ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4229/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4229/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Curtea de Apel Timișoara, secția civilă,

prin decizia civilă nr. 1841 din 4 mai 2011

a admis apelurile declarate de reclamanții C.T., C.M. și C.I. și de

pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția

Generală a Finanțelor Publice Timiș împotriva sentinței civile nr. 1814/ PI din

8 iulie 2010 a Tribunalului Timiș, a desființat sentința apelată și a trimis

cauza spre rejudecare la Tribunalul Timiș.

Pentru a pronunța

această decizie, Curtea a reținut următoarele considerente:

Prin acțiunea civilă

înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș sub nr. 5850/30 din 06 octombrie 2009,

reclamanții C.T., C.M. și C.I. au chemat

în judecată pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice solicitând

obligarea acestuia la acordarea de despăgubiri în cuantum de 270.000 euro în

echivalent lei la data plății, pentru prejudiciul moral suferit de numitul C.l.,

bunicul reclamanților C.T. și C.l., datorită măsurilor administrative cu

caracter politic luate împotriva sa prin Decizia M.A.I. nr. 200/1951; la

acordarea de despăgubiri în cuantum de 270.000 euro în echivalent lei la data

plății, pentru prejudiciul moral suferit de numita C.M., bunica subsemnaților C.T.

și C.l., datorită măsurilor administrative cu caracter politic luate împotriva

sa prin Decizia M.A.I. nr. 200/1951; la acordarea de despăgubiri în cuantum de

270.000 euro în echivalent lei la data plății, pentru prejudiciul moral suferit

de numitul C.G., tatăl reclamanților C.T. și C.l., respectiv soțul reclamantei C.M.,

datorită măsurilor administrative cu caracter politic luate împotriva sa prin

Decizia M.A.I. nr. 200/1951; la acordarea de despăgubiri în cuantum de 200.000

euro în echivalent lei la data plății, reprezentând echivalentul valorii

bunurilor confiscate ca efect al măsurii administrative cu caracter politic

luate împotriva antecesorilor lor prin Decizia M.A.I. nr. 200/1951.

Prin sentința civilă nr. 1814/

PI din 08 iulie 2010 pronunțată de Tribunalul Timiș în Dosarul nr. 5850/30/2009,

a fost respinsă excepția lipsei

calității procesual active invocată de pârât; a fost admisă în parte acțiunea

formulată de reclamanții C.T., C.M. și C.l., împotriva pârâtului Statul Român

reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a

Finanțelor Publice Timiș; a fost obligat pârâtul să plătească reclamanților C.T.

și C.l. câte 60.000 euro, iar reclamantei C.M. 15.000 euro cu titlu de daune

morale la cursul în lei la data plății; a fost respinsă în rest cererea

reclamanților; a fost respinsă cererea reconvențională formulată de pârât.

Pentru a dispune

astfel, tribunalul a reținut că reclamanții au calitate procesuală activă,

întrucât C.T. și C.I. sunt fii lui C.G. - rude de gradul 1 și nepoții lui C.I.

și C.M. - descendenți de gradul al II-lea iar reclamanta C.M. este soțul lui C.G.,

iar cei trei deportați sunt decedați, potrivit certificatelor de deces depuse

la dosar, astfel că a respins excepția invocată de pârât.

Reclamanții au cerut

daune morale pentru deportarea tatălui reclamanților C.T. și C.I., respectiv

soțul reclamantei C.M., pe nume C.G. (decedat la 18 octombrie 1999), dar și a

părinților acestuia din urmă: C.I. (decedat la 18 octombrie 1961) și C.M.

(decedată la 25 ianuarie 1986).

Din adeverința din 14

decembrie 2000 a Ministerului Justiției, Direcția Instanțelor Militare și din

adeverința din 03 noiembrie 2009 a Ministerului Apărării Naționale tribunalul a

reținut că cei trei autori ai reclamanților au fost deportați în localitatea

Urleasca Nouă, Brăila, în perioada 10 iunie 1951 - 20 decembrie 1955, în baza

Deciziei M.A.I. nr. 200/1951.

Din modul în care este

redactat art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, ca, de altfel, întregul act

normativ, tribunalul a reținut că, odată dovedită condamnarea cu caracter

politic sau măsura administrativă cu caracter politic, legea prezumă existența

prejudiciului moral, revenind, eventual, pârâtului sarcina probei contrare,

dovadă ce nu a fost făcută în speța de față.

Legea nr. 221/2009 nu

oferă, în schimb, criterii de apreciere a cuantumului daunelor morale, acest

lucru fiind lăsat în sarcina instanței.

Soluționând cauza în

echitate, raportat la împrejurările concrete ale măsurii administrative cu

caracter politic la care au fost supuși autorii reclamanților, la durata

acesteia tribunalul a apreciat că reclamanții C.T. și C.I. au dreptul fiecare

la câte 60.000 de euro, cu titlu de daune morale, pentru deportarea tatălui și

a bunicilor paterni, iar reclamanta C.M. are dreptul la plata sumei de 15.000

euro, cu același titlu, pentru deportarea soțului, în acest sens acțiunea a

fost admisă în parte.

Măsurile reparatorii

prevăzute de Decretul-lege 118/1990 și O.U.G. 214/1999 pot constitui un

criteriu de cuantificare a daunelor morale, însă nu sub forma unei operații

aritmetice având în vedere că ele au natura juridică a unor despăgubiri

materiale, astfel că nu se pot cumula cu despăgubirile morale.

În ce privește

despăgubirile materiale solicitate de reclamanți, instanța a reținut că art. 5 alin.

(1) lit. b) din Legea nr. 221/2009 prevede acordarea de despăgubiri

reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de

condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu

i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile

Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod

abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, cu

modificările și completările ulterioare, sau ale Legii nr. 247/2005 privind reforma

în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, cu

modificările și completările ulterioare.

Acest text de lege,

însă, nu trebuie interpretat prin sine, ci raportat la prevederile alin. (5) al

aceluiași articol, conform căruia acordarea de despăgubiri în condițiile

prevăzute la alin. (1) lit. b) atrage încetarea de drept a procedurilor de

soluționare a notificărilor depuse potrivit Legii nr. 10/2001, republicată, cu

modificările și completările ulterioare, sau Legii nr. 247/2005, cu

modificările și completările ulterioare.

Cu alte cuvinte,

acordarea de despăgubiri pentru bunurile confiscate ca urmare a unei condamnări

politice sau a unei măsuri administrative cu caracter politic este condiționată

de existența unei proceduri începute, dar nesoluționate în baza Legii nr.

10/2001.

Legiuitorul a

instituit o dispoziție de favoare prin conferirea accesului direct la instanță

celor a căror procedură administrativă nu a fost soluționată, neurmărind să

repună în termen pe cei care nu au recurs la această procedură sau a căror

notificare în baza Legii nr. 221/2009 a fost respinsă, chiar și în parte,

irevocabil.

În consecință, tribunalul

a respins cererea reclamanților de obligare a pârâtului la plata despăgubirilor

materiale.

De altfel, acordarea

de despăgubiri pentru lipsa de folosință a unui teren agricol nu face obiectul

Legii nr. 10/2001.

Tribunalul a respins

și cererea reconvențională având ca obiect încetarea acordării către

reclamanți-pârâți reconvenționali a măsurilor reparatorii prevăzute de

Decretul-lege nr. 118/1990 și de O.U.G. nr. 214/1999, întrucât, potrivit

principiului simetriei pârâtul-reclamant reconvențional avea posibilitatea să

parcurgă procedura prevăzută de cele două acte normative pentru acordarea lor,

iar nu să se adreseze direct instanței de judecată.

Împotriva sentinței au

declarat apeluri

reclamanții și pârâtul

care au criticat-o pentru netemeinicie și nelegalitate.

Instanța de apel a

reținut următoarele considerente:

În primul rând,

instanța a constatat că prezenta cerere de chemare în judecată fiind formulată

anterior intrării în vigoare a Legii nr. 202/2010, dispozițiile art. 297 alin.

(1) C. proc. civ. modificat prin această lege nu sunt incidente în cauză.

Potrivit dispozițiilor art. 5

alin. (1) din Legea nr. 221/2009 au dreptul la despăgubiri și descendenții până

la gradul II ai persoanei ce a suferit o condamnare în perioada de referință a

legii sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic.

în consecință, legea făcând trimitere la succesibili, Curtea de Apel a apreciat

că, în mod corect a reținut prima instanță calitatea procesual activă a

reclamanților, chiar în lipsa dovezii că acesta ar fi singurii succesibili al

persoanelor deportate, legea neprevăzând obligativitatea dovedirii calității de

moștenitor.

În consecință, a respins ca

neîntemeiată excepția lipsei calității procesual active invocată de pârât.

Instanța de apel a reținut că

dincolo de încetarea efectelor juridice ale unor articole ale Legii nr. 221/2009

modificată prin O.U.G. nr. 62/2010, încetare produsă ca efect al caracterului

obligatoriu

al

deciziilor

1354 din 20 octombrie 2010 și,

respectiv 1358 din 20 octombrie 2010 date de Curtea Constituțională, legea a

fost adoptată având ca scop repararea prejudiciilor suferite de persoanele

(respectiv soții/soțiile și descendenții acestora) ce au suferit condamnări

politice și măsuri asimilate acestora în perioada de referință a legii.

Este evident, în consecință,

că legea trebuie interpretată în sensul producerii de efecte în favoarea

persoanelor ce intră sub incidența ei și aceasta cu atât mai mult cu cât,

conform celor mai sus arătate, dispoziții de substanță ale legii au fost lăsate

fără efecte juridice, ceea ce echivalează cu neaplicarea lor.

În cauză, reclamanții au

solicitat obligarea pârâtului și la plata de despăgubiri materiale pentru

bunurile confiscate. Potrivit art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009,

(și) descendenții persoanelor condamnate politic sau care au făcut obiectul

unor măsuri administrative cu caracter politic au dreptul la despăgubiri

materiale pentru bunurile confiscate, dacă bunurile nu au fost restituite în

baza Legii nr. 10/2001 sau a Legii nr. 247/2005.

Noua lege de reparație nu

distinge după cum bunurile fac sau nu obiect al legilor reparatorii anterioare

ci după cum bunurile confiscate au fost sau nu restituite (în natură sau

echivalent) în baza acestor legi; or, unde legea nu distinge, nici cel ținut să

o aplice nu poate să o facă.

Instanța de apel a

reținut că, urmare a greșitei interpretări a legii că bunurile pentru care

reclamanții au solicitat despăgubiri nu intră sub incidența dispozițiilor art. 5

alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, prima instanță a respins acest capăt

de cerere fără a-1 mai examina pe fond, devenind, astfel, incidente

dispozițiile art. 297 alin. (1) C. proc. civ., astfel că, în vederea

soluționării unitare a cererilor părților, a admis apelurile declarate de

reclamanți și pârât, a desființat sentința apelată și a trimis cauza spre

rejudecare la Tribunalul Timiș.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs pârâtul Statul Roman prin Ministerul Finanțelor

Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Timiș.

Recurentul - pârât

solicită în principal, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei la

instanța de apel în vederea rejudecării apelului, întrucât decizia recurată a

fost dată cu încălcarea formelor de procedură prevăzute sub sancțiunea

nulității de art. 105 alin. (2) (art. 304 pct. 5 C. proc. civ.).

Arată că soluția

instanței de apel este greșită, în condițiile în care acțiunea reclamanților

avea două capete de cerere distincte formulate pe fondul cauzei, și anume

acordarea unor despăgubiri morale în temeiul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea

nr. 221/2009 precum și acordarea unor despăgubiri materiale în temeiul art. 5 alin.

(1) lit. b) din Legea nr. 221/2009.

Mai arată că, în

condițiile în care niciuna dintre părțile apelante nu a solicitat prin cererile

de apel formulate casarea sentinței apelate cu trimiterea cauzei spre

rejudecare la instanța de fond, instanța de apel trebuia sa soluționeze pe fond

apelurile declarate cu privire la capătul de cerere privind acordarea

despăgubirilor morale și eventual, sa dispună desființarea sentinței recurate

cu trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de fond numai a capătului

disjuns privind acordarea despăgubirilor materiale, făcând aplicarea

prevederilor art. 165 din C. proc. civ., fără a întârzia astfel judecarea

capătului de cerere aflat în stare de judecată privind acordarea despăgubirilor

morale.

Mai mult, având în

vedere faptul că apelul este o cale devolutivă de atac, recurentul - pârât

susține că instanța de apel avea posibilitatea soluționării pe fondul cauzei și

a capătului de cerere privind acordarea despăgubirilor materiale, în cazul în

care a considerat că soluția dată de instanța de fond acestui capăt de cerere

este neîntemeiată, pe baza probatoriului administrat în prima instanța sau a

probatoriului nou administrat în fața instanței de apel, în conformitate cu

prevederile 295 alin. (2) C. proc. civ.

În consecință, susține

că soluția de desființare a sentinței și de trimitere a cauzei spre rejudecare

la aceeași instanță este neîntemeiată și încalcă principiile bunei administrări

a justiției, generând doar întârzierea nejustificată a soluționării cauzei.

Recurentul - pârât

solicită, în subsidiar, modificarea deciziei recurate în sensul respingerii

apelului formulat de către reclamanți împotriva sentinței civile nr. 1814/ PI

din 08 iulie 2010, admiterea apelului formulat de către pârât împotriva

aceleiași decizii, schimbarea în parte a sentinței primei instanțe în sensul

respingerii capătului de cerere având ca obiect acordarea de despăgubiri morale

și menținerea sentinței apelate privind respingerea ca neîntemeiate a restului

pretențiilor morale si pretențiile materiale solicitate, întrucât decizia

recurată a fost dată de Curtea de Apel Timișoara cu încălcarea și aplicarea

greșită a legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).

Referitor la capătul

de cerere privind acordarea despăgubirilor morale, recurentul arată că în

prezent acțiunea reclamanților este lipsită de temei legal, având în vedere

faptul că prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M.O. nr. 761

din 15 noiembrie 2010, Curtea Constituțională a admis excepția de

neconstituționalitate a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din

Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic si masurile

administrative asimilate acestora, pronunțate in perioada 6 martie 1945 - 22

decembrie 1989, cu modificările si completările ulterioare, drept pentru care

acțiunea reclamanților se impune a fi respinsă ca neîntemeiată în drept.

Referitor la capătul de

cerere privind acordarea despăgubirilor materiale pentru bunurile mobile

pretins confiscate ca efect al măsurii administrative suferite, recurentul

susține că în mod corect Tribunalul Timiș a respins acest capăt de cerere,

întrucât din interpretarea teleologica a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. b)

din Legea nr. 221/2009 se desprinde faptul că aceste despăgubiri vizează doar

bunurile imobile si, mai mult, doar imobilele ce fac obiectul Legii nr. 10/2001,

fapt desprins din condiționarea acordării despăgubirilor de nerestituirea

bunurilor, în natură sau în echivalent, în condițiile Legii nr. 10/2001 sau ale

Legii nr. 247/2005, acte normative ce reglementează situația imobilelor

preluate abuziv.

Niciunde în expunerea de

motive a proiectului Legii nr. 221/2009 legiuitorul nu s-a referit la acordarea

de despăgubiri pentru bunurile mobile confiscate și nici pentru alte imobile

decât cele care fac obiectul Legii nr. 10/2001 și nici nu a prevăzut vreo

astfel de dispoziție în corpul legii, prevederile legale neputând fi aplicate

prin analogie.

In consecință, nu pot

fi acordate despăgubiri în condițiile Legii nr. 221/2009 pentru bunurile mobile

ori pentru terenurile ce formează obiectul legilor în materia fondului funciar.

Aceste terenuri vor urma procedura de restituire prevăzută de legislația

funciară specială, iar eventualele despăgubiri pentru bunurile mobile puteau fi

solicitate în baza acțiunii în despăgubire întemeiată pe art. 998 - 999 C. civ.,

în termenul legal de prescripție, o astfel de cerere de despăgubire întemeiată

pe art. 998 - 999 C. civ. este însă prescrisă în prezent.

Intimații - reclamanți

au depus întâmpinare,

arătând în esență

că Legea nr. 221/2009 are caracter de complinire și nu înlătură drepturile deja

stabilite prin legile anterioare, iar decizia Curții Constituționale nr. 1358

din 21 octombrie 2010 nu este aplicabilă cauzelor aflate pe rol la data

pronunțării acesteia, ci eventual se aplică celor înregistrate ulterior

pronunțării sale, conform principiului neretroactivității legii civile consacrat

în art. 1 C. civ., în

art. 15 alin. (2) din

Constituția României, precum și în jurisprudența CEDO.

Se arată că prin

reținerea incidenței deciziei instanței de contencios constituțional se încalcă

principiul egalității în drepturi (art. 1, 4 și 16 din Constituție și art. 1

din CEDO) și se creează situații juridice discriminatorii față de persoane care

au obținut hotărâri judecătorești diferite, încălcându-se principiul

discriminării consacrat de art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor

Omului. Invocă art. 11 și 20 din Constituția României, art. l, art. 6 și art. 14

din CEDO, art. l din Protocolul nr. l adițional la Convenție, Rezoluția nr. 1096

din 1996 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, etc.

Intimații - reclamanți

consideră că în mod corect instanța de apel a apreciat că prima instanță a

respins în mod greșit petitul privind despăgubirile materiale fără a-l mai

examina în fond, întrucât textul de lege face referire la „echivalentul

bunurilor confiscate”, fără a distinge dacă este vorba de bunuri mobile sau

imobile, ori unde legea nu distinge, nici noi nu distingem.

Examinând decizia

atacată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reține următoarele:

Critica

recurentului-pârât vizând despăgubirile materiale este fondată și în raport de

ea recursul va fi admis, potrivit celor ce succed.

Astfel, prin cererea

de chemare în judecată, reclamanții au solicitat obligarea pârâtului și la

plata de despăgubiri materiale, reprezentând contravaloarea lipsei de folosință

a terenului agricol în suprafață de 22,89 ha aferentă perioadei deportării,

respectiv 18 iunie 1951 - 20 decembrie 1955, contravaloarea degradărilor

însemnate pricinuite imobilului în perioada de timp în care au fost deportați,

imobil care, în momentul în care li s-a restituit, parțial în anul 1962 a fost

de nelocuit, necesitând reparații capitale, respectiv contravaloarea animalelor

și păsărilor din gospodărie, precum și a uneltelor și celorlalte bunuri mobile arătate

în acțiunea introductivă, confiscate ca efect al strămutării.

Această pretenție a

fost întemeiată pe prevederile art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009,

care reglementează dreptul oricărei persoane ce a suferit condamnări cu

caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut

obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic de a solicita acordarea

de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin

hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, „dacă bunurile

respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent

în condițiile Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile

preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989,

republicată, cu modificările și completările ulterioare, sau ale Legii nr. 247/2005

privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri

adiacente, cu modificările și completările ulterioare”.

Din condiția impusă de

legiuitor pentru acordarea despăgubirilor reprezentând echivalentul valorii

bunurilor confiscate, și anume aceea ca bunurile respective să nu fi fost

restituite sau să nu se fi obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile

Legii nr. 10/2001 și ale Legii nr. 247/2005, rezultă că numai echivalentul

bănesc al bunurilor ce intră în domeniul de reglementare al legii de reparație nr.

10/2001, modificată și completată prin Legea nr. 247/2005, poate fi solicitat

în temeiul art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009. Numai în acest fel

se justifică trimiterea expresă făcută de legiuitor, în cuprinsul normei

citate, la prevederile Legii nr. 10/2001 și ale Legii nr. 247/2005.

Or,

în domeniul de reglementare al Legii nr. 10/2001, astfel cum aceasta

a fost modificată și completată prin Legea nr. 247/2005,

nu intră decât terenurile și construcțiile (imobile prin natură) și utilajele

și instalațiile preluate odată cu imobilul (imobilele prin destinație). În

acest sens sunt dispozițiile art. 6 alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001,

potrivit cărora:

„(1) Prin imobile, în

sensul prezentei legi, se înțeleg terenurile, cu sau fără construcții, cu

oricare dintre destinațiile avute la data preluării în mod abuziv, precum și

bunurile mobile devenite imobile prin încorporare în aceste construcții.

(2) Măsurile reparatorii

privesc și utilajele și instalațiile preluate de stat sau de alte persoane

juridice odată cu imobilul, în afară de cazul în care au fost înlocuite, casate

sau distruse.”

În consecință, în baza

art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009 pot fi acordate despăgubiri

materiale numai pentru bunurile imobile care se subsumează sferei de aplicare a

Legii nr. 10/2001, respectiv terenuri și construcții (imobile prin natură) și

utilaje și instalații preluate odată cu imobilul (imobile prin destinație).

În cauză însă, bunurile a

căror contravaloare este solicitată de reclamanți sunt fie bunuri mobile care,

dată fiind natura lor, nu intră în sfera de reglementare a Legii nr. 10/2001,

fie bunuri imobile prin destinație care intră în sfera de reglementare a

acestei legi (unelte și utilajele agricole), dar pentru care reclamantul nu a

făcut dovada că a urmat procedura reglementată de Legea nr. 10/2001, în cadrul

căreia nu a obținut restituirea acestora în natură sau prin echivalent, nefiind

astfel îndeplinită condiția impusă în acest sens de art. 5 alin. (1) lit. b) din

Legea nr. 221/2009, pentru acordarea despăgubirilor solicitate.

Reclamantul a mai solicitat

cu titlu de despăgubiri materiale și contravaloarea lipsei de folosință a

imobilelor - casă și teren - de care el și familia sa au fost privați pe

perioada strămutării și în a căror posesie au reintrat la ridicarea

restricțiilor domiciliare, după cum rezultă din motivele de fapt ale cererii de

chemare în judecată. Aceste pretenții nu intră, însă, în sfera de aplicare a art.

5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, care vizează numai echivalentul

valorii bunurilor confiscate și nerestituite, nu și contravaloarea lipsei de

folosință a bunurilor restituite.

În concluzie, reținând

că în sfera de aplicare a art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009 intră

orice fel de bunuri confiscate ca efect al măsurilor cu caracter politic, nu

doar bunurile imobile ce fac obiectul de reglementare al Legii nr. 10/2001,

curtea de apel a pronunțat o hotărâre cu încălcarea și aplicarea greșită a

dispozițiilor menționate, ceea ce face incident motivul de nelegalitate

prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Pe cale de consecință,

în mod greșit curtea de apel a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la

prima instanță, considerând că nu s-ar fi intrat în cercetarea fondului cererii

privind despăgubirile materiale, prin raportare la bunurile mobile pentru care

reclamantul a solicitat astfel de despăgubiri.

Pentru aceste motive, în

temeiul art. 312 alin. (1)-(3) cu referire la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., înalta

Curte va admite recursul declarat de pârât și va modifica, în parte, decizia

recurată, în sensul că va respinge, ca nefondat, apelul declarat de reclamant

împotriva sentinței primei instanțe.

Constatând, pe de o

parte, că măsura dispusă de curtea de apel, aceea de desființare a hotărârii

primei instanțe și de trimitere a cauzei spre rejudecare a vizat numai

pretențiile reclamanților privind despăgubirile materiale, iar, pe de altă

parte, că dezlegarea dată de instanța de apel în privința cererii referitoare

la daunele morale (aceea că nu mai există temei legal pentru acordarea daunelor

morale, urmare a declarării neconstituționalității art. 5 alin. (1) lit.

a) din Legea nr. 221/2009, prin decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010)

nu a fost contestată pe calea recursului de partea care ar fi avut interes în

acest sens, Înalta Curte va dispune schimbarea în parte a sentinței de fond, în

sensul că va respinge și capătul de cerere privind plata daunelor morale și cel

privind cheltuielile de judecată, întrucât, respingând acțiunea îndreptată de

către reclamanți împotriva pârâtului, acesta nu a căzut în pretenții, astfel

că, în termenii art. 274 C. proc. civ., nu datora reclamanților restituirea

cheltuielilor de judecată pe care le-au făcut în proces.

Totodată, va menține

celelalte dispoziții ale deciziei și sentinței, referitoare la admiterea

apelului declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice

și, respectiv respingerea petitului privind despăgubirile materiale.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

D E C I D

E

Admite recursul

declarat de pârâtul Statul Roman prin Ministerul Finanțelor Publice prin

D.G.F.P. Timiș împotriva deciziei civile nr. 1841 din 04 mai 2011 a Curții de

Apel Timișoara, secția civilă.

Modifică în parte

decizia:

Schimbă în parte

sentința în sensul că respinge și cererile privind daunele morale și

cheltuielile de judecată.

Respinge, ca nefondat,

apelul declarat de reclamanții C.T., C.M. și C.I. împotriva sentinței civile nr.

1814/ PI din 08 iulie 2010 a Tribunalului Timiș, secția civilă.

Menține celelalte

dispoziții ale deciziei și sentinței.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 08 iunie 2012.