ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1554/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la Tribunalul București, secția a IV-a civilă, la 5 februarie 2010, reclamantul C.M. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea acestuia la plata sumei de 250.000 euro, echivalent în lei la cursul BNR de la data efectuării plății, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a măsurilor administrative abuzive, cu caracter politic, luate împotriva mamei sale, prin dislocarea din zona frontierei de vest și stabilirea domiciliului obligatoriu, prin decizia Ministerul Administrației și Internelor nr. 200/1951.

În motivarea acțiunii, întemeiate în drept pe dispozițiile art. 5 și urm. din Legea nr. 221/2009, reclamantul a arătat că, la data de 18 iunie 1951, mama sa, C.F., a fost strămutată împreună cu familia din zona frontierei de vest în localitatea Dîlga, județul Călărași, întrucât erau etnici macedoneni, stabilindu-li-se domiciliu obligatoriu până la data de 27 august 1955, când au fost ridicate restricțiile prin Decizia M.A.I. nr. 6100 din 27 iulie 1955. Prin sentința civilă nr. 841 din 7 iunie 2010, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis în parte acțiunea formulată de reclamant și l-a obligat pe pârât la 1.500 euro, în echivalent în lei la data plății, la cursul B.N.R., cu titlu de daune pentru prejudiciul moral suferit de mama sa, C.F.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că măsura luată față de autoarea reclamantului de organele fostei miliții, având ca obiect dislocarea și stabilirea domiciliului obligatoriu, în baza deciziei M.A.I. nr. 200/1951, reprezintă o măsură administrativă cu caracter politic ce se circumscrie dispozițiilor art. 3 lit. e) din Legea nr. 221/2009. S-a reținut că mutarea forțată într-o altă localitate a avut repercusiuni în planul vieții private și profesionale asupra persoanei în cauză, inclusiv după momentul încetării măsurii. La stabilirea cuantumului despăgubirilor, tribunalul a avut în vedere faptul că în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990, mamei reclamantului i s-a recunoscut perioada de deportare de 4 ani ca vechime în muncă, fiindu-i acordată o indemnizație lunară de 827 lei și beneficiind și de celelalte drepturi recunoscute prin art. 6 din același act normativ.

Împotriva sentinței menționate au declarat apel ambele părți, precum și Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Tribunalul București. În motivarea apelului declarat, Ministerul Public a arătat că, dată fiind incidența în cauză a deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, publicată în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010, referitoare la excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009, nu mai pot fi acordate daune morale. Apelantul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice a formulat o critică similară, solicitând respingerea acțiunii reclamantului ca neîntemeiată și, în subsidiar, a solicitat reducerea cuantumului daunelor morale având în vedere jurisprudența C.E.D.O.

în acest sens, precum și reparațiile obținute de reclamant prin Decretul-lege nr. 118/1990. Apelantul - reclamant C.M. a criticat hotărârea tribunalului sub aspectul cuantumului despăgubirilor, considerând că se impunea acordarea unei sume mult mai mari având în vedere măsurile abuzive la care a fost supusă mama sa și efectele acestora asupra onoarei și reputației acestuia în societate. Cu privire la declararea neconstituționalității art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, reclamantul a arătat că sunt încălcate prevederile art. 20 din Constituție, prevederile Declarației Universale a Drepturilor Omului și a celor din Primul Protocol adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, ratificată de România prin Legea nr. 30/1994.

Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, prin decizia civilă nr. 263/ A din 10 martie 2011, a respins ca nefondat apelul reclamantului C.M., a admis apelurile declarate de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Ministerul Public și a schimbat în tot sentința apelată, în sensul că a respins acțiunea ca neîntemeiată. Pentru a pronunța această decizie, instanța de apel a reținut, în esență, că, prin declararea neconstituționalității art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009 ca efect al pronunțării deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, nu mai exista temeiul juridic al pretențiilor reclamantului.

S-a considerat că nu poate fi aplicată legea în vigoare la momentul introducerii acțiunii, întrucât raportul juridic dedus judecății în curs are caracterul unei fapte în desfășurare (facta pendentia), astfel că „legea nouă” (forma legii după data la care decizia de neconstituționalitate produce efecte), se aplică în virtutea principiului aplicării imediate a legii civile. S-a reținut că art. 20 alin. (2) din 2 din Constituție, invocat de apelantul - reclamant, trebuie interpretat în contextul în care actuala ordine constituțională din România nu permite judecătorului să aplice o normă legală declarată neconstituțională pentru că altfel s-ar nesocoti principiul separației puterilor în stat.

De asemenea, s-a avut în vedere jurisprudența C.E.D.O., care a statuat că simpla posibilitate recunoscută prin lege unor persoane de a obține, în urma unui proces, despăgubiri pentru anumite prejudicii suferite în trecut nu are semnificația unei speranțe legitime, atâta timp cât deznodământul judiciar este incert până la momentul finalizării procesului. Prin urmare, s-a considerat că, în speță, apelantul reclamant nu poate invoca încălcarea art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenție, deoarece nu deține un „bun” în sensul articolului menționat. Împotriva deciziei menționate a declarat recurs, în termenul legal, reclamantul C.M., criticând-o ca nelegală pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc.

civ. și solicitând modificarea în sensul admiterii acțiunii așa cum a fost formulată. Dezvoltând motivele de recurs, reclamantul a invocat greșita aplicare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituțioinale, cu încălcarea principiului neretroactivității legii, întrucât, din momentul intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, Statul garantează beneficiarului drepturilor prevăzute de acest act normativ, accesul la o instanță de judecată, garanție conferită și de art. 21 din Constituție. De asemenea, s-a susținut că au fost încălcate dispozițiile art. 5, 6 și 14 din C.E.D.O., precum și Rezoluția nr. 1096/1996 a C.E., reglementări internaționale care au întâietate în fața celor interne, inclusiv în fața Constituției României.

Reclamantul recurent a arătat că în favoarea sa s-a stabilit un drept subiectiv patrimonial prin legea specială, drept ce se subsumează noțiunii de „bun” în sensul art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului. Examinând criticile invocate de recurentul reclamant, raportat la motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., Curtea va constata că recursul este nefondat pentru considerentele ce succed: Prin deciziile nr. 1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010, s-a constatat neconstituționalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Declararea neconstituționalității textelor de lege menționate este producătoare de efecte juridice asupra proceselor nesoluționate definitiv și are drept consecință inexistența temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege declarat neconstituțional. Art. 147 alin. (4) din Constituție prevede că deciziile Curții Constituționale sunt general obligatorii, atât pentru autoritățile și instituțiile publice, cât și pentru particulari, și produc efecte numai pentru viitor (ex nunc), iar nu și pentru trecut (ex tunc).

Fiind incidentă o normă imperativă, de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece, în sens contrar, ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element de noutate, în ordinea juridică actuală. Împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite. Se va face însă distincție între situații juridice de natură legală, cărora li se aplică legea nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire, și situații juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce privește validitatea condițiilor de fond și de formă, legii în vigoare, la data întocmirii actului juridic, care le-a dat naștere.

Rezultă că, în cazul situațiilor juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părților și cuprind efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar și după intrarea în vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situații sunt supuse unor norme supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general. Unor situații juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă situația acțiunilor în justiție, în curs de soluționare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, întrucât acestea reprezintă situații juridice legale, în curs de desfășurare, surprinse de legea nouă, anterior definitivării lor și, de aceea, intrând sub incidența noului act normativ.

Sunt în dezbatere, în ipoteza analizată, pretinse drepturi de creanță, a căror concretizare, sub aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană îndreptățită și întinderea dreptului, în funcție de mai multe criterii prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicționale realizate de instanță. Astfel, intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 si introducerea cererilor de chemare în judecată, în temeiul acestei legi, a dat naștere unor raporturi juridice, în conținutul cărora, intră drepturi de creanță, ce trebuiau stabilite, jurisdicțional, în favoarea anumitor categorii de persoane (foști condamnați politic).

Nu este însă vorba, astfel cum s-a menționat, de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanță, hotărârea pronunțată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituționalitate, nu exista o astfel de statuare, cel puțin definitivă, din partea instanței de judecată, nu se poate considera că reclamantul beneficia de un bun, care să intre sub protecția art. 1 din Protocolul nr. 1. Or, la momentul la care instanța de apel era chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate de reclamant, norma juridică nu mai exista și nici nu putea fi considerată ca ultraactivând, în absența unor dispoziții legale exprese.

Prin urmare, efectele deciziilor nr. 1358 si 1360 din 21 octombrie 2010 ale Curții Constituționale nu pot fi ignorate și ele trebuie să își găsească aplicabilitatea asupra raporturilor juridice aflate în curs de desfășurare. Astfel, soluția pronunțată de instanța de apel nu este de natură să încalce dreptul la un „bun” al reclamantului, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul său de creanță.

Referitor la obligativitatea efectelor deciziilor Curții Constituționale pentru instanțele de judecată, este și Decizia nr. 3 din 04 aprilie 2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație si Justiție, în recurs în interesul legii, prin care s-a statuat că: „deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii, ceea ce înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce primește dispozitivul deciziei, dar și considerentele care îl explicitează, că „dacă aplicarea unui act normativ, în perioada dintre intrarea sa în vigoare și declararea neconstituționalității, își găsește rațiunea în prezumția de neconstituționalitate, această rațiune nu mai există după ce actul normativ a fost declarat neconstituțional, iar prezumția de constituționalitate a fost răsturnată și, prin urmare, „instanțele erau obligate să se conformeze deciziilor Curții Constituționale și să nu dea eficiență actelor normative declarate neconstituționale”.

Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale jurisdicționale, ci și-o depășește, arogându-și puteri, pe care nici dreptul intern și nici normele convenționale europene nu i le legitimează. În sensul considerentelor anterior dezvoltate, s-a pronunțat, în recurs în interesul legii, si Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 789 din 07 noiembrie 2011, care a statuat, cu putere de lege, că, urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1358 și nr. 1360/2010, „dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în M. Of.”.

Cum deciziile nr. 1358 și nr. 1360/2010 ale Curții Constituționale au fost publicate în M. Of., la data de 15 noiembrie 2010, iar, în speță, decizia instanței de apel a fost pronunțată la data de 10 martie 2011, cauza nefiind, deci, soluționată definitiv, la momentul publicării deciziilor respective, rezultă că textele legale declarate neconstituționale nu își mai pot produce efectele juridice.

Aplicând aceste dispoziții constituționale, în vigoare la momentul soluționării apelului, instanța de apel nu a obstaculat dreptul de acces la un tribunal si nici nu a afectat dreptul la un proces echitabil, astfel cum susține recurentul, întrucât, prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunțată, în recurs în interesul legii, de Secțiile Unite ale înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a statuat, de asemenea, că: prin intervenția instanței de contencios constituțional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate.

De aceea, nu se poate susține că, prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc, ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura, făcând abstracție de cadrul normativ legal și constituțional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice. Dreptul de acces la tribunal și protecția oferită de art. 6 paragraful 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu înseamnă recunoașterea unui drept, care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.

Astfel, chiar din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, rezultă că intervenția Curții Constituționale nu este asimilată unei intervenții intempestive a legiuitorului, de natură să rupă echilibrul procesual, pentru că nu emitentul actului este cel care revine asupra acestuia, lipsindu-l de efecte, ci lipsirea de efecte se datorează activității unui organ jurisdicțional, a cărui menire este tocmai aceea de a asigura supremația legii și de a da coerență ordinii juridice. În ceea ce privește critica referitoare la încălcarea art. 14 din Convenție, Curtea va reține că noțiunea de discriminare prevăzută în acest articol nu este una autonomă, astfel că, dacă nu avut loc o încălcare a art. 1 din Protocolul 1 nu se poate face aplicarea art. 14. Motivul de recurs întemeiat pe art. 304 pct. 8 C. proc.

civ. nu va fi examinat, fiind invocat formal, fără ca din dezvoltarea căii de atac să rezulte critici care să se circumscrie acestui motiv de nelegalitate. Pentru aceste considerente, Curtea va constata că recursul reclamantului C.M. este nefondat și, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ. îl va respinge.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul C.M. împotriva deciziei nr. 263/ A din 10 martie 2011 a Curții de Apel București, secția a IV a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 6 martie 2012.