ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3756/2012

Deliberând

asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată

următoarele:

Prin acțiunea

înregistrată la data de 01 iulie 2010, pe rolul Tribunalului Timiș, secția civilă

sub nr. 5445/30/2010, reclamanta L.V., în contradictoriu cu pârâtul STATUL

ROMÂN prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de D.G.F.P. Timiș, a

solicitat instanței în temeiul dispozițiilor art. 3 lit. e), art. 5 alin. (1)

lit. a), art. 5 alin. (2) și alin. (4) teza

I

din Legea

nr. 221/2009, ca prin hotărârea ce o va pronunța să dispună obligarea pârâtului

la plata echivalentului în RON la cursul Băncii Naționale Române din ziua

plății al sumei de 300.000 euro, cu titlu de daune morale pentru suferințele

îndurate de soțul său în perioada deportării în B., măsură administrativă cu

caracter politic dispusă în baza deciziei nr. 200/1951 emisă de M.A.I., cu cheltuieli

de judecată.

Ulterior, reclamanta și-a precizat

acțiunea introductivă, întregind temeiul de drept al cererii, solicitând în baza

dispozițiilor art. 998, art. 999, art. 1838, art. 1939 C. civ., art. 504 și urm.

C. proc. pen., art. 52 din Constituție, art. 2 și 3 din Convenția pentru apărarea

drepturilor omului și a libertăților fundamentale, obligarea pârâtului la plata

echivalentului în RON al sumei de 300.000 euro, reprezentând daune morale aduse

onoarei, demnității, reputației, vieții intime, familiale și private, ca urmare

a adoptării măsurilor administrative cu caracter politic a dislocării și stabilirii

domiciliului forțat pentru soțul său în baza deciziei nr. 200/1951 a M.A.I.

Prin sentința

civilă nr. l477/PI din 14 martie 2011, Tribunalul Timiș, secția civilă, a respins

acțiunea civilă formulată de reclamanta L.V., în contradictoriu cu pârâtul Statul

Român prin Ministerul Finanțelor Publice, prin D.G.F.P. Timiș.

Pentru a pronunța

această soluție, Tribunalul a reținut, în esență că pretențiile reclamantei la despăgubiri

materiale sunt prescrise conform dispozițiilor art. 3 și 8 din Decretul nr. 167/1958.

Astfel, s-a apreciat

că termenul general de 3 ani a început să curgă de la data 01 ianuarie 1990, când

a fost răsturnat regimul comunist din România și s-a împlinit la data de 31

decembrie 1992, conform regulii generale privind începutul cursului prescripției

dreptului la acțiune consacrată de art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 republicat,

care, în acord cu art. 1886 C. civ., prevede că prescripția începe să curgă de la

data când se naște dreptul material la acțiune - în speță, data de 22 decembrie

1989 - de când s-ar fi putut reclama și solicita repararea prejudiciului suferit

în vechiul regim, pentru perioada anterioara lunii decembrie 1989, instanța apreciind

că a operat suspendarea prescripției dreptului la acțiune, în sensul prevederilor

art. 13 din Decretul nr. 167/1958.

În ceea ce privește

petitul privind constatarea caracterului politic al măsurii de strămutare, tribunalul

a reținut că devine lipsit de interes - existenta interesului născut și actual fiind

condiție de admisibilitate a acțiunii civile - admiterea unei astfel de cereri nemaifiind

aptă să mai confere un drept la despăgubiri în cadrul legislativ existent în prezent

în România, având în vedere declararea neconstituționalității prevederilor art.

4 și 5 din Legea nr. 221/2009 prin decizia din 21 octombrie 2010.

Împotriva sentinței

civile nr. 1477/PI din 14 martie 2011, pronunțată de Tribunalul Timiș, secția civilă,

a declarat apel, în termen legal, la 11 iulie 2011, reclamanta L.V., solicitând

admiterea căii de atac și schimbarea în tot a sentinței civile atacate, în sensul

admiterii pretențiilor formulate și, în consecință, obligarea pârâtului Statului

Roman la plata echivalentului în RON al sumei de 300.000 euro, cu titlu de daune

morale aduse onoarei, demnității, reputației, vieții intime, familiale și private,

ca urmare a adoptării măsurilor administrative cu caracter politic de dislocare

și stabilire a domiciliului forțat pentru soțul său în baza Deciziei nr. 200/1951

a M.A.I.

Curtea de Apel

Timișoara, secția civilă, instanța învestită cu soluționarea căii de atac, din oficiu,

a recalificat-o ca fiind recurs, în considerarea dispozițiilor art. XIII din Legea

nr. 202/2010, prin care au fost modificate art. 4 și 5 din Legea nr. 221/2009, raportat

la data pronunțării sentinței civile atacate, respectiv 14 martie 2011, precum și

la petitul principal al cererii, care constituie plata unor despăgubiri morale întemeiate

pe Legea nr. 221/2009, temei la care reclamanta nu a renunțat.

Prin decizia civilă

nr. 1656/R din 28 noiembrie 2011, Curtea de Apel Timișoara, secția

I

civilă, a respins ca nefondat recursul reclamantei în considerarea

următoarelor:

S-a examinat recursul

prin prisma și în condițiile prevăzute de art. 304 raportat la art. 306 și art.

312 C. proc. civ. prin raportare la prevederile art. 1-5 din Legea nr. 221/2009

și la Deciziile nr. 1354 și 1358 din 2010 ale Curții Constituționale, fără a se

intra în examinarea pe fond a susținerilor reclamantei.

Prin Decizia

nr. 1354 din 20 octombrie 2010, Curtea Constituțională, a declarat ca fiind neconstituțională

întreaga O.U.G. nr. 62/2010, împrejurare ce a avut drept consecință juridică lipsirea

în totalitate de efecte juridice a acestui act normativ, la momentul soluționării

recursului.

Referitor la cererea

de acordare a daunelor morale, curtea a constat că, urmare a declarării neconstitutionalitătii

art. 5 alin. (1) lit. a) teza

I

din Legea nr. 221/2009,

împrejurare ce are drept consecință lipsirea de temei juridic a pretențiilor și,

corelativ a hotărârilor judecătorești, întemeiate pe această dispoziție legală declarată

neconstituțională, singurul temei al unei astfel de cereri l-ar putea

constitui prevederile art. 998-999

C. civ., în raport de care a apreciat însă, că cererea de acordare a daunelor morale,

formulată în baza răspunderii civile delictuale, este prescrisă.

Împotriva deciziei

civile nr. 1656/R din 28 noiembrie 2011 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara,

secția

I

civilă, a declarat recurs reclamanta L.V., solicitând

admiterea recursului, modificarea în tot a deciziei atacate, cu consecința admiterii

apelului și schimbării hotărârii instanței de fond, în sensul admiterii acțiunii

și obligarea pârâtului Statului Român la plata echivalentului în RON al sumei de

300.000 euro, cu titlu de daune morale aduse onoarei, demnității, reputației, vieții

intime, familiale și private, ca urmare a adoptării măsurilor administrative cu

caracter politic dispuse față de soțul său în baza deciziei nr. 200/1951 a M.A.I.

Reclamanta a invocat

critici subsumate motivului de nelegalitate prevăzut de dispozițiile art. 304

pct. 9 C. proc. civ., în argumentarea cărora a susținut că decizia atacată este

criticabilă, în principal, din perspectiva aplicării greșite a dispozițiilor

art. 5 alin. (1) lit. a) teza

I

din Legea nr. 221/2009,

în condițiile declarării neconstituționalității normei prin decizia nr. 1358/2010,

care a intervenit ulterior promovării acțiunii.

De asemenea, reclamanta

L.V., a criticat hotărârea curții de apel sub aspectul greșitei calificări a căii

de atac ca fiind recurs și nu apel și a aplicării greșite în speță a dispozițiilor

art. XIII pct. 3 din Legea nr. 202/2010 și cu încălcarea art. 282 și 282 C.

proc. civ., în raport de "întregirea" temeiului de drept al acțiunii introductive

cu prevederile art. 998-999 C. civ., susținând că având în vedere obiectul cererii

de chemare în judecată și cuantumul pretențiilor deduse judecății ar fi trebuit

să beneficieze de triplu grad de jurisdicție.

Înalta Curte,

în baza art. 137 C. proc. civ., deliberând cu prioritate asupra excepției inadmisibilității

căii extraordinare de atac cu care a fost învestită, analizând actele și lucrările

dosarului din perspectiva normelor legale incidente raportate la excepția invocată

din oficiu, urmează să respingă recursul ca inadmisibil, în considerarea următoarelor:

Prin prevederile

art. XIII din Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluționării

proceselor, legiuitorul a modificat art. 4 din Legea nr. 221/2009 privind condamnările

cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în

perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, în sensul că hotărârea pronunțată potrivit

alineatului 4 al aceluiași art. urmează a fi cenzurată doar în calea de atac a recursului,

pentru soluționarea căruia a statuat competența Curții de Apel.

În speță, reclamanta,

prin precizarea depusă în fața instanței de fond, nu a renunțat la temeiul de drept

pe care și-a fondat acțiunea introductivă reprezentat de dispozițiile legii speciale

nr. 221/2009, respectiv art. 4 și 5, ci a înțeles să-l "întregească",

deci să-l completeze cu dispozițiile de drept comun în materia răspunderii civile

delictuale, așa cum rezultă chiar din susținerile reclamantei din memoriul de recurs

depus în prezentul dosar, astfel încât, Înalta Curte reține că în mod corect, instanțele

de fond au cenzurat cauza din perspectiva ambelor temeiuri de drept invocate, petitul

principal fiind întemeiat pe legea specială.

În speță, sentința

civilă nr. 1477/PI din 14 martie 2011, pronunțată de Tribunalul Timiș, secția civilă,

prin care a fost soluționat fondul cauzei a fost dată sub incidența prevederilor

Legii nr. 202/2010, care a intrat în vigoare la data de 29 octombrie 2010, astfel

încât, potrivit art. XIII din acest act normativ, hotărârea este susceptibilă de

a fi atacată numai cu recurs; în ceea ce privește competența de soluționare a căii

de atac, în aplicarea art. 4 din Legea nr. 221/2009 coroborat cu art. 3 alin.

(4) C. proc. civ., aceasta revine curții de apel ca instanță imediat superioară

Tribunalului.

Unul dintre principiile

fundamentale ce guvernează procesul civil este acela al legalității căilor de atac,

și presupune că părțile nu pot uza, în scopul apărării drepturilor și intereselor

lor legitime, decât de mijloacele procedurale prevăzute de lege, și astfel nu pot

exercita decât căile de atac reglementate legal.

Principiul enunțat

este consacrat și la nivel constituțional, fiind înscris în art. 129 din Constituție,

care prevede dreptul părților și al procurorului de a folosi căile de atac, însă

numai în condițiile legii.

Astfel, împotriva

hotărârilor judecătorești se pot exercita căile de atac prevăzute de lege prin dispoziții

imperative, de la care nu se poate deroga.

În speță,

Înalta Curte, constată că decizia civilă nr. 1656/R din 28 noiembrie 2011, pronunțată

de Curtea de Apel Timișoara, secția

I

civilă, este o hotărâre

dată în calea de atac a recursului, fiind deci irevocabilă, potrivit art. 377

alin. (2) pct. 4 C. proc. civ., nesusceptibilă de a fi atacată, la rândul său, cu

recurs, nemaiputând fi supusă unui nou control judiciar specific căii de reformare.

Această concluzie

decurge și din observarea dispozițiilor art. 299 alin. (1) C. proc. civ., care enumera

categoriile de hotărâri ce pot fi atacate cu recurs, și în cuprinsul cărora nu sunt

incluse și deciziile date în recurs, precum și din principiul unicității dreptului

de a folosi o cale de atac.

Așa fiind, având

în vedere că inadmisibilitățile se situează în categoria excepțiilor peremptorii,

de fond și în considerarea prevederilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ. coroborat

cu art. 137 alin. (1) din același cod, raportate la art. XIII din Legea nr. 202/2009,

Înalta Curte, va admite excepția inadmisibilității căii extraordinare de atac exercitată

de reclamantă, pe care a invocat-o din oficiu, cu consecința respingerii prezentului

recurs, ca inadmisibil.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca inadmisibil

recursul declarat de reclamanta L.V. împotriva deciziei civile nr. 1656/R din 28

noiembrie 2011 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția

I

civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi, 2 octombrie 2012.