ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3269/2012

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 19 martie 2010, pe rolul Tribunalului Timiș, secția civilă, sub nr. 2016/30/2010, reclamanta I.G., în temeiul dispozițiilor art. 3 și art. 5 din Legea nr. 221/2009, a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Timiș, solicitând constatarea caracterului politic al măsurii administrative la care a fost supusă, respectiv deportarea cu stabilirea domiciliului obligatoriu în localitatea Fetești, în perioada 18 iunie 1951-20 decembrie 1955 și obligarea pârâtului la plata contravalorii în lei, la data rămânerii definitive și irevocabile a hotărârii, a sumei de 100.000 Euro cu titlu de daune morale pentru prejudiciul suferit ca urmare a măsurii administrative cu caracter politic.

Prin cererea înregistrată la data de 23 martie 2010, pe rolul Tribunalului Timiș, secția civilă, sub nr. dosar 2082/30/2010, reclamanta I.G. a formulat cerere de chemare în judecată a aceluiași pârât, solicitând constatarea caracterului politic al măsurii administrative la care a fost supusă mama sa, B.S., respectiv deportarea acesteia, cu stabilirea domiciliului obligatoriu în localitatea Fetești, în perioada 18 iunie 1951-20 decembrie 1955 și obligarea pârâtului la plata contravalorii în lei, la data rămânerii definitive și irevocabile a hotărârii, a sumei de 100.000 Euro, cu titlu de daune morale pentru prejudiciul suferit ca urmare a măsurii administrative cu caracter politic.

Prin încheierea de ședință din 10 iunie 2010, tribunalul a dispus conexarea dosarului nr. 2082/30/2010, la dosarul nr. 2016/30/2010, iar, prin sentința civilă nr. 3277/PI din 25 noiembrie 2010 pronunțată în dosarul cu nr. de mai sus, Tribunalul Timiș, secția civilă, a admis în parte acțiunile conexe formulate de reclamanta I.G. și a obligat pârâtul să-i plătească reclamantei suma de 10.000 Euro, în echivalent lei la data plății, reprezentând despăgubiri morale pentru deportarea sa și suma de 5.000 Euro, în echivalent lei la data plății, reprezentând despăgubiri morale pentru deportarea mamei sale, B.S. și a respins cererile de acordare a diferențelor de 90.000 Euro și respectiv de 95.000 Euro, solicitate cu același titlu.

Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că reclamanta și mama sa, B.S., decedată la 17 martie 1971, au fost supuse măsurii administrative a deportării, conform adeverinței I-205 din 30 noiembrie 2000, eliberate de Ministerul Justiției, Direcția instanțelor militare, fapt în considerarea căruia a apreciat că reclamanta are calitatea de persoană îndreptățită la acordarea de despăgubiri morale, atât pentru sine, cât și pentru mama sa, a cărei descendentă de gradul I este și a făcut aplicarea dispozițiilor art.3 lit. e) și art. 5 alin. (1) din Legea 221/2009. Soluționând cauza în echitate, raportat la împrejurările concrete ale măsurii administrative cu caracter politic la care au fost supuse reclamanta și mama sa, la durata măsurii, instanța de fond, în stabilirea cuantumului despăgubirilor a avut în vedere și măsurile reparatorii deja acordate în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990 și O.U.G.

nr. 214/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare. Sentința civilă nr. 3277/PI din 25 noiembrie 2010, pronunțată de Tribunalul Timiș, secția civilă, a fost atacată cu recurs de reclamanta I.G. și cu apel de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de D.G.F.P. Timiș și de Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiș. Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă, învestită cu soluționarea căilor de atac, la termenul de judecată din data de 1 noiembrie 2011, a procedat la recalificarea căii de atac exercitate de reclamantă, ca fiind apel, și nu recurs, în raport de data pronunțării hotărârii, respectiv, 25 noiembrie 2011, și de data intrării în vigoare a Legii nr. 202/2010.

Prin decizia civilă nr. 1066 din 1 noiembrie 2011, Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă, a admis apelurile pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de D.G.F.P. Timiș și Parchetului de pe lângă Tribunalul Timiș, schimbând hotărârea atacată în sensul respingerii acțiunilor civile conexate formulate de reclamanta I.G. și a respins ca neîntemeiat apelul reclamantei, reținând incidența în cauză a Deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, a dispozițiilor art. 147 din Constituția României și a art. 31 din Legea nr. 47/1992.

Împotriva acestei decizii, în termen legal, a declarat recurs reclamanta, criticând-o în principal pentru aspecte ce țin de stabilirea situației de fapt în speță și de îndreptățirea sa la acordarea de despăgubiri morale în temeiul dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009, fără să indice și să circumscrie criticile dezvoltate vreunuia dintre motivele de nelegalitate expres și limitativ prevăzute de dispozițiile art. 304 C. proc. civ. Recurenta-reclamantă a solicitat admiterea căii extraordinare de atac exercitate, modificarea deciziei atacate în sensul respingerii apelurilor declarate de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de D.G.F.P.

Timiș și de Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiș și admiterii apelului său, cu consecința schimbării sentinței primei instanțe și admiterii în tot a acțiunilor conexe formulate. La termenul de judecată din data de 15 iunie 2012, reprezentantul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, având cuvântul a invocat excepția nelegalei compuneri a completului de judecată care a pronunțat decizia atacată și, în consecință a solicitat admiterea recursului și casarea cu trimitere spre rejudecare către Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă, ca instanță de recurs. Înalta Curte, în baza art. 137 C. proc.

civ., deliberând cu prioritate asupra excepției nelegalei compuneri a completului care a pronunțat decizia atacată, analizând actele și lucrările dosarului din perspectiva normelor legale incidente raportate la excepția invocată de reprezentantul Ministerului Public, reține că recursul este fondat, urmând a fi admis în considerarea următoarelor argumente: Art. XIII pct. 1 din Legea nr. 202/2010, în vigoare de la 29 octombrie 2010, a suprimat calea de atac a apelului în litigiile întemeiate pe Legea nr. 221/2009, statuând că „hotărârea pronunțată potrivit alin. (4) este supusă recursului, care este de competența curții de apel". Cum hotărârea primei instanțe a fost pronunțată la data de 25 noiembrie 2010, Înalta Curte reține incidența în speță a dispozițiilor art. XXVI din Legea nr. 202/2010, conform cărora modificările și completările aduse Legii nr. 221/2009 prin actul normativ arătat „...se aplică și proceselor aflate în curs de soluționare în primă instanță dacă nu s-a pronunțat o hotărâre în cauză până la data intrării în vigoare a prezentei legi". Cum normele de procedură sunt de imediată aplicare și cum la data intrării în vigoare a Legii nr. 202/2010, nu se pronunțase o hotărâre care să tranșeze litigiul dedus judecății, rezultă că singura cale de atac ce se putea exercita împotriva hotărârii primei instanțe, potrivit dispozițiilor legale anterior citate,

este aceea a recursului. In raport de considerentele anterior expuse, Înalta Curte apreciază că excepția invocată de Reprezentantul Ministerului Public, constituie în concret invocarea motivului de nelegalitate de ordine publică prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 1 C. proc. civ. și în baza art. 306 alin. (2) din același cod va cenzura recursul reclamantei din perspectiva acestui motiv, potrivit căruia, la pronunțarea hotărârii atacate, instanța nu a fost alcătuită potrivit dispozițiilor legale.

Analizând recursul formulat, sub aspectul motivului nou de recurs de ordine publică, privitor la aplicarea în cauză a prevederilor art. XXVI din Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluționării proceselor, Înalta Curte reține următoarele: Conform noilor dispoziții ale art. XIII pct. 1 din Legea nr. 202/2010, a fost suprimată calea de atac a apelului în litigiile întemeiate pe Legea nr. 221/2009, statuând că „hotărârea pronunțată potrivit alin. (4) este supusă recursului, care este de competența curții de apel". Față de aceste dispoziții, asemenea hotărâri pot fi atacate doar cu recurs, competența de judecată a recursului aparținând instanței ierarhic superioare aceleia care a pronunțat hotărârea, respectiv, curții de apel, întrucât acțiunea este de competența în primă instanță, a tribunalului, potrivit art. 2 pct. 4 C. proc.

civ., raportat la art. 4 alin. (4) din Legea nr. 221/2009. Ca atare, dispozițiile legale anterioare, care prevedeau posibilitatea atacării cu apel, și, apoi, cu recurs, a hotărârilor sus-menționate, sunt abrogate, începând cu data de 29 octombrie 2010, iar aceste modificări nu pot fi ignorate în activitatea judiciară, întrucât sunt, ca orice lege de procedură, de imediată aplicare, în virtutea principiului actualității normelor procedurale. Pentru situațiile juridice tranzitorii, Legea modificatoare nr. 202/2010 include, în cuprinsul acesteia, dispoziții speciale menite să rezolve problema concursului dintre cele două legi.

In acest sens, cu referire la situația în speță, în art. XXVI din Legea nr. 202/2010 este prevăzut că "Dispozițiile art. 4 alin. (4), (5) și (6) din Legea nr. 221/2009 cu modificările și completările ulterioare, precum și cu cele prin prezenta lege, ... se aplică și proceselor aflate în curs de soluționare în primă instanță dacă nu s-a pronunțat o hotărâre în cauză până Ia data intrării în vigoare a prezentei legi". Din interpretarea normei legale precitate, rezultă, tară echivoc, că numai hotărârile judecătorești definitive, pronunțate înainte de 29 octombrie 2010, - data intrării în vigoare a Legii nr. 202/2010 - rămân supuse căilor de atac, motivelor și termenelor prevăzute de dispozițiile Codului de procedură civilă nemodificate prin legea menționată.

Prin urmare, hotărârile pronunțate după intrarea în vigoare a Legii nr. 202/2010 vor fi supuse căilor de atac, motivelor și termenelor prevăzute de noua lege, respectiv, de Codul de procedură civilă, fiind lipsită de relevanță data sesizării instanței de judecată. Pentru a se realiza scopul urmărit prin adoptarea Legii nr. 202/2010, textele care exclud apelul în materiile arătate sunt aplicabile, indiferent după cum la 29 octombrie 2010 procesul se afla în curs de soluționare în primă instanță pentru "prima dată" sau "ca urmare a unei trimiteri spre rejudecare"; prin sintagma "dacă nu s-a pronunțat o hotărâre în cauză până la data intrării în vigoare a prezentei legi" s-a urmărit să se sublinieze tocmai faptul că, la intrarea în vigoare a legii, procesele respective erau încă în curs de judecată în primă instanță, iar nu în apel, pe care instanța să-1 recalifice drept recurs.

Singura soluție de a conferi aplicabilitate unor dispoziții legale tranzitorii de imediată aplicare, așa cum sunt cele de la art. XXVI din Legea nr. 202/2010, este aceea de a interpreta sintagma "se aplică și proceselor aflate în curs de soluționare în primă instanță" ca referindu-se la recursurile ce ar ajunge pe rolul curților de apel prin efectul promovării căilor de atac sub imperiul legii noi. Concret, dacă, așa cum este cazul în cauza de față, litigiul a fost soluționat în primă instanță de tribunal, recursul ar reveni, potrivit legii noi, curții de apel, spre competentă soluționare, recursul, în acest caz, urmând a fi judecat nu de Înalta Curte de Casație și Justiție, ci de Curtea de Apel.

De altfel, într-un asemenea caz, importantă este și rațiunea aflată la baza dispozițiilor legale tranzitorii, pentru care legiuitorul a prevăzut, prin reglementarea cu caracter imperativ, măsura înlăturării apelului, ca și cale de atac ce poate fi exercitată împotriva hotărârilor pronunțate în condițiile art. 5 alin. (1) și (2) din Legea nr. 221/2009. Pe de altă parte, este de observat că, potrivit dispozițiilor art. 725 alin. (1) C. proc.

civ., "Dispozițiile legii noi de procedură se aplică, din momentul intrării ei în vigoare, și proceselor în curs de judecată începute sub legea veche ...". Prin urmare, având în vedere aceste dispoziții legale, din care rezultă principiul conform cu care legea nouă de procedură se aplică și proceselor începute sub legea veche și, astfel, hotărârea judecătorească este supusă căilor de atac și termenelor prevăzute de legea nouă, înseamnă că, textul fiind de imediată aplicare, hotărârea pronunțată după data de 29 octombrie 2010 nu mai este susceptibilă de apel.

In speța dedusă judecății, sentința civilă nr. 3277/PI, fiind pronunțată de Tribunalul Timiș, secția civilă, la data de 25 noiembrie 2010 și vizând o acțiune întemeiată pe prevederile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, se încadrează în categoria hotărârilor judecătorești care, potrivit Legii nr. 202/2010, sunt supuse numai căii de atac a recursului, a cărui soluționare este de competența Curții de Apel (conform art. 3 pct. 3 C. proc. civ.).

In acest sens, este de observat că dispozițiile art. XXVI din Legea nr. 202/2010 sunt pe deplin aplicabile în cauză, ele vizând competența instanțelor judecătorești în privința proceselor aflate în curs de judecată la data modificării Legii nr. 221/2009, adică, a cauzelor în care sesizarea instanței de judecată s-a făcut mai înainte de intrarea în vigoare a legii noi și în care nu s-a pronunțat încă o hotărâre, iar referitor la căile de atac, sunt aplicabile prevederile art. XIV din Legea nr. 202/2010 și care, în opinia Înaltei Curți de Casație și Justiție, sunt tară echivoc. Nu este lipsită de relevanță, în prezenta cauză, nici precizarea temeiului juridic al acțiunii, respectiv, art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009.

Aceasta pentru că, la 25 octombrie 2010, data intrării în vigoare a Legii nr. 202/2010, privind unele măsuri pentru accelerarea soluționării proceselor, care suprimă calea de atac a apelului în cauzele întemeiate pe Legea nr. 221/2009, art. 5 alin. (1), în cauză nu era deja pronunțată hotărârea instanței de fond, împrejurare față de care, regimul căilor de atac în speță este cel adus prin art. XIII din Legea nr. 202/2010. Ca atare, sentința civilă nr. 3277/PI din 25 noiembrie 2010, pronunțată de Tribunalul Timiș, secția civilă, după intrarea în vigoare a Legii nr. 202/2010, este supusă căilor de atac prevăzute de această lege, și anume, recursului, care este de competența Curții de Apel Timișoara.

In considerarea celor ce preced, Înalta Curte constatând că, prin decizia recurată, instanța de control judiciar, dând o calificare greșită căii de atac promovate, a încălcat, practic, normele de ordine publică privind competența materială, nesocotind astfel, și o regulă cu valoare de principiu constituțional, cea a legalității căilor de atac, potrivit căreia căile de atac sunt instituite prin lege, ceea ce înseamnă că o hotărâre judecătorească nu poate fi atacată pe alte căi decât cele expres prevăzute de lege. Legalitatea căilor de atac este un principiu a cărui respectare este impusă de exigențele art. 6 din Convenția Europeană a Dreptului Omului, concretizând una dintre garanțiile unui proces echitabil.

Așadar, reținându-se culpa instanței de control judiciar, constând în calificarea greșită a căii de atac exercitată de parte, precum și efectele încălcării principiului legalității căilor de atac, concretizate în împiedicarea părții de a-și exercita cu bună credință drepturile procesuale; dată fiind și posibilitatea legală limitată, cu începere de la 29 octombrie 2012, de exercitare a controlului judiciar numai prin recurs în materia hotărârilor pronunțate potrivit art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, și cum, în speță, a fost pronunțată o hotărâre ulterior datei amintite, și anume, la 25 noiembrie 2010, apelul pendinte nefiind încuviințat de lege. Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) și alin. ( 6) C. proc.

civ., raportat la art. XXVI din Legea nr.202/2010, cu referire la art.5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, astfel cum a fost modificat prin art. XIII din Legea nr. 202/2010, văzând și dispozițiile art. 3 pct. 3 C. proc. civ., va admite recursul declarat de reclamanta I.G. împotriva deciziei civile nr. 1066 din 1 noiembrie 2011 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă, pe care o va casa și va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe, pentru a judeca calea de atac a recursului. PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

DECIDE Admite excepția compunerii nelegale a completului de judecată invocată de reprezentantul Ministerului Public. Admite recursul declarat de reclamanta I.G. împotriva deciziei civile nr. 1066 din 1 noiembrie 2011 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă, pe care o casează și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe, ca instanță de recurs. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 15 iunie 2012.