ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2288/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2288/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin cererea înregistrată sub nr. 2421/30/2010

la Tribunalul Timiș, reclamanta H.I. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul

Statul Român reprezentat de Ministerul Finanțelor publice prin Direcția

Generală a Finanțelor Publice Timiș constatarea caracterului politic al măsurii

administrative a deportării tatălui său, defunctul S.F. în U.R.S.S. în perioada

06 martie 1645-30 septembrie 1949 în baza art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009

și obligarea pârâtului la plata echivalentului în lei a 600.000 euro,

reprezentând daune morale ca urmare a deportării.

În motivare a învederat

că tatăl său a fost deportat în fosta U.R.S.S. unde a suferit prejudicii morale

ce se impun a fi reparate. Pe cale reconvențională, pârâtul a solicitat

încetarea acordării reclamantei de măsuri reparatorii prevăzute de Decretul-lege

nr. 118/1990 și O.U.G. nr. 214/1999.

Prin Sentința civilă nr.

2147/ PI din 16 septembrie 2010 Tribunalul Timiș

a admis în parte cererea de chemare în judecată, a

constatat caracterul politic al măsurii abuzive dispuse împotriva tatălui

reclamantei; a obligat pârâtul la plata sumei de 4.000 euro

în

echivalent în lei la data plății cu titlu de despăgubiri morale; a respins în

rest pretențiile reclamantei; a respins cererea reconvențională.

Pentru a dispune astfel,

instanța a avut în vedere că reclamanta este îndreptățită la a solicita

despăgubiri în baza Legii nr. 221/2009, fiind fiica persoanei căreia i-a fost

aplicată o măsură administrativă ce a fost calificată ca politică în sensul art.

4 de instanță și că repararea prejudiciului se impune însă într-un cuantum

rezonabil și cu respectarea prevederilor O.U.G. nr. 62/2010.

Cererea reconvențională a

fost respinsă, întrucât în speță reclamanta nu a beneficiat de drepturile

conferite de dispozițiile Decretului-lege nr. 118/1990 și ale O.U.G. nr.

214/1999.

Prin decizia civilă nr. 353

din 23 februarie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă,

a fost respins apelul declarat de

reclamantă, s-a admis apelul declarat de pârât, iar sentința a fost schimbată

în sensul respingerii acțiunii.

Pentru a decide astfel,

instanța a reținut că prin decizia nr. 1358 din 20 octombrie 2010, Curtea

Constituțională a declarat neconstituționale disp. art. 5 alin. (1) lit. a)

teza întâi din Legea nr. 221/2009, respectiv norma legală care reprezenta

temeiul acordării acestor despăgubiri.

Tot Curtea

Constituțională, prin Decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010, a declarat

neconstituționale prevederile art. I și II din O.U.G. nr. 62/2010, act normativ

ce stabilea cuantumul în care aceste despăgubiri pot fi acordate.

Ambele decizii au fost

publicate în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010, devenind, astfel,

obligatorii, conform disp. art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 republicată

și ale art. 147 alin. (4) din Constituție.

Cum, în termen de 45 de

zile de la această dată, nici Guvernul și nici Parlamentul nu au pus

prevederile neconstituționale de acord cu dispozițiile Constituției, aceste

norme legale și-au încetat efectele juridice, conform dispozițiilor art. 31 alin.

(3) din Legea nr. 47/1992 republicată și ale art. 147 alin. (1) din Constituție.

În consecință, norma

legală ce a reprezentat temeiul cererii în despăgubiri pentru daune morale

formulată de reclamantă și-a încetat efectele juridice.

S-a constatat că, în

speță, încetarea s-a produs înainte de stingerea printr-o hotărâre definitivă a

raporturilor juridice dintre stat - cel care a acordat prin Legea nr. 221/2009

beneficiul reparării prejudiciului moral prin acordarea de despăgubiri și

destinatarul acestui beneficiu.

Reclamanta a declarat

recurs,

întemeiat în

drept pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., prin care a arătat că

hotărârea este nelegală deoarece Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale

nu se aplică proceselor aflate pe rol la data pronunțării acesteia, ci este

aplicabilă, eventual, celor înregistrate ulterior publicării sale.

În acest context,

judecătorul cauzei aflată pe rol la momentul pronunțării deciziei Curții

Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, era obligat să verifice data

înregistrării cererii de chemare în judecată, adică sa constate faptul că aceasta

a fost introdusă sub imperiul unei legi în vigoare la acea dată.

Or, la data introducerii

cererii de chemare în judecată, sub imperiul Legii nr. 221/2009, s-a născut un

drept la acțiune, pentru a solicita despăgubiri, inclusiv în temeiul art. 5 alin.

(1) lit. a), astfel că legea aflată în vigoare la data formulării cererii de

chemare în judecata este aplicabilă pe tot parcursul procesului.

Pe de altă parte, în

măsura în care s-ar considera că efectele deciziei Curții Constituționale se

aplică retroactiv, s-ar aduce atingere dreptului reclamantei recunoscut de art.

6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului care garantează fiecărei

persoane dreptul ca o instanță judecătorească să poată fi sesizată cu privire

la orice contestație privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil.

A considera că efectele

deciziilor Curții Constituționale își produc efectele și în această speță, cu

consecința respingerii acțiunii promovate de reclamantă, ar însemna să se

accepte ingerința statului în dreptul de acces la o instanță judecătorească,

care nu este proporțional cu scopul urmărit.

Astfel, din momentul

intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, lege care îi recunoaște reclamantei

dreptul la despăgubiri pentru prejudicial moral suferit ca urmare a măsurii

administrative cu caracter politic, statul garantează beneficiarului acestui

drept accesul la o instanță de judecată, garanție conferită și de art. 21 din

Constituție.

Aplicarea deciziei

instanței de contencios constituțional prezentului litigiu ar duce la

încălcarea pactelor și tratatelor internaționale. Instanța era obligată să dea

prioritate reglementărilor internaționale, cu respectarea art. 20 din

Constituția României.

Prin legea specială, s-a

stabilit un drept subiectiv patrimonial în favoarea reclamantei, drept

subiectiv care se subsumează noțiunii de „bun

”

în sensul art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la Convenție, astfel cum

această noțiune este definită în jurisprudența constantă a Curții Europene.

Susține că deține o speranță legitimă în sensul conferit de art. 1 din

Protocolul nr. 1 al C.E.D.O.

În ceea ce privește

garanția egalității armelor, în jurisprudența instanței europene, aceasta

semnifică tratarea egală a părților pe toată desfășurarea procedurii în fața

unui tribunal independent și imparțial, instituit de lege, în sensul menținerii

unui echilibru între interesele părților. Or, câtă vreme, pe parcursul

procesului, intervine o abrogare a însuși temeiului juridic ce a stat la baza

declanșării unor litigii, în care pârât este statul, la inițiativa acestuia,

pentru considerente ce nu se raportează exclusive la neconformitate cu

constituționale, această garanție poate fi afectată, cu consecința

nerespectării dreptului reclamantului la un proces echitabil, astfel cum acesta

este reglementat prin art. 6 din C.E.D.O.

Acest punct de vedere se

întemeiază pe dreptul la un proces echitabil, conferit de art. 6 din CEDO, pe

principiul egalității în fața legii, care presupune instituirea unui tratament

egal pentru situații care, în funcție de scopul urmărit, nu sunt diferite,

precum și pe principiul nedi seri minării prevăzut de art. 14 din Convenție.

Arată că în apel a

indicat drept temeiuri de drept dispozițiile art. 998, art. 1838, art. 1939 C.

civ., art. 504 și urm. C. proc. pen. și art. 52 din Constituția României, iar

în cauză nu suntem în ipoteza prevăzută de art. 294 alin. (1)

C.

proc. civ., căci este vorba de o completare a temeiului de drept inițial. Arată

că toate aceste texte de lege îi conferă dreptul la repararea prejudiciului

suferit.

Examinând decizia

recurată, prin prisma motivelor de recurs invocate, dar și din perspectiva

Deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011 a Secțiilor Unite a Înaltei Curți de

Casație și Justiție, instanța apreciază că recursul este nefondat, pentru

considerentele ce vor succede:

În primul rând, instanța

superioară de fond nu ar fi putut să analizeze pretențiile reclamantei prin

raportare la art. 998-999 C. civ., art. 504 și urm. C. proc. pen. și art. 52

din Constituția României, așa cum s-a susținut prin motivele de recurs, pentru

că, dacă ar fi procedat astfel, ar fi schimbat temeiul juridic al acestor

pretenții, lucru posibil doar cu nesocotirea art. 294 alin. (1) C. proc. civ.

conform cu care, în apel nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau

obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu se pot face alte cereri noi.

Excepțiile de procedură și alte asemenea mijloace de apărare nu sunt

considerate cereri noi. Schimbarea temeiului juridic din dispozițiile legii

speciale în cele de drept comun nu reprezintă o cerere de completare, ci o

modificare a obiectului acțiunii de chemare în judecată, ceea ce nu poate fi

primit.

Cum reclamanta și-a

întemeiat acțiunea introductivă de instanță pe dispozițiile Legii nr. 221/2009,

în această fază procesuală nu mai pot face obiect de control temeiurile de

drept comun precizate în cererea de recurs, cu atât mai mult cu cât acestea nu

au făcut obiect de analiză a deciziei atacate.

Soluția instanței de apel

- care, schimbând sentința tribunalului, a respins acțiunea ca nefondată - s-a

fundamentat pe efectele deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, care a

constatat neconstituționalitatea dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din

Legea nr. 221/2009.

Prin deciziile nr. 1358

și nr. 1360 din 21 octombrie 2010, s-a constatat neconstituționalitatea art. 5 alin.

(1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter

politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6

martie 1945-22 decembrie 1989.

Declararea

neconstituționalității textelor de lege menționate este producătoare de efecte

juridice asupra proceselor nesoluționate definitiv și are drept consecință

inexistența temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe

textul de lege declarat neconstituțional.

Art. 147 alin. (4) din

Constituție prevede că deciziile Curții Constituționale sunt general

obligatorii, atât pentru autoritățile și instituțiile publice, cât și pentru

particulari, și produc efecte numai pentru viitor (ex nune), iar nu și pentru

trecut (ex tune). Fiind incidență o norma imperativă, de ordine publică,

aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece, în sens

contrar, ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte

juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element de noutate, în ordinea

juridică actuală.

Împrejurarea că deciziile

Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt

principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce

înseamnă

că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor

juridice deja constituite.

În acest context, nu se

poate susține, în mod valid, că, fiind promovată acțiunea la un moment la care

era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, înseamnă că

efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfășurării

procedurii judiciare, întrucât nu avem de-a face cu un act juridic

convențional, ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.

Nu sunt în dezbatere, în ipoteza dedusă judecății, raporturi juridice

determinate de părți, cu drepturi și obligații precis stabilite, pentru a se

aprecia asupra legii incidente la momentul Ia care acestea au luat naștere

(lege care să rămână aplicabilă ulterior efectelor unor asemenea raporturi

întrucât aceasta a fost voința părților).

Se va face, astfel,

distincție între situații juridice de natură legală, cărora li se aplică legea

nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire, și situații

juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce privește validitatea

condițiilor de fond și de formă, legii în vigoare, la data întocmirii actului

juridic, care le-a dat naștere.

Rezultă că, în cazul

situațiilor juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părților

și cuprind efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse

legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar și după intrarea în

vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situații sunt supuse unor norme

supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general.

Unor situații juridice

voluntare nu le poate fi asimilată însă situația acțiunilor în justiție, în

curs de soluționare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, întrucât

acestea reprezintă situații juridice legale, în curs de desfășurare, surprinse

de legea nouă, anterior definitivării lor și, de aceea, intrând sub incidența

noului act normativ.

Sunt în dezbatere, în

ipoteza analizată, pretinse drepturi de creanță, a căror concretizare, sub

aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană

îndreptățită și întinderea dreptului, în funcție de mai multe criterii

prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicționale

realizate de instanță.

Astfel, intrarea în

vigoare a Legii nr. 221/2009 si introducerea cererilor de chemare în judecată,

în temeiul acestei legi, a dat naștere unor raporturi juridice, în conținutul

cărora, intră drepturi de creanță, ce trebuiau stabilite, jurisdicțional, în

favoarea anumitor categorii de persoane (foști condamnați politic sau persoane

care au suportat măsurile administrative enunțate de legea specială).

Nu este însă vorba,

astfel cum s-a menționat, de drepturi născute direct, în temeiul legii, în

patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanță,

hotărârea pronunțată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la

momentul adoptării deciziei de neconstituționalitate, nu exista o astfel de

statuare, cel puțin definitivă, din partea instanței de judecată, nu se poate

considera că reclamanta beneficia de un bun sau cel puțin de o speranță

legitimă, care să intre sub protecția art. 1 din Protocolul nr. 1. Or, la

momentul la care instanța de apel era

chemată să se pronunțe

asupra pretențiilor formulate de reclamantă norma juridică nu mai exista și

nici nu putea fi considerată ca ultraactivând, în absența unor dispoziții

legale exprese.

Astfel, soluția

pronunțată de instanța de apel nu este de natură să încalce dreptul la un „bun”

al reclamantei, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția

Europeană a Drepturilor Omului, în absența unei hotărâri definitive care sa fi

confirmat dreptul său de creanță.

Referitor la

obligativitatea efectelor deciziilor Curții Constituționale pentru instanțele

de judecată, este și Decizia nr. 3 din 04 aprilie 2011, pronunțată de Înalta Curte

de Casație si Justiție, în recurs în interesul legii, prin care s-a statuat că:

„deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii, ceea ce înseamnă că trebuie

aplicate întocmai, nu numai în ceea ce privește dispozitivul deciziei, dar și

considerentele care îl explicitează”; că „dacă aplicarea unui act normativ, în

perioada dintre intrarea sa în vigoare și declararea neconstituționalității,

își găsește rațiunea în prezumția de neconstituționalitate, această rațiune nu

mai există după ce actul normativ a fost declarat neconstituțional, iar

prezumția de constituționalitate a fost răsturnată" și, prin urmare, „instanțele

sunt obligate să se conformeze deciziilor Curții Constituționale și să nu dea

eficiență actelor normative declarate neconstituționale”.

Continuând să aplice o

normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au

încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale

jurisdicționale, ci și-o depășește, arogându-și puteri, pe care nici dreptul

intern si nici normele convenționale europene nu i le legitimează.

În sensul considerentelor

anterior dezvoltate, s-a pronunțat, în recurs în interesul legii, si Decizia nr.

12 din 19 septembrie 2011, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 789

din 07 noiembrie 2011, care a statuat, cu putere de lege, că, urmare a

deciziilor Curții Constituționale nr. 1358 și nr. 1360/2010, „dispozițiile art.

5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu

caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat

efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate

definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional

în M. Of.

”

Cum deciziile nr. 1358 și

nr. 1360/2010 ale Curții Constituționale au fost publicate în M. Of., la data

de 15 noiembrie 2010, iar, în speță, decizia instanței de apel a fost

pronunțată la data de 23 februarie 2011, cauza nefiind, deci, soluționată

definitiv, la momentul publicării deciziilor respective, rezultă că textele

legale declarate neconstituționale nu își mai pot produce efectele juridice.

Aplicând aceste

dispoziții constituționale, în vigoare la momentul soluționării apelului,

instanța de recurs consideră că nu a fost obstaculat dreptul de acces la un

tribunal al reclamantei si nici nu a fost afectat dreptul la un proces

echitabil, astfel cum susține recurenta, întrucât, prin Decizia nr. 12 din 19

septembrie 2011, pronunțată, în recurs în interesul legii, de Secțiile Unite

ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a statuat, de asemenea, că: prin

intervenția instanței de contencios constituțional, ca urmare a sesizării

acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență

unui

mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori

de constituționalitate.

De aceea, nu se poate

susține că, prin constatarea neconstituționalității textului de lege și

lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nune, ar fi afectat procesul echitabil,

pentru că acesta nu se poate desfășura, făcând abstracție de cadrul normativ

legal și constituțional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în

respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.

Dreptul de acces la

tribunal și protecția oferită de art. 6 paragraful 1 din Convenția europeană a

drepturilor omului nu înseamnă recunoașterea unui drept, care nu mai are niciun

fel de legitimitate în ordinea juridică internă.

Astfel, chiar din

jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, rezultă că intervenția

Curții Constituționale nu este asimilată unei intervenții intempestive a

legiuitorului, de natură să rupă echilibrul procesual, pentru că nu emitentul

actului este cel care revine asupra acestuia, lipsindu-1 de efecte, ci lipsirea

de efecte se datorează activității unui organ jurisdicțional, a cărui menire

este tocmai aceea de a asigura supremația legii și de a da coerență ordinii

juridice.

Situația de dezavantaj în

care s-ar găsi unele persoane, respectiv, acele persoane ale căror cereri nu

fuseseră soluționate, de o manieră definitivă, la momentul pronunțării

deciziilor Curții Constituționale, are o justificare obiectivă, întrucât

rezultă din controlul de constituționalitate, și rezonabilă, păstrând raportul

de proporționalitate dintre mijloacele folosite și scopul urmărit (acela de

înlăturare, din cadrul normativ intern, a unei norme imprecise, neclare,

lipsite de previzibilitate, care a condus instanțele la acordarea de

despăgubiri de sute de mii de euro, într-o aplicare excesivă și nerezonabilă, a

textului de lege, lipsit de criterii de cuantificare - conform considerentelor

deciziei Curții Constituționale).

Izvorul pretinsei „discriminării”

constă, astfel, în pronunțarea deciziei Curții Constituționale și a-i nega

legitimitatea înseamnă a nega însuși mecanismul vizând controlul de

constituționalitate, ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de

neacceptat într-un stat de drept, în care fiecare organ statal își are

atribuțiile și funcțiile bine definite.

De asemenea, prin

respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curții Constituționale se

înlătură imprevizibilitatea jurisprudenței, care, în aplicarea unei norme

incoerente, era ea însăși generatoare de situații discriminatorii.

În același timp nu poate

fi decelată nici o încălcare a principiului nediscriminării, din perspectiva art.

1 din Protocolul nr. 12 adițional la Convenția europeană a drepturilor omului,

care garantează, într-o sferă mai largă de protecție decât cea reglementată de art.

14, „exercitarea oricărui drept prevăzut de lege, fără nicio discriminare,

bazată, în special, pe sex, pe rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice

sau orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenența la o

minoritate națională, avere, naștere sau oricare altă situație”.

În situația analizată în

cauza dedusă judecății, drepturile pretinse nu mai au o astfel de recunoaștere

în legislația internă a statului, iar lipsirea lor de temei legal s-a datorat,

așa cum s-a arătat anterior, nu intervenției intempestive a legiuitorului, ci

controlului de constituționalitate.

În ce privește Declarația

Universală a Drepturilor Omului și Rezoluțiile Adunării Parlamentare a

Consiliului Europei și Adunării Generale a O.N.U., acestea sunt documente

politice internaționale cu caracter de recomandare pentru statele membre ale O.N.U.

și, respectiv, ale Consiliului Europei, iar nu tratate internaționale, astfel

că acestea nu au aplicabilitate directă în dreptul intern pe temeiul art. 11 și

20 din Constituție, care se referă numai la tratatele internaționale.

În privința daunelor

materiale, reclamanta nu a formulat critici susceptibile de control de

nelegalitate, ci a învederat că se impune repararea prejudiciului material,

reiterând susținerile din cererea de apel.

Pentru considerentele

expuse, constatând că, în cauză, este pe deplin incidență Decizia nr. 12 din 19

septembrie 2011, pronunțată, în recurs în interesul legii, de Secțiile Unite

ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, obligatorie de la momentul publicării

sale în M. Of. al României, Partea I, nr. 789 din 07 noiembrie 2011, conform art.

329 alin. (1) C. proc. civ., înalta Curte, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin.

(1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de reclamanta H.I. împotriva deciziei nr. 353 din 23

februarie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 28 martie 2012.