ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1554/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1554/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la Tribunalul

București, secția a IV-a civilă, la 5 februarie 2010, reclamantul C.M. a chemat

în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice,

solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea acestuia

la plata sumei de 250.000 euro, echivalent în lei la cursul BNR de la data

efectuării plății, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit ca

urmare a măsurilor administrative abuzive, cu caracter politic, luate împotriva

mamei sale, prin dislocarea din zona frontierei de vest și stabilirea

domiciliului obligatoriu, prin decizia Ministerul Administrației și Internelor nr.

200/1951.

În motivarea

acțiunii, întemeiate în drept pe dispozițiile art. 5 și urm. din Legea nr. 221/2009,

reclamantul a arătat că, la data de 18 iunie 1951, mama sa, C.F., a fost

strămutată împreună cu familia din zona frontierei de vest în localitatea

Dîlga, județul Călărași, întrucât erau etnici macedoneni, stabilindu-li-se

domiciliu obligatoriu până la data de 27 august 1955, când au fost ridicate

restricțiile prin Decizia M.A.I. nr. 6100 din 27 iulie 1955.

Prin sentința civilă nr.

841 din 7 iunie 2010, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis în

parte acțiunea formulată de reclamant și l-a obligat pe pârât la 1.500 euro, în

echivalent în lei la data plății, la cursul B.N.R., cu titlu de daune pentru

prejudiciul moral suferit de mama sa, C.F.

Pentru a hotărî

astfel, prima instanță a reținut că măsura luată față de autoarea reclamantului

de organele fostei miliții, având ca obiect dislocarea și stabilirea domiciliului

obligatoriu, în baza deciziei M.A.I. nr. 200/1951, reprezintă o măsură

administrativă cu caracter politic ce se circumscrie dispozițiilor art. 3 lit. e)

din Legea nr. 221/2009. S-a reținut că mutarea forțată într-o altă localitate a

avut repercusiuni în planul vieții private și profesionale asupra persoanei în

cauză, inclusiv după momentul încetării măsurii. La stabilirea cuantumului

despăgubirilor, tribunalul a avut în vedere faptul că în temeiul Decretului-lege

nr. 118/1990, mamei reclamantului i s-a recunoscut perioada de deportare de 4

ani ca vechime în muncă, fiindu-i acordată o indemnizație lunară de 827 lei și

beneficiind și de celelalte drepturi recunoscute prin art. 6 din același act

normativ.

Împotriva sentinței

menționate au declarat apel ambele părți, precum și Ministerul Public –

Parchetul de pe lângă Tribunalul București.

În motivarea apelului

declarat, Ministerul Public a arătat că, dată fiind incidența în cauză a

deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, publicată în M.

Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010, referitoare la excepția de

neconstituționalitate a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr.

221/2009, nu mai pot fi acordate daune morale.

Apelantul Statul

Român prin Ministerul Finanțelor Publice a formulat o critică similară,

solicitând respingerea acțiunii reclamantului ca neîntemeiată și, în subsidiar,

a solicitat reducerea cuantumului daunelor morale având în vedere jurisprudența

C.E.D.O. în acest sens, precum și reparațiile obținute de reclamant prin

Decretul-lege nr. 118/1990.

Apelantul - reclamant

C.M. a criticat hotărârea tribunalului sub aspectul cuantumului despăgubirilor,

considerând că se impunea acordarea unei sume mult mai mari având în vedere

măsurile abuzive la care a fost supusă mama sa și efectele acestora asupra

onoarei și reputației acestuia în societate.

Cu privire la

declararea neconstituționalității art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009,

reclamantul a arătat că sunt încălcate prevederile art. 20 din Constituție,

prevederile Declarației Universale a Drepturilor Omului și a celor din Primul

Protocol adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a

Libertăților Fundamentale, ratificată de România prin Legea nr. 30/1994.

Curtea de Apel

București, secția a IV-a civilă, prin decizia civilă nr. 263/ A din 10 martie

2011, a respins ca nefondat apelul reclamantului C.M., a admis apelurile

declarate de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și

Ministerul Public și a schimbat în tot sentința apelată, în sensul că a respins

acțiunea ca neîntemeiată.

Pentru a pronunța

această decizie, instanța de apel a reținut, în esență, că, prin declararea

neconstituționalității art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009 ca efect al

pronunțării deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, nu mai exista

temeiul juridic al pretențiilor reclamantului.

S-a considerat că nu

poate fi aplicată legea în vigoare la momentul introducerii acțiunii, întrucât

raportul juridic dedus judecății în curs are caracterul unei fapte în desfășurare

(facta pendentia), astfel că „legea nouă” (forma legii după data la care

decizia de neconstituționalitate produce efecte), se aplică în virtutea

principiului aplicării imediate a legii civile.

S-a reținut că art. 20

alin. (2) din 2 din Constituție, invocat de apelantul - reclamant, trebuie

interpretat în contextul în care actuala ordine constituțională din România nu

permite judecătorului să aplice o normă legală declarată neconstituțională

pentru că altfel s-ar nesocoti principiul separației puterilor în stat.

De asemenea, s-a avut

în vedere jurisprudența C.E.D.O., care a statuat că simpla posibilitate

recunoscută prin lege unor persoane de a obține, în urma unui proces,

despăgubiri pentru anumite prejudicii suferite în trecut nu are semnificația

unei speranțe legitime, atâta timp cât deznodământul judiciar este incert până

la momentul finalizării procesului. Prin urmare, s-a considerat că, în speță,

apelantul reclamant nu poate invoca încălcarea art. 1 din Protocolul 1

adițional la Convenție, deoarece nu deține un „bun” în sensul articolului

menționat.

Împotriva deciziei

menționate a declarat recurs, în termenul legal, reclamantul C.M., criticând-o

ca nelegală pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. și

solicitând modificarea în sensul admiterii acțiunii așa cum a fost formulată.

Dezvoltând motivele

de recurs, reclamantul a invocat greșita aplicare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curții

Constituțioinale, cu încălcarea principiului neretroactivității legii,

întrucât, din momentul intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, Statul

garantează beneficiarului drepturilor prevăzute de acest act normativ, accesul

la o instanță de judecată, garanție conferită și de art. 21 din Constituție.

De asemenea, s-a

susținut că au fost încălcate dispozițiile art. 5, 6 și 14 din C.E.D.O., precum

și Rezoluția nr. 1096/1996 a C.E., reglementări internaționale care au

întâietate în fața celor interne, inclusiv în fața Constituției României.

Reclamantul recurent

a arătat că în favoarea sa s-a stabilit un drept subiectiv patrimonial prin

legea specială, drept ce se subsumează noțiunii de „bun” în sensul art. 1 din

Protocolul Adițional nr. 1 la Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor

Omului.

Examinând criticile

invocate de recurentul reclamant, raportat la motivul de nelegalitate prevăzut

de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Curtea va constata că recursul este nefondat

pentru considerentele ce succed:

Prin deciziile nr. 1358

și nr. 1360 din 21 octombrie 2010, s-a constatat neconstituționalitatea art. 5 alin.

(1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter

politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6

martie 1945 - 22 decembrie 1989.

Declararea

neconstituționalității textelor de lege menționate este producătoare de efecte

juridice asupra proceselor nesoluționate definitiv și are drept consecință

inexistența temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe

textul de lege declarat neconstituțional.

Art. 147 alin. (4)

din Constituție prevede că deciziile Curții Constituționale sunt general

obligatorii, atât pentru autoritățile și instituțiile publice, cât și pentru

particulari, și produc efecte numai pentru viitor (ex nunc), iar nu și pentru

trecut (ex tunc).

Fiind incidentă o

normă imperativă, de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate

fi tăgăduită, deoarece, în sens contrar, ar însemna ca un act neconstituțional

să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun

element de noutate, în ordinea juridică actuală.

Împrejurarea că

deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie

unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce

înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau

situațiilor juridice deja constituite.

Se va face însă

distincție între situații juridice de natură legală, cărora li se aplică legea

nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire, și

situații juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce privește validitatea

condițiilor de fond și de formă, legii în vigoare, la data întocmirii actului juridic,

care le-a dat naștere.

Rezultă că, în cazul

situațiilor juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părților

și cuprind efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse

legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar și după intrarea în

vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situații sunt supuse unor norme

supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general.

Unor situații

juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă situația acțiunilor în

justiție, în curs de soluționare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009,

întrucât acestea reprezintă situații juridice legale, în curs de desfășurare,

surprinse de legea nouă, anterior definitivării lor și, de aceea, intrând sub

incidența noului act normativ.

Sunt în dezbatere, în

ipoteza analizată, pretinse drepturi de creanță, a căror concretizare, sub

aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană

îndreptățită și întinderea dreptului, în funcție de mai multe criterii

prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicționale

realizate de instanță.

Astfel, intrarea în

vigoare a Legii nr. 221/2009 si introducerea cererilor de chemare în judecată,

în temeiul acestei legi, a dat naștere unor raporturi juridice, în conținutul

cărora, intră drepturi de creanță, ce trebuiau stabilite, jurisdicțional, în

favoarea anumitor categorii de persoane (foști condamnați politic).

Nu este însă vorba,

astfel cum s-a menționat, de drepturi născute direct, în temeiul legii, în

patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanță,

hotărârea pronunțată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la

momentul adoptării deciziei de neconstituționalitate, nu exista o astfel de

statuare, cel puțin definitivă, din partea instanței de judecată, nu se poate

considera că reclamantul beneficia de un bun, care să intre sub protecția art. 1

din Protocolul nr. 1.

Or, la momentul la

care instanța de apel era chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate

de reclamant, norma juridică nu mai exista și nici nu putea fi considerată ca

ultraactivând, în absența unor dispoziții legale exprese.

Prin urmare, efectele

deciziilor nr. 1358 si 1360 din 21 octombrie 2010 ale Curții Constituționale nu

pot fi ignorate și ele trebuie să își găsească aplicabilitatea asupra

raporturilor juridice aflate în curs de desfășurare.

Astfel, soluția

pronunțată de instanța de apel nu este de natură să încalce dreptul la un „bun”

al reclamantului, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția

Europeană a Drepturilor Omului, în absența unei hotărâri definitive care să fi

confirmat dreptul său de creanță.

Referitor la

obligativitatea efectelor deciziilor Curții Constituționale pentru instanțele

de judecată, este și Decizia nr. 3 din 04 aprilie 2011, pronunțată de Înalta

Curte de Casație si Justiție, în recurs în interesul legii, prin care s-a

statuat că: „deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii, ceea ce

înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce primește

dispozitivul deciziei, dar și considerentele care îl explicitează, că „dacă

aplicarea unui act normativ, în perioada dintre intrarea sa în vigoare și

declararea neconstituționalității, își găsește rațiunea în prezumția de

neconstituționalitate, această rațiune nu mai există după ce actul normativ a

fost declarat neconstituțional, iar prezumția de constituționalitate a fost

răsturnată și, prin urmare, „instanțele erau obligate să se conformeze

deciziilor Curții Constituționale și să nu dea eficiență actelor normative

declarate neconstituționale”.

Continuând să aplice

o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au

încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale

jurisdicționale, ci și-o depășește, arogându-și puteri, pe care nici dreptul

intern și nici normele convenționale europene nu i le legitimează.

În sensul

considerentelor anterior dezvoltate, s-a pronunțat, în recurs în interesul

legii, si Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, publicată în M. Of. al

României, Partea I, nr. 789 din 07 noiembrie 2011, care a statuat, cu putere de

lege, că, urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1358 și nr. 1360/2010,

„dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind

condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora

și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele

nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios

constituțional în M. Of.”.

Cum deciziile nr. 1358

și nr. 1360/2010 ale Curții Constituționale au fost publicate în M. Of., la

data de 15 noiembrie 2010, iar, în speță, decizia instanței de apel a fost

pronunțată la data de 10 martie 2011, cauza nefiind, deci, soluționată

definitiv, la momentul publicării deciziilor respective, rezultă că textele

legale declarate neconstituționale nu își mai pot produce efectele juridice.

Aplicând aceste

dispoziții constituționale, în vigoare la momentul soluționării apelului,

instanța de apel nu a obstaculat dreptul de acces la un tribunal si nici nu a

afectat dreptul la un proces echitabil, astfel cum susține recurentul,

întrucât, prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunțată, în recurs în

interesul legii, de Secțiile Unite ale înaltei Curți de Casație și Justiție,

s-a statuat, de asemenea, că: prin intervenția instanței de contencios

constituțional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepție de

neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat

democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate.

De aceea, nu se poate

susține că, prin constatarea neconstituționalității textului de lege și

lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc, ar fi afectat procesul echitabil,

pentru că acesta nu se poate desfășura, făcând abstracție de cadrul normativ

legal și constituțional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în

respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.

Dreptul de acces la

tribunal și protecția oferită de art. 6 paragraful 1 din Convenția Europeană a

Drepturilor Omului nu înseamnă recunoașterea unui drept, care nu mai are niciun

fel de legitimitate în ordinea juridică internă.

Astfel, chiar din

jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, rezultă că intervenția

Curții Constituționale nu este asimilată unei intervenții intempestive a

legiuitorului, de natură să rupă echilibrul procesual, pentru că nu emitentul

actului este cel care revine asupra acestuia, lipsindu-l de efecte, ci lipsirea

de efecte se datorează activității unui organ jurisdicțional, a cărui menire

este tocmai aceea de a asigura supremația legii și de a da coerență ordinii

juridice.

În ceea ce privește

critica referitoare la încălcarea art. 14 din Convenție, Curtea va reține că

noțiunea de discriminare prevăzută în acest articol nu este una autonomă,

astfel că, dacă nu avut loc o încălcare a art. 1 din Protocolul 1 nu se poate

face aplicarea art. 14.

Motivul de recurs

întemeiat pe art. 304 pct. 8 C. proc. civ. nu va fi examinat, fiind invocat

formal, fără ca din dezvoltarea căii de atac să rezulte critici care să se

circumscrie acestui motiv de nelegalitate.

Pentru aceste

considerente, Curtea va constata că recursul reclamantului C.M. este nefondat

și, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ. îl va respinge.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamantul C.M. împotriva deciziei nr. 263/ A

din 10 martie 2011 a Curții de Apel București, secția a IV a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 6 martie 2012.