ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2712/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 2131 din 15 septembrie 2010, pronunțată în dosarul nr. 5888/30/2009, Tribunalul Timiș a admis în parte acțiunea civilă formulată de reclamanta U.E. împotriva pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, și a obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 10.500 euro sau echivalentul în lei la data plății, cu titlul de despăgubiri morale (4.000 euro pentru suferința pricinuită reclamantei, câte 2.500 lei pentru suferința pricinuită fiecăruia dintre părinții reclamantei și 1.500 euro pentru suferința pricinuită bunicii reclamantei). A obligat pârâtul și la cheltuieli de judecată în cuantum de 800 lei.

Prin încheierea din 6 decembrie 2010, pronunțată în dosarul nr. 5888/30/2009, Tribunalul Timiș a admis cererea reclamantei pentru îndreptarea erorii materiale din considerentele, minuta și din dispozitivul sentinței civile nr. 2131 din 15 septembrie 2010, pronunțată în dosarul nr. 5888/30/2009 al Tribunalului Timiș, în sensul că se va menționa suma de 2.500 euro pentru suferința pricinuită fiecăruia dintre părinții reclamantei, iar nu suma de 2.500 lei, cum în mod greșit s-a menționat.

Prima instanță a reținut că Legea nr. 221/2009 conferă în mod expres calitate procesuală activă atât persoanelor care au suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestor persoane, dar pentru suferința îndurată de acestea și pentru recompensarea într-o oarecare măsură a acelorași persoane, victime ale măsurilor abuzive, soțului sau descendenților acestora până la gradul al II-lea inclusiv, în speță, constatându-se că reclamanta acționează atât în nume propriu, cât și pentru suferința părinților ei și a bunicii paterne, ca descendentă de gradul I și II.

În conformitate cu dispozițiile art. 3 din Legea nr. 221/2009, „Constituie măsură administrativă cu caracter politic orice măsură luată de organele fostei miliții sau securități, având ca obiect dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu, internarea în unități și colonii de muncă, stabilirea de loc de muncă obligatoriu, dacă au fost întemeiate pe unul sau mai multe dintre următoarele acte normative: … e) deciziile nr. 200/1951, nr. 239/1952 și nr. 744/1952 ale Ministerului Afacerilor Interne;” Situația de fapt invocată și probată de reclamantă se grefează întocmai pe ipoteza de text, ea, cât și părinții și bunica paternă fiind supuși unei măsuri administrative cu caracter politic de drept - dislocarea și stabilirea domiciliului obligatoriu -, în temeiul unei decizii administrative expres indicată de legiuitor printre actele normative incriminate de lege ca dispunând măsuri administrative cu caracter politic, împrejurare ce îi legitimează calitatea de a pretinde reparații conform Legii nr. 221/2009.

Printre criteriile generale identificate de prima instanță, în încercarea de a cuantifica aceste prejudicii morale se numără cele referitoare la importanța valorilor lezate și măsura lezării, în speță îngrădirea libertății de mișcare prin deportarea obligatorie și fixarea unei raze teritoriale în care aveau dreptul să circule, consecințele negative suferite reclamanți pe plan fizic și psihic rezultate din atingerile și încălcările dreptului personal nepatrimonial la libertate, cu consecința inclusiv a unor inconveniente de ordin fizic datorate pierderii confortului, depărtării de casă, părăsirii într-un mediu de viață ostil, în condiții aproape imposibile, la limita imaginației, fiind afectate totodată și acele atribute care influențează relațiile sociale, onoare, demnitate, reputație, intensitatea percepției consecințelor vătămării, prin raportare și la nivelul de instruire, de educare al persoanelor în cauză, gradul în care le-a fost afectată situația familială, profesională și socială.

De asemenea, la cuantificarea despăgubirilor, tribunalul s-a raportat și la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (cauzele Rotariu contra României, Sabău și Pîrcălab contra României), observând că aceasta s-a dovedit a fi moderată în acordarea despăgubirilor, raportându-se la situația concretă a fiecărui caz, dar și la caracterul rezonabil al sumei ce urmează a fi acordată. Tribunalul a ținut seama și de respectarea dispozițiilor art. I pct. 1 din O.U.G. nr. 62/2010.

Despăgubirile materiale solicitate au fost însă respinse ca nefondate, în raport de prevederile art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, ce condiționează acordarea lor de împrejurarea ca să nu fi fost restituite în natură sau prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 ori Legea nr. 247/2005, neputând fi acceptată ideea că legiuitorul, prin art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, a deschis beneficiarilor ei o cale suplimentară și un nou termen de a solicita restituirea în echivalent bănesc a acestor bunuri. Nefondată se privește a fi din perspectiva aceluiași art. 5 alin. (1) lit. b) din lege și solicitarea reclamantei de acordare a despăgubirilor materiale pentru bunurile mobile indicate în acțiune.

Neîntemeiată pentru aceleași motive este și solicitarea acordării sumei solicitate pentru pretinsa reparație adusă casei la înapoierea din Bărăgan, nefiind vorba despre un bun imobil vizat și solicitat în condițiile Legii nr. 10/2001 sau Legii nr. 247/2005, ci de o creanță ce nu se circumscrie prevederilor legale arătate. Împotriva acestei hotărâri a declarat apel pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Timiș și reclamanta iar prin decizia civilă nr. 654 din 23 martie 2011 a Curții de Apel Timișoara – secția civilă s-a respins apelul reclamantei și s-a admis apelul pârâtului Statul Român, fiind schimbată în parte hotărârea instanței de fond în sensul respingerii în totalitate a acțiunii.

Apelul pârâtului Statul Român a fost declarat și împotriva încheierii de ședință din 26 decembrie 2010 a Tribunalului Timiș, fiind respins, reținându-se următoarele considerente: Reclamanta U.E. nu mai poate beneficia de despăgubirile morale solicitate în baza art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 2217/2009, întrucât acest text legal a fost declarat neconstituțional prin decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, decizie publicată în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010. Curtea Constituțională a reținut că reglementarea cuprinsă în art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 nu a fost temeinic fundamentată și încalcă normele de tehnică legislativă cuprinse în Legea nr. 24/2000, determinând incoerență și instabilitate legislativă.

Din această cauză s-a ajuns la existența unor reglementări paralele și care au aceeași finalitate în domeniul acordării de despăgubiri pentru daunele morale persoanelor persecutate din motive politice în perioada comunistă. Curtea Constituțională a ajuns la această concluzie având în vedere faptul că art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009 are scop identic celui prevăzut de art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990, diferența constând doar în modalitatea de plată a despăgubirilor morale, adică prestații lunare, până la sfârșitul vieții, în cazul art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990 și o sumă globală, în cazul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009. În fine, Curtea Constituțională a constatat că dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 contravin prevederilor art. 1 alin. (3) și (5) din Constituție.

În conformitate cu art. 147 alin. (1) din Constituție și cu art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, dispozițiile legale constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, prevederile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept. Conform art. 147 alin. (4) din Constituție și art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, de la data publicării deciziile prin care se constată neconstituționalitatea unei dispoziții legale sunt general obligatorii și au putere de lege numai pentru viitor.

În cazul de față, decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale a fost publicată în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010. Termenul de 45 de zile a expirat fără ca Parlamentul să pună de acord prevederile legale declarate neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Prin urmare, această decizie a Curții Constituționale a devenit obligatorie pentru instanță. Art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, care reprezintă temeiul juridic al acțiunii reclamantei U.E., și-a încetat efectele juridice. Inexistența temeiului juridic atrage nelegalitatea acțiunii reclamantei sub aspectul dreptului la despăgubiri morale. Nu se poate reține nici că reclamanta avea, anterior deciziei Curții Constituționale, un „bun” în sensul jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului generată de aplicarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție.

Avea doar posibilitatea de a-l dobândi printr-o hotărâre judecătorească, pe care însă o putea pune în executare doar în momentul rămânerii definitive în apel. În cazul de față nu s-a pronunțat încă o hotărâre definitivă, cauza aflându-se în apel, care are un caracter devolutiv, instanța fiind îndreptățită să exercite un control complet asupra temeiniciei și legalității hotărârii atacate. Această interpretare se impune cu atât mai mult cu cât pct. 10 din art. 322 C. proc. civ., introdus prin Legea nr. 177/2010, reglementează un nou motiv de revizuire/respectiv posibilitatea revizuirii unei hotărâri dacă, după ce a rămas definitivă, Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra excepției invocată în acea cauză, declarând neconstituțională legea, ordonanța ori o dispoziție dintr-o lege sau o ordonanță.

Pe de altă parte, autorii reclamantei au beneficiat, iar reclamanta beneficiază și în prezent de indemnizația lunară acordată în baza Decretului-lege nr. 118/1990. Prin întâmpinare la apelurile pârâtului, reclamanta a susținut că decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale nu poate retroactiva și deci nu se poate aplica proceselor începute anterior. Pe de altă parte însă, prin apelul său reclamanta invocă în favoarea sa decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010 a Curții Constituționale, prin care s-a constatat neconstituționalitatea art. I și II din O.U.G. nr. 62/2010, situație în care solicită înlăturarea limitării despăgubirilor morale. În ceea ce privește capătul de cerere privind despăgubirile materiale, în mod corect a fost respins de către prima instanță.

Contravaloarea lipsei de folosință a terenului agricol în perioada deportării și a degradărilor cauzate imobilului nu se încadrează în noțiunea de bunuri confiscate la care face referire Legea nr. 221/2009. În privința celorlalte bunuri indicate în acțiune, reclamanta nu a făcut dovada în condițiile art. 1169 C. civ. că aceste bunuri au fost confiscate ca efect al măsurii deportării. Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta U.E. solicitând în principal modificarea ei în sensul admiterii apelului său și pe cale de consecință modificarea ei în sensul admiterii apelului său și pe cale de consecință trimiterea cauzei spre rejudecare Tribunalului Timiș. În subsidiar reclamanta a solicitat modificarea hotărârii instanței de apel în sensul admiterii apelului și pe cale de consecință admiterea acțiunii precizate.

Criticile aduse hotărârii instanței de apel vizează incidența dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. sub următoarele aspecte: O primă critică vizează greșita apreciere privind incidența deciziilor Curții Constituționale, în condițiile în care potrivit art. 147 alin. (4) din Constituția României, deciziile Curții Constituționale sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor. O altă critică, vizează greșita soluționare a celui de-al doilea petit al acțiunii introductive, ce are ca temei de drept dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009. Astfel, se susține de către recurentă că, instanța de apel în mod greșit reține incidența dispozițiilor art. 1169 C. civ. câtă vreme probele solicitate pentru dovedirea bunurilor confiscate i-au fost respinse.

În aceeași idee se susține încălcarea dispozițiilor art. 297 alin. (1) C. proc. civ. în condițiile în care instanța de fond nu a examinat unul din petitele acțiunii. Examinând hotărârea instanței de apel prin prisma motivelor de recurs și a dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele: Obiectul dedus judecății vizează acordarea despăgubirilor în condițiile Legii nr. 221/2009 pentru măsura administrativă constând în dislocarea și stabilirea domiciliului obligatoriu pentru ea, părinții și bunica paternă, în perioada 18 iunie 1951 – 20 decembrie 1955. Un al doilea petit al acțiunii principale, vizează și obligarea pârâtului la plata de despăgubiri materiale, reprezentând contravaloarea bunurilor confiscate, respectiv a 18,37 ha teren.

Această pretenție a fost întemeiată pe dispozițiile art. 5 lit. b) din Legea nr. 221/2009 ce reglementează dreptul oricărei persoane ce a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic de a solicita acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâri de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1946 – 22 decembrie 1989 republicată cu modificările și completările ulterioare, sau ale Legii nr. 246/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente cu modificările și completările ulterioare.

Din condiția impusă expres de legiuitor pentru acordarea despăgubirilor, reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate și anume aceea ca bunurile respective să nu fi fost restituite sau să nu se fi obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 și ale Legii nr. 247/2005, rezultă că, numai echivalentul bănesc al bunurilor intrate în domeniul de reglementare a Legii nr. 10/2001 modificată și completată prin Legea nr. 247/2005, poate fi solicitat în temeiul art. 5 lit. b) din Legea nr. 221/2009. Numai în acest fel se justifică trimiterea expresă făcută de legiuitor, în cuprinsul normei citate, la prevederile Legii nr. 10/2001 și ale Legii nr. 247/2005. Ca atare, în domeniul de reglementare a Legii nr. 10/2001 astfel cum aceasta a fost modificată și completată prin Legea nr. 247/2005 nu intră decât terenurile și construcțiile imobile prin natură) și utilajele și instalațiile preluate odată cu imobilul (imobile prin destinație).

În acest sens sunt și dispozițiile art. 6 alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001. În consecință, în baza art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 211/2009 pot fi acordate despăgubiri materiale numai pentru bunurile imobile care se subsumează sferei de aplicare a Legii nr. 10/2001 respectiv terenuri și construcții (imobile prin natură și utilaje și instalații preluate odată cu imobilul (imobile prin destinație). Din această perspectivă trebuie examinate cererile formulate în condițiile prevăzute de art. 5 lit. b) din legea nr. 221/2009. În speță, reclamanta și-a întemeiat cererea pe dispozițiile art. 5 lit. b) din Legea nr. 221/2009 în ce privesc pretențiile formulate în petitul doi al acțiunii, ce vizează despăgubiri pentru terenul de 18,37 ha, cu privire la care reclamanta a arătat că a fost confiscat prin măsura administrativă luată față de părinții și bunica sa.

Deși investită cu o cerere în condițiile art. 5 lit. b) din Legea nr. 221/2009, în ce privește solicitarea reclamantei, ce viza bunurile confiscate, ca efect al măsurilor administrative dispuse asupra familiei sale, instanțele nu au dispus în virtutea rolului activ prevăzut de art. 129 C. proc. civ., administrarea probelor necesare pentru dovedirea pretențiilor solicitate. Or, în condițiile în care reclamantei i-a fost respinsă cererea de probațiune formulată, nu sunt incidente dispozițiile art. 1169 C. proc. civ. Deși acest aspect a constituit motiv de apel, instanța de apel nu a avut în vedere că i-au fost respinse probele solicitate pentru dovedirea situației legate de pretențiile solicitate, și de situația bunurilor confiscate.

Cum acest aspect nu a fost analizat, în mod greșit s-a reținut că reclamanta nu și-a dovedit pretențiile. A reține incidența art. 1169 C. proc. civ. în condițiile respingerii cererilor de probațiune, echivalează cu încălcarea dreptului la un proces echitabil. Or, noțiunea de proces echitabil presupune în principal respectarea principiilor fundamentale ale procesului civil, printre care cel al dreptului la apărare și cel al contradictorialității, iar potrivit art. 129 alin. (1) C. proc. civ. judecătorul are îndatorirea să facă respectată și să respecte el însuși principiul contradictorialității și celelalte principii ale procesului civil.

Din această perspectivă, urmează a se admite recursul reclamantei, a se casa hotărârea recurată cu trimiterea cauzei spre rejudecare, aceleiași instanțe, urmând ca în rejudecare să fie administrate probe în ce privește cererea reclamantei legată de despăgubirile pentru bunurile imobile solicitate în condițiile prevăzute de art. 5 lit. b) din Legea nr. 221/2009. De asemenea instanța în virtutea rolului activ prevăzut de art. 129 C. proc. civ., urmează ca în respectarea principiului contradictorialității să pună în discuția părților și Decizia nr. 12/2011 dată în recurs în interesul legii de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție cu privire la efectele deciziilor Curții Constituționale nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de reclamanta U.E. împotriva deciziei nr. 654/A din 23 martie 2011 a Curții de Apel Timișoara - secția civilă. Casează decizia recurată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 23 aprilie 2012.