definitiv, a cauzei, la momentul pronunțării deciziei de neconstituționalitate,

are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituționalitate,

și rezonabilă, întrucât scopul urmărit este acela de înlăturare din cadrul normativ

intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate.

Izvorul „discriminării”

îl constituie decizia de neconstituționalitate și a-i nega legitimitatea înseamnă

a nega însuși mecanismul vizând controlul de constituționalitate ulterior adoptării

actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare

organ statal își are atribuțiile și funcțiile bine definite.

De asemenea, prin respectarea

efectelor obligatorii ale Deciziilor Curții Constituționale se înlătură imprevizibilitatea

jurisprudenței, care, în aplicarea unei norme incoerente, ar fi ea însăși generatoare

de situații discriminatorii.

II. Contrar susținerilor

recurentului-reclamant, decizia instanței de apel fundamentată pe decizia de neconstituționalitate

în discuție, nu încalcă principiul neretroactivității legii, întrucât acțiunile

în justiție în curs de soluționare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009,

reprezintă situații juridice legale, în curs de desfășurare, surprinse de legea

nouă anterior definitivării lor și de aceea intrând sub incidența noului act normativ.

Este vorba, în ipoteza

analizată, despre pretinse drepturi de creanță, a căror concretizare, sub aspectul

titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană îndreptățită și

întinderea dreptului, în funcție de mai multe criterii prevăzute de lege, se poate

realiza numai în urma verificărilor jurisdicționale realizate de instanță.

Or, la momentul la care

instanța este chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate, norma juridică

nu mai există și nici nu poate fi considerată ca ultraactivând, în absența unor

dispoziții legale exprese.

În acest sens, s-a pronunțat

decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 publicată în M. Of. al României, Partea I,

nr. 789/07.11.2011, care a statuat în interesul legii că, drept urmare a Deciziilor

Curții Constituționale nr. 1358 și nr. 1360/2010, „dispozițiile art. 5 alin.

(1) lit. a) Teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic

și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot

constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării

deciziilor instanței de contencios constituțional în M. Of.”.

Cum Decizia nr. 1358/2010

a Curții Constituționale a fost publicată în M. Of. la data de 15 noiembrie 2010,

iar în speță decizia instanței de apel a fost pronunțată la data de 22 iunie 2011,

cauza nefiind, deci, soluționată definitiv, la momentul publicării deciziei respective,

rezultă că textele legale declarate neconstituționale nu își mai pot produce efectele

juridice, fără a afecta în vreun fel principiul neretroactivității.

III. Atât soluția instanței

de apel, cât și deciziile prin care s-a constatat neconstituționalitatea art. 5

alin. (1) lit. a) din Legea nr. 211/2009, sunt în concordanță cu pactele și tratatele

la care România este parte, a căror încălcare se invocă de către recurentul-reclamant.

Reglementările internaționale

în materia drepturilor omului ratificate de România, deși parte integrantă a dreptului

intern, potrivit art. 11 alin. (2) din Constituție, nu pot reprezenta, prin ele

însele, un temei juridic suficient al pretențiilor de acordare a unor daune materiale

ori morale, pentru prejudicii cauzate prin încălcări ale drepturilor și libertăților

fundamentale în perioada anterioară ratificării Convenției.

Pentru recunoașterea unor

asemenea drepturi patrimoniale este necesar un act de voință al autorităților române,

în sensul reparării prejudiciilor cauzate prin acte ori fapte abuzive ale Statului

Român, dispozițiile legale naționale urmând a fi cenzurate, în planul respectării

drepturilor și libertăților fundamentale, prin prisma reglementărilor internaționale,

în aplicarea art. 20 alin. (2) din Constituție.

Mecanismul de aplicare

a Convenției Europene are drept premisă, așadar, existența unei prevederi legale

care, supusă examenului de conformitate cu reglementarea internațională, este susceptibilă

de a fi înlăturată în cazul contrarietății cu dispozițiile Convenției.

Prin declararea neconstituționalității

art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 însă, aceste dispoziții și-au încetat

efectele, situație față de care, în absența unei prevederi legale posibil a fi înlăturată

prin raportare la Convenția Europeană, mecanismul anterior descris nu este viabil,

astfel cum învederează recurentul-reclamant.

Pe de altă parte, analiza

concordanței efectelor deciziei de neconstituționalitate cu actele normative internaționale

în materia drepturilor fundamentale ale omului, s-a realizat deja atât în considerentele

acestei decizii, cât și în cadrul deciziei în interesul Legii nr. 12/2011, astfel

încât asupra acestor aspecte instanța de drept comun nu mai poate reveni.

Pentru aceste considerente,

în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge

recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de reclamantul C.I. împotriva deciziei nr. 976 din 22 iunie 2011

a Curții de Apel Timișoara, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 27 iunie 2012.