ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5073/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5073/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Deliberând asupra

cauzei civile de față, constată următoarele:

Reclamanta I.F. a chemat în judecată pe pârâtul

Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice solicitând să fie obligat

acesta la plata sumei de 250.000 euro reprezentând prejudiciul moral suferit ca

urmare a măsurilor administrative abuzive cu caracter politic luate împotriva

sa, prin dislocarea din zona frontierei de vest și stabilirea domiciliului

obligatoriu în perioada 18 iunie 1951 - 27 decembrie 1955, măsură luată prin

decizia Ministerului Afacerilor Interne nr. 200/1951 și ridicată prin decizia

nr. 6100/1955, conform dispozițiilor art. 5 și urm. din Legea nr. 221/2009, cu

obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată. Totodată, într-o

acțiune conexă, a solicitat despăgubiri morale pentru prejudiciul suferit ca

urmare a măsurilor administrative abuzive cu caracter politic luate împotriva

tatălui său Z.H.

Tribunalul București,

secția a IV-a civilă, prin sentința civilă nr. 1675 din 15 noiembrie 2010 a admis

în parte acțiunea principală și cererea conexă formulată de reclamanta I.F., a obligat

pârâtul la plata către reclamantă a echivalentului în lei a sumei de 500 euro, calculat

la cursul BNR din ziua plății, reprezentând daune morale suferite ca urmare a aplicării

măsurii administrative cu caracter politic a stabilirii domiciliului obligatoriu

față de reclamantă în perioada 18 iunie 1951 - 27 decembrie 1955 și a sumei de 500

euro, calculat la cursul BNR din ziua plății, reprezentând daune morale suferite

ca urmare a aplicării măsurii administrative cu caracter politic a stabilirii domiciliului

obligatoriu față de tatăl reclamantei Z.H. în perioada 18 iunie 1951 - 27

decembrie 1955.

Pentru a decide astfel,

Tribunalul a constatat că reclamanta împreună cu mama și tatăl său Z.H. au fost

dislocați pe data de 18 iunie 1951 din comuna S., județul Timiș și li s-a stabilit

domiciliul obligatoriu în comuna P.N., județul Călărași până în anul 1955, prin

decizia Ministerului Afacerilor Interne nr. 200/1951, măsură ce reprezintă o măsură

administrativă cu caracter politic în sensul prevăzut de art. 3 lit. e) din Legea

nr. 221/2009, astfel încât are dreptul la despăgubiri conform art. 5 din aceeași

lege.

La evaluarea daunelor

morale prima instanță a avut în vedere criteriile legale și jurisprudențiale, faptul

că reclamanta este beneficiară a Decretului-Lege nr. 118/1990 și a apreciat că reclamanta

este îndreptățită la a primi o reparație, în cuantumul stabilit prin dispozitivul

hotărârii.

Împotriva acestei decizii

au declarat apel reclamanta, pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice

și Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul București.

Reclamanta a criticat

hotărârea sub aspectul neacordării cuantumul daunelor morale solicitate prin acțiune.

Pârâtul a criticat hotărârea

sub aspectul acordării de către prima instanță a sumelor reprezentând daune morale

invocând Decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010 și faptul că reclamantele

au primit o reparație în baza Decretului-Lege nr. 118/1990. În subsidiar, au criticat

cuantumul daunelor morale, considerându-l exagerat de mare în raport de prejudiciul

real suferit de victimele măsurii administrative.

Ministerul Public a criticat

hotărârea din perspectiva incidenței în speță a Deciziei Curții Constituționale

nr. 1358/2010.

Curtea de Apel București,

secția a IV-a civilă, prin decizia civilă nr. 641A din 21 iunie 2011, în majoritate,

a respins apelul reclamantei, ca nefondat; a admis apelurile declarate de pârâtul

Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Ministerul Public - Parchetul

de pe lângă Tribunalul București.

Pentru a hotărî astfel,

instanța de apel a reținut ca motiv de ordine publică incidența în cauză a declarării

ca neconstituționale a dispoz. art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009,

analiză efectuată sub dublu aspect, atât din punct de vedere al constituționalității

acestui text de lege cât și cel al compatibilității lui cu dispozițiile Curții Europene

a Drepturilor Omului.

Curtea a reținut că, la

data soluționării apelului, Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale

fusese deja publicată în M. Of. și prin urmare reclamanta nu deținea un „bun” în

sensul art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor

Omului.

Împotriva acestei decizii

a declarat recurs reclamanta I.F.

Principala critică a vizat

faptul că instanța de apel nu putea să aplice retroactiv Decizia Curții Constituționale

nr. 1358 din 21 octombrie 2010, iar autoritățile statului erau obligate să pună

de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției.

A susținut că voința statului

a fost de a despăgubi persoanele care întrunesc cerințele impuse de Legea nr. 221/2009,

adoptând acest act normativ în acord cu Rezoluția nr. 1096 din 1996 a Adunării Parlamentare

a Consiliului Europei privind „Măsurile de eliminare a moștenirii fostelor sisteme

totalitare comuniste” și Declarația asupra principiilor de bază ale justiției privind

victimele infracțiunilor și ale abuzului de putere, adoptată de Adunarea Generală

a ONU prin Rezoluția nr. 40/34 din 29 noiembrie 1985 și prin urmare, reclamanta

avea o bază suficientă în dreptul intern pentru a putea spera, în mod legitim, la

acordarea de despăgubiri, ca urmare a epuizării unei proceduri echitabile.

A susținut că s-a stabilit

un drept subiectiv patrimonial în favoarea sa, care se subsumează noțiunii de bun

în sensul art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor

Omului.

Recurenta a susținut că

aplicarea Deciziei Curții Constituționale și cauzelor introduse anterior pronunțării

sale ar însemna crearea unor situații diferite, discriminatorii, pentru persoanele

care sunt îndreptățite la despăgubiri pentru condamnările politice, în funcție de

momentul la care instanța de judecată a pronunțat o hotărâre definitivă și irevocabilă,

în temeiul unei legi care era constituțională la data cererii introductive, invocând

dispoz. art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și cauze ale contenciosului

european.

La termenul de dezbateri

din data de 29 iunie 2012 Înalta Curte a pus în discuția părților incidența în speță

a soluției pronunțate de Înalta Curte în recursul în interesul legii, privind efectele

Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, respectiv decizia nr. 12/2011.

Examinând decizia atacată

prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reține următoarele:

Criticile privind stabilirea

greșită de către instanța de apel a efectelor, în cauză, ale Deciziei Curții Constituționale

nr. 1358/2010 nu sunt fondate.

Aspectul, care interesează

prioritar în speță, este dacă art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr.

221/2009 mai poate fi aplicat cauzei supusă soluționării, în condițiile în care

a fost declarat neconstituțional, printr-un control a posteriori de constituționalitate,

prin Decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în

M. Of. al României nr. 761/15.11.2010.

După cum a reținut și

instanța de apel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din

legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele

la 45 de zile de la publicarea Deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval,

Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii

fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate

de drept.

La alin. (4) al art. menționat

se prevede că Deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în M. Of.

al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași

dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare

la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările

ulterioare.

În raport de această reglementare,

constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității

unui text de lege prin Decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru

viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor

care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Prin decizia nr. 12 din

19 septembrie 2011 publicată în M. Of., Partea I nr. 789/7.11.2011, Înalta Curte

a admis recursul în interesul legii formulat de Procurorul General al Parchetului

de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și a stabilit că, urmare a Deciziilor

Curții Constituționale nr. 1358/2010 și 1360/2010, dispozițiile art. 5 alin.

(1) lit. a) Teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic

și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot

constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării

deciziilor instanței de contencios constituțional în M. Of.

Intrarea în vigoare a

Legii nr. 221/2009 a dat naștere unor raporturi juridice în conținutul cărora intră

drepturi de creanță în favoarea anumitor categorii de persoane. Nu este vorba de

drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi

care trebuie stabilite de instanță, hotărârea pronunțată urmând să aibă efecte constitutive,

astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituționalitate nu exista

o astfel de statuare, cel puțin definitivă, din partea instanței de judecată, nu

se poate spune că partea beneficia de un bun care să intre sub protecția art. 1

din Protocolul nr. 1.

Prin urmare, efectele

Deciziilor nr. 1358 din 21 octombrie 2010 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010 ale

Curții Constituționale nu pot fi ignorate și ele trebuie să își găsească aplicabilitatea

asupra raporturilor juridice aflate în curs de desfășurare.

În consecință, urmare

a Deciziilor Curții Constituționale nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010, dispozițiile

art. 5 alin. (1) lit. a) Teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter

politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și

nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data

publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în M. Of.

Potrivit art. 330

alin. (7) C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept în soluționarea unui

recurs în interesul legii este obligatorie pentru instanțe de la data publicării

deciziei în M. Of. al României, Partea I.

Cum decizia în interesul

Legii nr. 12 din 19 septembrie 2011 a fost publicată în M. Of., Partea I nr. 789/7.11.2011,

în baza textului de lege menționat anterior, ea a devenit obligatorie de la această

dată și urmează a fi avută în vedere în soluționarea prezentului litigiu.

Înalta Curte constată

că Decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, prin care instanța

de control constituțional a admis excepția de neconstituționalitate și a statuat

că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) Teza I din

Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative

asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, cu

modificările și completările ulterioare, sunt neconstituționale, a fost publicată

în M. Of. nr. 761/15.11.2010.

La acea dată, în prezentul

litigiu nu se pronunțase o hotărâre judecătorească definitivă.

Prin urmare, în speță

nu există un drept definitiv câștigat, iar reclamanta nu era titulara unui bun susceptibil

de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană

a Drepturilor Omului, câtă vreme, la data publicării Deciziei Curții Constituționale

nr. 1358/2010, nu exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul său

la despăgubiri.

Astfel, în aplicarea deciziei

în interesul Legii nr. 12/2011, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) Teza I din

Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative

asimilate acestora, pe care reclamanta și-a întemeiat pretențiile deduse judecății,

nu mai puteau constitui temei juridic pentru soluționarea cauzei de față.

Înalta Curte a mai arătat,

în cuprinsul deciziei pronunțate în interesul legii enunțate mai sus, referitor

la principiul nediscriminării reglementat de art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor

Omului, că

dreptul

la nediscriminare, așa cum rezultă el din conținutul art. 14, nu are o existență

de sine stătătoare, independentă, ci trebuie invocat în legătură cu drepturile și

libertățile reglementate de Convenție, considerându-se că acest text face parte

integrantă din fiecare dintre articolele Convenției.

Chiar dacă dreptul la

nediscriminare poate intra în discuție fără o încălcare a celorlalte drepturi garantate

de Convenția Europeană a Drepturilor Omului, prezentând astfel o anumită autonomie,

nu s-ar putea susține că are a se aplica dacă faptele litigiului nu intră „sub imperiul"

măcar al uneia dintre „clauzele ei normative", adică ale textului care garantează

celelalte drepturi și libertăți fundamentale.

Astfel cum s-a arătat

anterior, prin pronunțarea Deciziilor Curții Constituționale, ca urmare a sesizării

acesteia cu excepția de neconstituționalitate, nu s-a adus atingere dreptului la

un proces echitabil și nici dreptului la un bun decât în măsura în care partea beneficia

deja de o hotărâre definitivă, intrată în puterea lucrului judecat, care îi confirma

dreptul la despăgubiri morale.

În același timp, trebuie

observat că principiul nediscriminării cunoaște limitări deduse din existența unor

motive obiective și rezonabile.

Situația de dezavantaj

sau de discriminare în care s-ar găsi unele persoane (cele ale căror cereri nu fuseseră

soluționate de o manieră definitivă la momentul pronunțării deciziilor Curții Constituționale)

are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituționalitate,

și rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite

și scopul urmărit (acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise,

neclare, lipsite de previzibilitate, care a condus instanțele la acordarea de despăgubiri

de sute de mii de euro, într-o aplicare excesivă și nerezonabilă a textului de lege

lipsit de criterii de cuantificare - conform considerentelor Deciziei Curții Constituționale).

Izvorul „discriminării"

constă în pronunțarea Deciziei Curții Constituționale și a-i nega legitimitatea

înseamnă a nega însuși mecanismul vizând controlul de constituționalitate ulterior

adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat democratic,

în care fiecare organ statal își are atribuțiile și funcțiile bine definite.

De asemenea, prin respectarea

efectelor obligatorii ale Deciziilor Curții Constituționale, se înlătură imprevizibilitatea

jurisprudenței, care, în aplicarea unei norme incoerente, era ea însăși generatoare

de situații discriminatorii.

În situația analizată,

drepturile pretinse nu mai au o astfel de recunoaștere în legislația internă a statului,

iar lipsirea lor de temei legal a fost cauzată, așa cum s-a arătat anterior, nu

intervenției intempestive a legiuitorului, ci controlului de constituționalitate.

În concluzie, față de

dezlegarea cuprinsă în decizia în interesul Legii nr. 12/2011 referitoare la efectele

în timp al Deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale și de

prevederile art. 330 alin. (7) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a respinge susținerile

formulate prin motivele de recurs vizând nelegalitatea hotărârii recurate pentru

neaplicarea legii în vigoare la momentul introducerii acțiunii și pe cele prin care,

întemeindu-se pe aceleași argumente, reclamanta invocă principiul neretroactivității

legii.

De altfel, aplicarea dispozițiilor

art. 329-330 alin. (7) C. proc. civ. nu înseamnă încălcarea principiului egalității

părților în fața justiției deoarece, prin pronunțarea unei decizii în interesul

legii, se asigură interpretarea și aplicarea unitară a legii de către toate instanțele

judecătorești tocmai în scopul obținerii unui tratament juridic egal al părților.

Prin urmare, în mod legal

Curtea de Apel a făcut aplicarea, în cauză, a Deciziei Curții Constituționale

nr. 1358/2010, criticile în acest sens nefiind fondate.

Nefondată este și critica

referitoare la faptul că decizia recurată este contrară Rezoluției 1096 a Consiliului

Europei, întrucât instanța nu poate face aplicarea directă a Rezoluțiilor nr. 1096/1996

ale Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, aceste acte internaționale având

valoare de recomandare pentru statele membre ale Consiliului Europei și nu forță

juridică directă în dreptul intern.

Rezoluția nr. 1096 din

1996 a Consiliului Europei, privind măsurile de eliminare a moștenirii fostelor

sisteme totalitare comuniste, invocată de recurenta și care ar justifica, în opinia

acesteia, acordarea unei compensații sub forma daunelor morale, pentru prejudiciul

cauzat, nu poate fi astfel aplicată, deoarece jurisprudența nu constituie izvor

de drept. Ea poate însă dobândi un statut semnificativ în explicitarea unor norme

de drept neclare sau insuficiente și în evitarea dezvoltării unei practici neunitare,

din perspectiva art. 6 al Convenției Europene a Drepturilor Omului.

Or, aceste aspecte au

fost avute în vedere de Curtea Constituțională în motivarea Deciziei nr. 1358/2010.

De altfel, dreptul de

acces la Tribunal și protecția oferită de art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană

a Drepturilor Omului nu înseamnă recunoașterea unui drept care nu mai are nici un

fel de legitimitate în ordinea juridică internă.

Atunci când intervine

controlul de constituționalitate declanșat la cererea uneia din părțile procesului

nu se poate susține că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate

de predictibilitatea normei, pentru că asupra normei nu a acționat în mod discreționar

emitentul actului.

O interpretare în sens

contrar ar însemna, în fapt, suprimarea controlului de constituționalitate și ceea

ce este gândit ca un mecanism democratic, de reglare a viciilor unor acte normative,

să fie astfel înlăturat.

Or, continuând să aplice

o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat),

judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale, ci și-o depășește,

arogându-și puteri pe care nici dreptul intern și nici Normele convenționale europene

nu i le legitimează.

Pentru aceste considerente,

Înalta Curte reține că decizia recurată a fost dată cu aplicarea corectă a Deciziei

Curții Constituționale nr. 1358/2010 astfel că, nefiind întrunite cerințele cazului

de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., va respinge, ca nefondat,

recursul declarat de reclamant, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de reclamanta I.F. împotriva deciziei civile nr. 641 A din 21

iunie 2011 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 29 iunie

2012.