ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2712/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2712/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de față, constată

următoarele:

Prin sentința civilă nr. 2131 din 15 septembrie 2010,

pronunțată în dosarul nr. 5888/30/2009, Tribunalul Timiș a admis în parte

acțiunea civilă formulată de reclamanta U.E. împotriva pârâtului Statul Român,

prin Ministerul Finanțelor Publice, și a obligat pârâtul la plata către

reclamantă a sumei de 10.500 euro sau echivalentul în lei la data plății, cu

titlul de despăgubiri morale (4.000 euro pentru suferința pricinuită

reclamantei, câte 2.500 lei pentru suferința pricinuită fiecăruia dintre

părinții reclamantei și 1.500 euro pentru suferința pricinuită bunicii reclamantei).

A obligat pârâtul și la cheltuieli de judecată în

cuantum de 800 lei.

Prin încheierea din 6 decembrie 2010, pronunțată în

dosarul nr. 5888/30/2009, Tribunalul Timiș a admis cererea reclamantei pentru

îndreptarea erorii materiale din considerentele,

minuta

și din

dispozitivul

sentinței civile nr. 2131 din 15 septembrie 2010, pronunțată în dosarul nr. 5888/30/2009

al Tribunalului Timiș, în sensul că se va menționa suma de 2.500 euro pentru

suferința pricinuită fiecăruia dintre părinții reclamantei, iar nu suma de

2.500 lei, cum în mod greșit s-a menționat.

Prima instanță a reținut că Legea nr.

221/2009 conferă în mod expres calitate procesuală activă atât persoanelor care

au suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie

1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic,

precum și, după decesul acestor persoane, dar pentru suferința îndurată de

acestea și pentru recompensarea într-o oarecare măsură a acelorași persoane,

victime ale măsurilor abuzive, soțului sau descendenților acestora până la

gradul al II-lea inclusiv, în speță, constatându-se că reclamanta acționează

atât în nume propriu, cât și pentru suferința părinților ei și a bunicii

paterne, ca descendentă de gradul I și II.

În conformitate cu

dispozițiile art. 3 din Legea nr. 221/2009, „Constituie măsură administrativă

cu caracter politic orice măsură luată de organele fostei miliții sau

securități, având ca obiect dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu,

internarea în unități și colonii de muncă, stabilirea de loc de muncă

obligatoriu, dacă au fost întemeiate pe unul sau mai multe dintre următoarele

acte normative: … e) deciziile nr. 200/1951, nr. 239/1952 și nr. 744/1952 ale

Ministerului Afacerilor Interne;”

Situația de fapt invocată și probată

de reclamantă se grefează întocmai pe ipoteza de text, ea, cât și părinții și

bunica paternă fiind supuși unei măsuri administrative cu caracter politic de

drept - dislocarea și stabilirea domiciliului obligatoriu -, în temeiul unei

decizii administrative expres indicată de legiuitor printre actele normative

incriminate de lege ca dispunând măsuri administrative cu caracter politic,

împrejurare ce îi legitimează calitatea de a pretinde reparații conform Legii nr.

221/2009.

Printre criteriile generale

identificate de prima instanță, în încercarea de a cuantifica aceste prejudicii

morale se numără cele referitoare la importanța valorilor lezate și măsura

lezării, în speță îngrădirea libertății de mișcare prin deportarea obligatorie

și fixarea unei raze teritoriale în care aveau dreptul să circule, consecințele

negative suferite reclamanți pe plan fizic și psihic rezultate din atingerile

și încălcările dreptului personal nepatrimonial la libertate, cu consecința

inclusiv a unor inconveniente de ordin fizic datorate pierderii confortului, depărtării

de casă, părăsirii într-un mediu de viață ostil, în condiții aproape

imposibile, la limita imaginației, fiind afectate totodată și acele atribute

care influențează relațiile sociale, onoare, demnitate, reputație, intensitatea

percepției consecințelor vătămării, prin raportare și la nivelul de instruire,

de educare al persoanelor în cauză, gradul în care le-a fost afectată situația

familială, profesională și socială.

De asemenea, la cuantificarea

despăgubirilor, tribunalul s-a raportat și la jurisprudența Curții Europene a

Drepturilor Omului (cauzele Rotariu contra României, Sabău și Pîrcălab contra

României), observând că aceasta s-a dovedit a fi moderată în acordarea despăgubirilor,

raportându-se la situația concretă a fiecărui caz, dar și la caracterul

rezonabil al sumei ce urmează a fi acordată.

Tribunalul a ținut seama și de

respectarea dispozițiilor art. I pct. 1 din O.U.G. nr. 62/2010.

Despăgubirile materiale solicitate

au fost însă respinse ca nefondate, în raport de prevederile art. 5 alin. (1) lit.

b) din Legea nr. 221/2009, ce condiționează acordarea lor de împrejurarea ca să

nu fi fost restituite în natură sau prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001

ori Legea nr. 247/2005, neputând fi acceptată ideea că legiuitorul, prin art. 5

alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, a deschis beneficiarilor ei o cale

suplimentară și un nou termen de a solicita restituirea în echivalent bănesc a

acestor bunuri.

Nefondată se privește a fi din perspectiva aceluiași art.

5 alin. (1) lit. b) din lege și solicitarea reclamantei de acordare a

despăgubirilor materiale pentru bunurile mobile indicate în acțiune.

Neîntemeiată pentru aceleași motive

este și solicitarea acordării sumei solicitate pentru pretinsa reparație adusă

casei la înapoierea din Bărăgan, nefiind vorba despre un bun imobil vizat și

solicitat în condițiile Legii nr. 10/2001 sau Legii nr. 247/2005, ci de o

creanță ce nu se circumscrie prevederilor legale arătate.

Împotriva acestei hotărâri a

declarat apel pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice

reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Timiș și reclamanta iar

prin decizia civilă nr. 654 din 23 martie 2011 a Curții de Apel Timișoara – secția civilă s-a respins apelul reclamantei și s-a admis apelul

pârâtului Statul Român, fiind schimbată în parte hotărârea instanței de fond în

sensul respingerii în totalitate a acțiunii. Apelul pârâtului Statul Român a

fost declarat și împotriva încheierii de ședință din 26 decembrie 2010 a Tribunalului Timiș, fiind respins, reținându-se următoarele considerente:

Reclamanta U.E. nu mai poate

beneficia de despăgubirile morale solicitate în baza art. 5 alin. (1) lit. a)

din Legea nr. 2217/2009, întrucât acest text legal a fost declarat

neconstituțional prin decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții

Constituționale, decizie publicată în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010.

Curtea Constituțională a reținut că

reglementarea cuprinsă în art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 nu a

fost temeinic fundamentată și încalcă normele de tehnică legislativă cuprinse

în Legea nr. 24/2000, determinând incoerență și instabilitate legislativă.

Din această cauză s-a ajuns la

existența unor reglementări paralele și care au aceeași finalitate în domeniul

acordării de despăgubiri pentru daunele morale persoanelor persecutate din

motive politice în perioada comunistă. Curtea Constituțională a ajuns la

această concluzie având în vedere faptul că art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009

are scop identic celui prevăzut de art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990,

diferența constând doar în modalitatea de plată a despăgubirilor morale, adică

prestații lunare, până la sfârșitul vieții, în cazul art. 4 din Decretul-lege nr.

118/1990 și o sumă globală, în cazul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.

În fine, Curtea Constituțională a

constatat că dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009

contravin prevederilor art. 1 alin. (3) și (5) din Constituție.

În conformitate cu art. 147 alin. (1)

din Constituție și cu art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, dispozițiile

legale constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele juridice la

45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest

interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu

dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, prevederile constatate ca

fiind neconstituționale sunt suspendate de drept.

Conform art. 147 alin. (4) din

Constituție și art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, de la data publicării

deciziile prin care se constată neconstituționalitatea unei dispoziții legale

sunt general obligatorii și au putere de lege numai pentru viitor.

În cazul de față, decizia nr. 1358

din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale a fost publicată în M. Of. nr. 761

din 15 noiembrie 2010. Termenul de 45 de zile a expirat fără ca Parlamentul să

pună de acord prevederile legale declarate neconstituționale cu dispozițiile

Constituției.

Prin

urmare, această decizie a Curții Constituționale a devenit obligatorie pentru

instanță.

Art. 5

alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, care reprezintă temeiul juridic al

acțiunii reclamantei U.E., și-a încetat efectele juridice.

Inexistența

temeiului juridic atrage nelegalitatea acțiunii reclamantei sub aspectul

dreptului la despăgubiri morale.

Nu se

poate reține nici că reclamanta avea, anterior deciziei Curții Constituționale,

un „bun” în sensul jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului generată

de aplicarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție. Avea doar posibilitatea de a-l dobândi printr-o hotărâre judecătorească, pe care

însă o putea pune în executare doar în momentul rămânerii definitive în apel.

În

cazul de față nu s-a pronunțat încă o hotărâre definitivă, cauza aflându-se în

apel, care are un caracter devolutiv, instanța fiind îndreptățită să exercite

un control complet asupra temeiniciei și legalității hotărârii atacate.

Această

interpretare se impune cu atât mai mult cu cât pct. 10 din art. 322 C. proc.

civ., introdus prin Legea nr. 177/2010, reglementează un nou motiv de

revizuire/respectiv posibilitatea revizuirii unei hotărâri dacă, după ce a

rămas definitivă, Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra excepției

invocată în acea cauză, declarând neconstituțională legea, ordonanța ori o

dispoziție dintr-o lege sau o ordonanță.

Pe de

altă parte, autorii reclamantei au beneficiat, iar reclamanta beneficiază și în

prezent de indemnizația lunară acordată în baza Decretului-lege nr. 118/1990.

Prin

întâmpinare la apelurile pârâtului, reclamanta a susținut că decizia nr. 1358/2010

a Curții Constituționale nu poate retroactiva și deci nu se poate aplica

proceselor începute anterior.

Pe de altă parte însă, prin apelul său reclamanta invocă

în favoarea sa decizia

nr.

1354 din 20 octombrie 2010 a Curții Constituționale, prin care s-a constatat

neconstituționalitatea art. I și II din O.U.G. nr. 62/2010, situație în care

solicită înlăturarea limitării despăgubirilor morale.

În

ceea ce privește capătul de cerere privind despăgubirile materiale, în mod

corect a fost respins de către prima instanță.

Contravaloarea

lipsei de folosință a terenului agricol în perioada deportării și a

degradărilor cauzate imobilului nu se încadrează în noțiunea de bunuri

confiscate la care face referire Legea nr. 221/2009.

În

privința celorlalte bunuri indicate în acțiune, reclamanta nu a făcut dovada în

condițiile art. 1169 C. civ. că aceste bunuri au fost confiscate ca efect al

măsurii deportării.

Împotriva acestei hotărâri a

declarat recurs reclamanta U.E. solicitând în principal modificarea ei în

sensul admiterii apelului său și pe cale de consecință modificarea ei în sensul

admiterii apelului său și pe cale de consecință trimiterea cauzei spre

rejudecare Tribunalului Timiș.

În subsidiar reclamanta a solicitat

modificarea hotărârii instanței de apel în sensul admiterii apelului și pe cale

de consecință admiterea acțiunii precizate.

Criticile aduse hotărârii instanței

de apel vizează incidența dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. sub

următoarele aspecte:

O primă critică vizează greșita

apreciere privind incidența deciziilor Curții Constituționale, în condițiile în

care potrivit art. 147 alin. (4) din Constituția României, deciziile Curții

Constituționale sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor.

O altă critică, vizează greșita

soluționare a celui de-al doilea petit al acțiunii introductive, ce are ca

temei de drept dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009.

Astfel, se susține de către

recurentă că, instanța de apel în mod greșit reține incidența dispozițiilor art.

1169 C. civ. câtă vreme probele solicitate pentru dovedirea bunurilor

confiscate i-au fost respinse.

În aceeași idee se susține încălcarea

dispozițiilor art. 297 alin. (1) C. proc. civ. în condițiile în care instanța

de fond nu a examinat unul din petitele acțiunii.

Examinând hotărârea instanței de

apel prin prisma motivelor de recurs și a dispozițiilor art. 304 pct. 9 C.

proc. civ., Înalta Curte reține următoarele:

Obiectul dedus judecății vizează

acordarea despăgubirilor în condițiile Legii nr. 221/2009 pentru măsura

administrativă constând în dislocarea și stabilirea domiciliului obligatoriu

pentru ea, părinții și bunica paternă, în perioada 18 iunie 1951 – 20 decembrie

1955.

Un al doilea petit al acțiunii

principale, vizează și obligarea pârâtului la plata de despăgubiri materiale,

reprezentând contravaloarea bunurilor confiscate, respectiv a 18,37 ha teren.

Această pretenție a fost întemeiată

pe dispozițiile art. 5 lit. b) din Legea nr. 221/2009 ce reglementează dreptul

oricărei persoane ce a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6

martie 1945 – 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri

administrative cu caracter politic de a solicita acordarea de despăgubiri

reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâri de

condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu

i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile

Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod

abuziv în perioada 6 martie 1946 – 22 decembrie 1989 republicată cu

modificările și completările ulterioare, sau ale Legii nr. 246/2005 privind

reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri

adiacente cu modificările și completările ulterioare.

Din condiția impusă expres de

legiuitor pentru acordarea despăgubirilor, reprezentând echivalentul valorii

bunurilor confiscate și anume aceea ca bunurile respective să nu fi fost

restituite sau să nu se fi obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile

Legii nr. 10/2001 și ale Legii nr. 247/2005, rezultă că, numai echivalentul

bănesc al bunurilor intrate în domeniul de reglementare a Legii nr. 10/2001

modificată și completată prin Legea nr. 247/2005, poate fi solicitat în temeiul

art. 5 lit. b) din Legea nr. 221/2009. Numai în acest fel se justifică

trimiterea expresă făcută de legiuitor, în cuprinsul normei citate, la

prevederile Legii nr. 10/2001 și ale Legii nr. 247/2005.

Ca atare, în domeniul de

reglementare a Legii nr. 10/2001 astfel cum aceasta a fost modificată și

completată prin Legea nr. 247/2005 nu intră decât terenurile și construcțiile

imobile prin natură) și utilajele și instalațiile preluate odată cu imobilul

(imobile prin destinație). În acest sens sunt și dispozițiile art. 6 alin. (1)

și (2) din Legea nr. 10/2001.

În consecință, în baza art. 5 alin.

(1) lit. b) din Legea nr. 211/2009 pot fi acordate despăgubiri materiale numai

pentru bunurile imobile care se subsumează sferei de aplicare a Legii nr. 10/2001

respectiv terenuri și construcții (imobile prin natură și utilaje și instalații

preluate odată cu imobilul (imobile prin destinație).

Din această perspectivă trebuie

examinate cererile formulate în condițiile prevăzute de art. 5 lit. b) din

legea nr. 221/2009.

În speță, reclamanta și-a întemeiat

cererea pe dispozițiile art. 5 lit. b) din Legea nr. 221/2009 în ce privesc

pretențiile formulate în petitul doi al acțiunii, ce vizează despăgubiri pentru

terenul de 18,37 ha, cu privire la care reclamanta a arătat că a fost confiscat

prin măsura administrativă luată față de părinții și bunica sa.

Deși investită cu o cerere în

condițiile art. 5 lit. b) din Legea nr. 221/2009, în ce privește solicitarea

reclamantei, ce viza bunurile confiscate, ca efect al măsurilor administrative

dispuse asupra familiei sale, instanțele nu au dispus în virtutea rolului activ

prevăzut de art. 129 C. proc. civ., administrarea probelor necesare pentru dovedirea

pretențiilor solicitate.

Or, în condițiile în care

reclamantei i-a fost respinsă cererea de probațiune formulată, nu sunt

incidente dispozițiile art. 1169 C. proc. civ.

Deși acest aspect a constituit motiv

de apel, instanța de apel nu a avut în vedere că i-au fost respinse probele

solicitate pentru dovedirea situației legate de pretențiile solicitate, și de

situația bunurilor confiscate.

Cum acest aspect nu a fost analizat,

în mod greșit s-a reținut că reclamanta nu și-a dovedit pretențiile.

A reține incidența art. 1169 C.

proc. civ. în condițiile respingerii cererilor de probațiune, echivalează cu

încălcarea dreptului la un proces echitabil.

Or, noțiunea de proces echitabil

presupune în principal respectarea principiilor fundamentale ale procesului civil,

printre care cel al dreptului la apărare și cel al contradictorialității, iar

potrivit art. 129 alin. (1) C. proc. civ. judecătorul are îndatorirea să facă

respectată și să respecte el însuși principiul contradictorialității și

celelalte principii ale procesului civil.

Din această perspectivă, urmează a

se admite recursul reclamantei, a se casa hotărârea recurată cu trimiterea

cauzei spre rejudecare, aceleiași instanțe, urmând ca în rejudecare să fie

administrate probe în ce privește cererea reclamantei legată de despăgubirile

pentru bunurile imobile solicitate în condițiile prevăzute de art. 5 lit. b)

din Legea nr. 221/2009.

De asemenea instanța în virtutea

rolului activ prevăzut de art. 129 C. proc. civ., urmează ca în respectarea

principiului contradictorialității să pună în discuția părților și Decizia nr. 12/2011

dată în recurs în interesul legii de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de

Casație și Justiție cu privire la efectele deciziilor Curții Constituționale nr.

1358/2010 și nr. 1360/2010.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de

reclamanta U.E. împotriva deciziei nr. 654/A din 23 martie 2011 a Curții de Apel Timișoara - secția civilă.

Casează

decizia recurată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică

astăzi, 23 aprilie 2012.