ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4229/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, prin decizia civilă nr. 1841 din 4 mai 2011 a admis apelurile declarate de reclamanții C.T., C.M. și C.I. și de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Timiș împotriva sentinței civile nr. 1814/ PI din 8 iulie 2010 a Tribunalului Timiș, a desființat sentința apelată și a trimis cauza spre rejudecare la Tribunalul Timiș. Pentru a pronunța această decizie, Curtea a reținut următoarele considerente: Prin acțiunea civilă înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș sub nr. 5850/30 din 06 octombrie 2009, reclamanții C.T., C.M. și C.I. au chemat în judecată pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice solicitând obligarea acestuia la acordarea de despăgubiri în cuantum de 270.000 euro în echivalent lei la data plății, pentru prejudiciul moral suferit de numitul C.l., bunicul reclamanților C.T.

și C.l., datorită măsurilor administrative cu caracter politic luate împotriva sa prin Decizia M.A.I. nr. 200/1951; la acordarea de despăgubiri în cuantum de 270.000 euro în echivalent lei la data plății, pentru prejudiciul moral suferit de numita C.M., bunica subsemnaților C.T. și C.l., datorită măsurilor administrative cu caracter politic luate împotriva sa prin Decizia M.A.I. nr. 200/1951; la acordarea de despăgubiri în cuantum de 270.000 euro în echivalent lei la data plății, pentru prejudiciul moral suferit de numitul C.G., tatăl reclamanților C.T. și C.l., respectiv soțul reclamantei C.M., datorită măsurilor administrative cu caracter politic luate împotriva sa prin Decizia M.A.I. nr. 200/1951; la acordarea de despăgubiri în cuantum de 200.000 euro în echivalent lei la data plății, reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate ca efect al măsurii administrative cu caracter politic luate împotriva antecesorilor lor prin Decizia M.A.I.

nr. 200/1951. Prin sentința civilă nr. 1814/ PI din 08 iulie 2010 pronunțată de Tribunalul Timiș în Dosarul nr. 5850/30/2009, a fost respinsă excepția lipsei calității procesual active invocată de pârât; a fost admisă în parte acțiunea formulată de reclamanții C.T., C.M. și C.l., împotriva pârâtului Statul Român reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Timiș; a fost obligat pârâtul să plătească reclamanților C.T. și C.l. câte 60.000 euro, iar reclamantei C.M. 15.000 euro cu titlu de daune morale la cursul în lei la data plății; a fost respinsă în rest cererea reclamanților; a fost respinsă cererea reconvențională formulată de pârât. Pentru a dispune astfel, tribunalul a reținut că reclamanții au calitate procesuală activă, întrucât C.T.

și C.I. sunt fii lui C.G. - rude de gradul 1 și nepoții lui C.I. și C.M. - descendenți de gradul al II-lea iar reclamanta C.M. este soțul lui C.G., iar cei trei deportați sunt decedați, potrivit certificatelor de deces depuse la dosar, astfel că a respins excepția invocată de pârât. Reclamanții au cerut daune morale pentru deportarea tatălui reclamanților C.T. și C.I., respectiv soțul reclamantei C.M., pe nume C.G. (decedat la 18 octombrie 1999), dar și a părinților acestuia din urmă: C.I. (decedat la 18 octombrie 1961) și C.M. (decedată la 25 ianuarie 1986). Din adeverința din 14 decembrie 2000 a Ministerului Justiției, Direcția Instanțelor Militare și din adeverința din 03 noiembrie 2009 a Ministerului Apărării Naționale tribunalul a reținut că cei trei autori ai reclamanților au fost deportați în localitatea Urleasca Nouă, Brăila, în perioada 10 iunie 1951 - 20 decembrie 1955, în baza Deciziei M.A.I.

nr. 200/1951. Din modul în care este redactat art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, ca, de altfel, întregul act normativ, tribunalul a reținut că, odată dovedită condamnarea cu caracter politic sau măsura administrativă cu caracter politic, legea prezumă existența prejudiciului moral, revenind, eventual, pârâtului sarcina probei contrare, dovadă ce nu a fost făcută în speța de față. Legea nr. 221/2009 nu oferă, în schimb, criterii de apreciere a cuantumului daunelor morale, acest lucru fiind lăsat în sarcina instanței. Soluționând cauza în echitate, raportat la împrejurările concrete ale măsurii administrative cu caracter politic la care au fost supuși autorii reclamanților, la durata acesteia tribunalul a apreciat că reclamanții C.T.

și C.I. au dreptul fiecare la câte 60.000 de euro, cu titlu de daune morale, pentru deportarea tatălui și a bunicilor paterni, iar reclamanta C.M. are dreptul la plata sumei de 15.000 euro, cu același titlu, pentru deportarea soțului, în acest sens acțiunea a fost admisă în parte. Măsurile reparatorii prevăzute de Decretul-lege 118/1990 și O.U.G. 214/1999 pot constitui un criteriu de cuantificare a daunelor morale, însă nu sub forma unei operații aritmetice având în vedere că ele au natura juridică a unor despăgubiri materiale, astfel că nu se pot cumula cu despăgubirile morale.

În ce privește despăgubirile materiale solicitate de reclamanți, instanța a reținut că art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009 prevede acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările și completările ulterioare, sau ale Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, cu modificările și completările ulterioare.

Acest text de lege, însă, nu trebuie interpretat prin sine, ci raportat la prevederile alin. (5) al aceluiași articol, conform căruia acordarea de despăgubiri în condițiile prevăzute la alin. (1) lit. b) atrage încetarea de drept a procedurilor de soluționare a notificărilor depuse potrivit Legii nr. 10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare, sau Legii nr. 247/2005, cu modificările și completările ulterioare. Cu alte cuvinte, acordarea de despăgubiri pentru bunurile confiscate ca urmare a unei condamnări politice sau a unei măsuri administrative cu caracter politic este condiționată de existența unei proceduri începute, dar nesoluționate în baza Legii nr. 10/2001.

Legiuitorul a instituit o dispoziție de favoare prin conferirea accesului direct la instanță celor a căror procedură administrativă nu a fost soluționată, neurmărind să repună în termen pe cei care nu au recurs la această procedură sau a căror notificare în baza Legii nr. 221/2009 a fost respinsă, chiar și în parte, irevocabil. În consecință, tribunalul a respins cererea reclamanților de obligare a pârâtului la plata despăgubirilor materiale. De altfel, acordarea de despăgubiri pentru lipsa de folosință a unui teren agricol nu face obiectul Legii nr. 10/2001. Tribunalul a respins și cererea reconvențională având ca obiect încetarea acordării către reclamanți-pârâți reconvenționali a măsurilor reparatorii prevăzute de Decretul-lege nr. 118/1990 și de O.U.G.

nr. 214/1999, întrucât, potrivit principiului simetriei pârâtul-reclamant reconvențional avea posibilitatea să parcurgă procedura prevăzută de cele două acte normative pentru acordarea lor, iar nu să se adreseze direct instanței de judecată. Împotriva sentinței au declarat apeluri reclamanții și pârâtul care au criticat-o pentru netemeinicie și nelegalitate. Instanța de apel a reținut următoarele considerente: În primul rând, instanța a constatat că prezenta cerere de chemare în judecată fiind formulată anterior intrării în vigoare a Legii nr. 202/2010, dispozițiile art. 297 alin. (1) C. proc. civ. modificat prin această lege nu sunt incidente în cauză. Potrivit dispozițiilor art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009 au dreptul la despăgubiri și descendenții până la gradul II ai persoanei ce a suferit o condamnare în perioada de referință a legii sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic.

în consecință, legea făcând trimitere la succesibili, Curtea de Apel a apreciat că, în mod corect a reținut prima instanță calitatea procesual activă a reclamanților, chiar în lipsa dovezii că acesta ar fi singurii succesibili al persoanelor deportate, legea neprevăzând obligativitatea dovedirii calității de moștenitor. În consecință, a respins ca neîntemeiată excepția lipsei calității procesual active invocată de pârât. Instanța de apel a reținut că dincolo de încetarea efectelor juridice ale unor articole ale Legii nr. 221/2009 modificată prin O.U.G. nr. 62/2010, încetare produsă ca efect al caracterului obligatoriu al deciziilor 1354 din 20 octombrie 2010 și, respectiv 1358 din 20 octombrie 2010 date de Curtea Constituțională, legea a fost adoptată având ca scop repararea prejudiciilor suferite de persoanele (respectiv soții/soțiile și descendenții acestora) ce au suferit condamnări politice și măsuri asimilate acestora în perioada de referință a legii.

Este evident, în consecință, că legea trebuie interpretată în sensul producerii de efecte în favoarea persoanelor ce intră sub incidența ei și aceasta cu atât mai mult cu cât, conform celor mai sus arătate, dispoziții de substanță ale legii au fost lăsate fără efecte juridice, ceea ce echivalează cu neaplicarea lor. În cauză, reclamanții au solicitat obligarea pârâtului și la plata de despăgubiri materiale pentru bunurile confiscate. Potrivit art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, (și) descendenții persoanelor condamnate politic sau care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic au dreptul la despăgubiri materiale pentru bunurile confiscate, dacă bunurile nu au fost restituite în baza Legii nr. 10/2001 sau a Legii nr. 247/2005.

Noua lege de reparație nu distinge după cum bunurile fac sau nu obiect al legilor reparatorii anterioare ci după cum bunurile confiscate au fost sau nu restituite (în natură sau echivalent) în baza acestor legi; or, unde legea nu distinge, nici cel ținut să o aplice nu poate să o facă. Instanța de apel a reținut că, urmare a greșitei interpretări a legii că bunurile pentru care reclamanții au solicitat despăgubiri nu intră sub incidența dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, prima instanță a respins acest capăt de cerere fără a-1 mai examina pe fond, devenind, astfel, incidente dispozițiile art. 297 alin. (1) C. proc. civ., astfel că, în vederea soluționării unitare a cererilor părților, a admis apelurile declarate de reclamanți și pârât, a desființat sentința apelată și a trimis cauza spre rejudecare la Tribunalul Timiș.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul Statul Roman prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Timiș. Recurentul - pârât solicită în principal, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei la instanța de apel în vederea rejudecării apelului, întrucât decizia recurată a fost dată cu încălcarea formelor de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) (art. 304 pct. 5 C. proc. civ.). Arată că soluția instanței de apel este greșită, în condițiile în care acțiunea reclamanților avea două capete de cerere distincte formulate pe fondul cauzei, și anume acordarea unor despăgubiri morale în temeiul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 precum și acordarea unor despăgubiri materiale în temeiul art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009.

Mai arată că, în condițiile în care niciuna dintre părțile apelante nu a solicitat prin cererile de apel formulate casarea sentinței apelate cu trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de fond, instanța de apel trebuia sa soluționeze pe fond apelurile declarate cu privire la capătul de cerere privind acordarea despăgubirilor morale și eventual, sa dispună desființarea sentinței recurate cu trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de fond numai a capătului disjuns privind acordarea despăgubirilor materiale, făcând aplicarea prevederilor art. 165 din C. proc. civ., fără a întârzia astfel judecarea capătului de cerere aflat în stare de judecată privind acordarea despăgubirilor morale.

Mai mult, având în vedere faptul că apelul este o cale devolutivă de atac, recurentul - pârât susține că instanța de apel avea posibilitatea soluționării pe fondul cauzei și a capătului de cerere privind acordarea despăgubirilor materiale, în cazul în care a considerat că soluția dată de instanța de fond acestui capăt de cerere este neîntemeiată, pe baza probatoriului administrat în prima instanța sau a probatoriului nou administrat în fața instanței de apel, în conformitate cu prevederile 295 alin. (2) C. proc. civ. În consecință, susține că soluția de desființare a sentinței și de trimitere a cauzei spre rejudecare la aceeași instanță este neîntemeiată și încalcă principiile bunei administrări a justiției, generând doar întârzierea nejustificată a soluționării cauzei.

Recurentul - pârât solicită, în subsidiar, modificarea deciziei recurate în sensul respingerii apelului formulat de către reclamanți împotriva sentinței civile nr. 1814/ PI din 08 iulie 2010, admiterea apelului formulat de către pârât împotriva aceleiași decizii, schimbarea în parte a sentinței primei instanțe în sensul respingerii capătului de cerere având ca obiect acordarea de despăgubiri morale și menținerea sentinței apelate privind respingerea ca neîntemeiate a restului pretențiilor morale si pretențiile materiale solicitate, întrucât decizia recurată a fost dată de Curtea de Apel Timișoara cu încălcarea și aplicarea greșită a legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.). Referitor la capătul de cerere privind acordarea despăgubirilor morale, recurentul arată că în prezent acțiunea reclamanților este lipsită de temei legal, având în vedere faptul că prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M.O.

nr. 761 din 15 noiembrie 2010, Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic si masurile administrative asimilate acestora, pronunțate in perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, cu modificările si completările ulterioare, drept pentru care acțiunea reclamanților se impune a fi respinsă ca neîntemeiată în drept.

Referitor la capătul de cerere privind acordarea despăgubirilor materiale pentru bunurile mobile pretins confiscate ca efect al măsurii administrative suferite, recurentul susține că în mod corect Tribunalul Timiș a respins acest capăt de cerere, întrucât din interpretarea teleologica a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009 se desprinde faptul că aceste despăgubiri vizează doar bunurile imobile si, mai mult, doar imobilele ce fac obiectul Legii nr. 10/2001, fapt desprins din condiționarea acordării despăgubirilor de nerestituirea bunurilor, în natură sau în echivalent, în condițiile Legii nr. 10/2001 sau ale Legii nr. 247/2005, acte normative ce reglementează situația imobilelor preluate abuziv.

Niciunde în expunerea de motive a proiectului Legii nr. 221/2009 legiuitorul nu s-a referit la acordarea de despăgubiri pentru bunurile mobile confiscate și nici pentru alte imobile decât cele care fac obiectul Legii nr. 10/2001 și nici nu a prevăzut vreo astfel de dispoziție în corpul legii, prevederile legale neputând fi aplicate prin analogie. In consecință, nu pot fi acordate despăgubiri în condițiile Legii nr. 221/2009 pentru bunurile mobile ori pentru terenurile ce formează obiectul legilor în materia fondului funciar. Aceste terenuri vor urma procedura de restituire prevăzută de legislația funciară specială, iar eventualele despăgubiri pentru bunurile mobile puteau fi solicitate în baza acțiunii în despăgubire întemeiată pe art. 998 - 999 C. civ., în termenul legal de prescripție, o astfel de cerere de despăgubire întemeiată pe art. 998 - 999 C. civ.

este însă prescrisă în prezent. Intimații - reclamanți au depus întâmpinare, arătând în esență că Legea nr. 221/2009 are caracter de complinire și nu înlătură drepturile deja stabilite prin legile anterioare, iar decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010 nu este aplicabilă cauzelor aflate pe rol la data pronunțării acesteia, ci eventual se aplică celor înregistrate ulterior pronunțării sale, conform principiului neretroactivității legii civile consacrat în art. 1 C. civ., în art. 15 alin. (2) din Constituția României, precum și în jurisprudența CEDO. Se arată că prin reținerea incidenței deciziei instanței de contencios constituțional se încalcă principiul egalității în drepturi (art. 1, 4 și 16 din Constituție și art. 1 din CEDO) și se creează situații juridice discriminatorii față de persoane care au obținut hotărâri judecătorești diferite, încălcându-se principiul discriminării consacrat de art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Invocă art. 11 și 20 din Constituția României, art. l, art. 6 și art. 14 din CEDO, art. l din Protocolul nr. l adițional la Convenție, Rezoluția nr. 1096 din 1996 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, etc. Intimații - reclamanți consideră că în mod corect instanța de apel a apreciat că prima instanță a respins în mod greșit petitul privind despăgubirile materiale fără a-l mai examina în fond, întrucât textul de lege face referire la „echivalentul bunurilor confiscate”, fără a distinge dacă este vorba de bunuri mobile sau imobile, ori unde legea nu distinge, nici noi nu distingem. Examinând decizia atacată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reține următoarele: Critica recurentului-pârât vizând despăgubirile materiale este fondată și în raport de ea recursul va fi admis, potrivit celor ce succed.

Astfel, prin cererea de chemare în judecată, reclamanții au solicitat obligarea pârâtului și la plata de despăgubiri materiale, reprezentând contravaloarea lipsei de folosință a terenului agricol în suprafață de 22,89 ha aferentă perioadei deportării, respectiv 18 iunie 1951 - 20 decembrie 1955, contravaloarea degradărilor însemnate pricinuite imobilului în perioada de timp în care au fost deportați, imobil care, în momentul în care li s-a restituit, parțial în anul 1962 a fost de nelocuit, necesitând reparații capitale, respectiv contravaloarea animalelor și păsărilor din gospodărie, precum și a uneltelor și celorlalte bunuri mobile arătate în acțiunea introductivă, confiscate ca efect al strămutării.

Această pretenție a fost întemeiată pe prevederile art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, care reglementează dreptul oricărei persoane ce a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic de a solicita acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, „dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările și completările ulterioare, sau ale Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, cu modificările și completările ulterioare”.

Din condiția impusă de legiuitor pentru acordarea despăgubirilor reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate, și anume aceea ca bunurile respective să nu fi fost restituite sau să nu se fi obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 și ale Legii nr. 247/2005, rezultă că numai echivalentul bănesc al bunurilor ce intră în domeniul de reglementare al legii de reparație nr. 10/2001, modificată și completată prin Legea nr. 247/2005, poate fi solicitat în temeiul art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009. Numai în acest fel se justifică trimiterea expresă făcută de legiuitor, în cuprinsul normei citate, la prevederile Legii nr. 10/2001 și ale Legii nr. 247/2005.

Or, în domeniul de reglementare al Legii nr. 10/2001, astfel cum aceasta a fost modificată și completată prin Legea nr. 247/2005, nu intră decât terenurile și construcțiile (imobile prin natură) și utilajele și instalațiile preluate odată cu imobilul (imobilele prin destinație). În acest sens sunt dispozițiile art. 6 alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora: „(1) Prin imobile, în sensul prezentei legi, se înțeleg terenurile, cu sau fără construcții, cu oricare dintre destinațiile avute la data preluării în mod abuziv, precum și bunurile mobile devenite imobile prin încorporare în aceste construcții.

(2) Măsurile reparatorii privesc și utilajele și instalațiile preluate de stat sau de alte persoane juridice odată cu imobilul, în afară de cazul în care au fost înlocuite, casate sau distruse.” În consecință, în baza art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009 pot fi acordate despăgubiri materiale numai pentru bunurile imobile care se subsumează sferei de aplicare a Legii nr. 10/2001, respectiv terenuri și construcții (imobile prin natură) și utilaje și instalații preluate odată cu imobilul (imobile prin destinație).

În cauză însă, bunurile a căror contravaloare este solicitată de reclamanți sunt fie bunuri mobile care, dată fiind natura lor, nu intră în sfera de reglementare a Legii nr. 10/2001, fie bunuri imobile prin destinație care intră în sfera de reglementare a acestei legi (unelte și utilajele agricole), dar pentru care reclamantul nu a făcut dovada că a urmat procedura reglementată de Legea nr. 10/2001, în cadrul căreia nu a obținut restituirea acestora în natură sau prin echivalent, nefiind astfel îndeplinită condiția impusă în acest sens de art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, pentru acordarea despăgubirilor solicitate.

Reclamantul a mai solicitat cu titlu de despăgubiri materiale și contravaloarea lipsei de folosință a imobilelor - casă și teren - de care el și familia sa au fost privați pe perioada strămutării și în a căror posesie au reintrat la ridicarea restricțiilor domiciliare, după cum rezultă din motivele de fapt ale cererii de chemare în judecată. Aceste pretenții nu intră, însă, în sfera de aplicare a art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, care vizează numai echivalentul valorii bunurilor confiscate și nerestituite, nu și contravaloarea lipsei de folosință a bunurilor restituite.

În concluzie, reținând că în sfera de aplicare a art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009 intră orice fel de bunuri confiscate ca efect al măsurilor cu caracter politic, nu doar bunurile imobile ce fac obiectul de reglementare al Legii nr. 10/2001, curtea de apel a pronunțat o hotărâre cu încălcarea și aplicarea greșită a dispozițiilor menționate, ceea ce face incident motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Pe cale de consecință, în mod greșit curtea de apel a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanță, considerând că nu s-ar fi intrat în cercetarea fondului cererii privind despăgubirile materiale, prin raportare la bunurile mobile pentru care reclamantul a solicitat astfel de despăgubiri.

Pentru aceste motive, în temeiul art. 312 alin. (1)-(3) cu referire la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., înalta Curte va admite recursul declarat de pârât și va modifica, în parte, decizia recurată, în sensul că va respinge, ca nefondat, apelul declarat de reclamant împotriva sentinței primei instanțe.

Constatând, pe de o parte, că măsura dispusă de curtea de apel, aceea de desființare a hotărârii primei instanțe și de trimitere a cauzei spre rejudecare a vizat numai pretențiile reclamanților privind despăgubirile materiale, iar, pe de altă parte, că dezlegarea dată de instanța de apel în privința cererii referitoare la daunele morale (aceea că nu mai există temei legal pentru acordarea daunelor morale, urmare a declarării neconstituționalității art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, prin decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010) nu a fost contestată pe calea recursului de partea care ar fi avut interes în acest sens, Înalta Curte va dispune schimbarea în parte a sentinței de fond, în sensul că va respinge și capătul de cerere privind plata daunelor morale și cel privind cheltuielile de judecată, întrucât, respingând acțiunea îndreptată de către reclamanți împotriva pârâtului, acesta nu a căzut în pretenții, astfel că, în termenii art. 274 C. proc.

civ., nu datora reclamanților restituirea cheltuielilor de judecată pe care le-au făcut în proces. Totodată, va menține celelalte dispoziții ale deciziei și sentinței, referitoare la admiterea apelului declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și, respectiv respingerea petitului privind despăgubirile materiale. PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de pârâtul Statul Roman prin Ministerul Finanțelor Publice prin D.G.F.P. Timiș împotriva deciziei civile nr. 1841 din 04 mai 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă. Modifică în parte decizia: Schimbă în parte sentința în sensul că respinge și cererile privind daunele morale și cheltuielile de judecată. Respinge, ca nefondat, apelul declarat de reclamanții C.T., C.M. și C.I. împotriva sentinței civile nr. 1814/ PI din 08 iulie 2010 a Tribunalului Timiș, secția civilă. Menține celelalte dispoziții ale deciziei și sentinței. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 08 iunie 2012.