ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 558/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 558/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul

Tribunalului București, secția a IV-a civilă, sub nr. 11517/3/2010, la data de

04 martie 2010, reclamanta P.M., a solicitat în temeiul Legii nr. 221 din 02

iunie 2009, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin M.F.P., ca prin

hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea pârâtului la plata sumei de

250.000 euro, echivalent în lei la cursul B.N.R. din data efectuării plății,

reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a măsurilor

administrative abuzive, cu caracter politic, luate împotriva sa, prin

dislocarea din zona frontierei de vest și stabilirea domiciliului obligatoriu,

în perioada 18 iunie 1951 - 20 decembrie 1955, măsură luată prin Decizia M.A.I.

nr. 200/1951 și ridicată prin Decizia M.A.I. nr. 6200/1955.

Prin sentința civilă nr.

1334 din 08 octombrie 2010, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a

Civilă a fost admisă în parte cererea reclamantei și a fost obligat pârâtul să

plătească acesteia echivalentul în lei al sumei de 4000 euro, cu titlu de

prejudiciu moral.

Pentru a pronunța

această soluție, tribunalul a reținut în esență, următoarele:

În fapt, prin decizia

M.A.I. nr. 200/1951, reclamanta P.M., împreună cu familia sa, a fost dislocată,

la data de 18 iunie 1951, din zona frontierei de vest și strămutată în comuna Măzăreni,

județul Brăila, unde i s-a stabilit domiciliul obligatoriu.

Prin decizia M.A.I. nr.

6200 din 20 decembrie 1955, i s-a ridicat reclamantei și familiei sale

restricțiile domiciliare.

S-a reținut că

reclamanta beneficiază de drepturi conferite in baza Decretului-lege nr. 118/1990.

În cauză, s-a

considerat că sunt aplicabile dispozițiile art. 3 lit. e) din Legea nr. 221/2009,

reclamanta fiind îndreptățită să primească despăgubiri pentru prejudiciul moral

suferit prin măsura dislocării.

În stabilirea

întinderii daunelor, luându-se în considerare consecințele negative suferite,

pe plan fizic și psihic, importanța valorilor morale lezate, cuantumul sumei

pretinse a fost găsit justificat numai în parte, pentru suma de 4.000 euro,

echivalent în lei la data plății.

Împotriva acestei

sentințe, au fost declarate apeluri, de către Statul Român, prin Ministerul

Finanțelor Publice și reclamant.

Prin apelul declarat

de Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, s-a invocat decizia de

neconstituționalitate nr. 1358 din 21 octombrie 2010, și s-a susținut că, în

raport de această decizie, sentința instanței de fond este nelegală și

netemeinică.

În subsidiar, s-a

susținut că suma acordată de prima instanță este exagerat de mare și se impune

să fie reapreciat cuantumul daunelor morale acordate.

Prin apelul declarat

de reclamantă, s-au adus critici sentinței fondului, exclusiv sub aspectul

cuantumului daunelor acordate, reclamanta făcând o prezentare a situației de

fapt și a privațiunilor suferite, prin măsura de deportare luată de statul

comunist și susținând că, față de amploarea acestor privațiuni, suma acordată

de instanța de fond nu reprezintă o despăgubire justă.

Prin decizia civilă nr.

251/ A din 8 martie 2011, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a

admis apelul declarat de apelanta - reclamantă P.M.; a schimbat în parte

sentința apelată, în sensul că l-a obligat pe pârât la plata sumei de 10.000

euro, în echivalent în lei la data plății, reprezentând despăgubiri pentru

prejudiciul moral și a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelantul-pârât

Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice.

Pentru a adopta

această soluție, Curtea a reținut următoarele:

Legiuitorul a asimilat condamnărilor politice măsura

administrativă dispusă în baza Deciziei M.A.I. nr. 200/1951, pe care a

menționat-o în mod expres în textul art. 3 lit. a) din Legea nr. 221/2009; in art.

5, se prevede în mod unitar că atât persoanele care au suferit condamnări, cât

si persoanele care au făcut obiectul unor masuri administrative cu caracter

politic pot solicita instanței obligarea statului la acordarea despăgubirilor prevăzute

la lit. a), b) si c).

Așadar, Curtea a constatat că reclamanta, persoană

care a suferit consecințele măsurii administrative cu caracter politic, dispusă

prin Decizia M.A.I. nr. 200/1951, este îndreptățită a beneficia de măsurile reparatorii

reglementate prin art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, pentru

prejudiciul moral suferit ca urmare a acestei măsuri.

În ce

privește decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010, prin care s-a stabilit

că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 sunt

neconstituționale, Curtea a constatat că interpretarea efectului acestei

decizii, in sensul ca ar atrage dispariției temeiului de drept al acțiunii

formulate de reclamant și respingerea, în consecință, a acțiunii, ar determina

încălcarea art. 6 par. 1, art. 1 Protocolul 1 adițional la Convenție și art. 14 combinat cu Protocolul 12.

Pe cale de consecință, Curtea a apreciat că efectele

deciziei Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010 nu pot viza

decât situațiile juridice ce se vor naște după ce dispozițiile art. 5 alin. (1)

lit. a) din Legea nr. 221/2010 au fost declarate ca neconstituționale, fără a

avea vreo înrâurire asupra cauzei civile deduse judecății și că reclamanta este

îndreptățită la măsurile reparatorii reglementate de lege, prin art. 5 alin. (1)

lit. a) din Legea nr. 221/2009.

În privința cuantumului despăgubirilor acordate

persoanelor care au fost victimele măsurilor administrative cu caracter

politic, acesta nu este supus unor criterii legale de determinare, astfel încât

daunele morale se stabilesc prin apreciere, în raport cu consecințele negative

suferite de victimă, pe plan fizic și psihic, importanța valorilor lezate,

măsura în care au fost lezate aceste valori, intensitatea cu care au fost

percepute consecințele vătămării, măsura în care i-a fost afectată situația

familială, profesională și socială. Toate aceste criterii de cuantificare a

prejudiciului moral sunt subordonate conotației aprecierii rezonabile, pe o

bază echitabilă, corespunzătoare prejudiciului real și efectiv produs victimei.

În cauză, mutarea forțată a reclamantei într-o altă

localitate și stabilirea domiciliului obligatoriu a reprezentat o formă a

lipsirii de libertate, ce a avut repercusiuni importante, afectând modul de viața

al reclamantei, obligând-o pe aceasta să ducă o viață la limita decenței, într-un

mediu ostil, cu pierderea confortului elementar, cu afectarea relațiilor

interumane, toate aceste împrejurări fiind producătoare de mari suferințe

fizice si psihice.

Dându-se eficiență

criteriului unei satisfacții suficiente și echitabile, Curtea a considerat că

suma de 10.000 euro reprezintă o despăgubire echitabilă, în raport de prejudiciul

moral suferit de reclamantă.

Împotriva acestei

decizii, au declarat recurs reclamanta P.M. și pârâtul Statul Român, prin

Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice

București.

Recurenta-reclamantă P.M.

a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei recurate, în sensul admiterii

apelului, schimbării în parte a sentinței civile nr. 1334 din 08 octombrie 2010,

pronunțată de Tribunalul București și admiterii cererii introductive astfel cum

a fost formulată.

Criticile reclamantei

au vizat cuantumul despăgubirilor acordate, care trebuie să aibă funcție

reparatorie și trebuie reapreciat, cu respectarea principiului reparării

integrale a prejudiciului, dar și faptul că soluția pronunțată de instanța de

apel este netemeinică și nelegală, fiind pronunțată cu încălcarea și aplicarea

greșită Legii nr. 221/2009, care prevedea posibilitatea acordării de daune

morale atât pentru persoanele care au suferit condamnări cu caracter politic, cât

și pentru cele care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter

politic.

În ceea ce privește

decizia Curții Constituționale, reclamanta a susținut că, la data introducerii

cererii de chemare în judecată, sub imperiul Legii nr. 221/2009, s-a născut un

drept la acțiune pentru a solicita despăgubiri neplafonate sub aspectul întinderii,

astfel că legea aflată în vigoare la data formulării cererii de chemare în

judecată este aplicabilă pe tot parcursul procesului.

Recurenta a invocat și

principiului neretroactivității legii, susținând că deciziile Curții Constituționale

sunt obligatorii, doar pentru acele raporturi juridice care nu au fost deduse

judecății încă, întrucât, în măsura în care s-ar considera că efectele deciziei

Curții Constituționale se aplică retroactiv, s-ar aduce atingere dreptului

reclamantului recunoscut de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului,

iar instanțele de judecată trebuie să facă aplicarea dispozițiilor art. 20 din

legea fundamentală și să dea prioritate pactelor și tratatelor privitoare la

drepturile fundamentale ale omului la care România este parte si celorlalte

acte internaționale în materie, care au fost descrise in extenso.

Mai mult, s-a invocat

că autoritățile statului erau obligate sa pună de acord prevederile

neconstituționale cu dispozițiile Constituției, atunci când este in joc o

chestiune de interes general, sa reacționeze in timp util și cu cea mai mare

coerentă, iar absența resurselor bugetare nu poate justifica abdicarea de la exigentele

procesului echitabil.

Recurentul-pârât

Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a

Finanțelor Publice a Municipiului București a solicitat admiterea recursului,

modificarea deciziei atacate, admiterea apelului Statului Roman, prin

Ministerul Finanțelor Publice, respingerea apelului declarat de către

reclamantă, schimbarea hotărârii instanței de fond, în sensul respingerii

acțiunii, ca neîntemeiate, iar, in subsidiar, in sensul reducerii cuantumului daunelor

morale de 10.000 euro.

Un prim motiv de

recurs s-a raportat la faptul că, în mod greșit,

instanța de apel a reținut că, în art.

5 din Legea nr. 221/2009, se prevede, în mod unitar, că atât persoanele care au

suferit condamnări, cat si persoanele care au făcut obiectul unor măsuri administrative

cu caracter politic sau succesorii acestora pot solicita instanței obligarea

statului la acordarea despăgubirilor prevăzute la lit. a), b) si c).

Or,

potrivit dispozițiilor prevăzut la art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009,

în opinia recurentului pârât, despăgubirile morale se acordă doar in cazul

condamnărilor, nu si in cazul unor aplicării unor masuri administrative cu

caracter politic, așa cum este si măsura dislocării.

Astfel,

persoanele care au fost supuse unor măsuri administrative cu caracter politic

beneficiază de despăgubirile prevăzute la lit. B), care constau in echivalentul

valorii bunurilor confiscate ca efect al masurilor administrative îndreptate împotriva

lor, dacă acestea nu au fost restituite sau nu au fost obținute despăgubiri in

echivalent, in condițiile Legii nr. 10/2001 sau ale Legii nr. 247/2005 privind

reforma in domeniile proprietății si justiției.

S-a

invocat de către recurentul pârât și decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a

Curții Constituționale, prin care a fost admisă excepția de

neconstituționalitate a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009,

care, potrivit art. 147 din Constituția României, este definitivă, general

obligatorie și are putere numai pentru viitor.

Ca

o consecință a caracterului obligatoriu erga omnes al deciziilor Curții

Constituționale, prevederea legală, a cărei neconstituționalitate a fost

constatată, nu mai poate fi aplicată de niciun subiect de drept, încetându-și

de drept efectul pentru viitor.

Așadar,

având in vedere că dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009

au fost declarate neconstituționale, temeiul juridic al acțiunii care formează

obiectul prezentului dosar nu mai există.

În

acest context, în mod eronat, instanța de apel a reținut că efectele deciziei

Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu pot viza decât situațiile juridice ce

se vor naște după ce dispozițiile Legii nr. 221/2009 au fost declarate neconstituționale.

Astfel,

decizia de constatare a neconstituționalității operează pentru viitor, în privința

consecințelor și efectelor încă nerealizate ale faptului ce a generat raportul

juridic conflictual dedus judecății, pe care le invalidează în limita

aspectului de neconstituționalitate constatat.

Ca

atare, decizia Curții Constituționale paralizează efectele juridice ale normei

juridice contestate și constatate ca nefiind conformă prevederilor

Constituției.

Efectele

pentru viitor date deciziilor instanței constituționale, in controlul a posteriori,

semnifică faptul ca ele nu se aplica situațiilor juridice sau drepturilor

câștigate sub imperiul legii, înainte de declararea ei ca neconstituționala; or,

în cazul de față, hotărârea de prima instanță este atacată cu apel. Cum apelul

este o cale de atac devolutivă, persoana care a solicitat aplicarea dispozițiilor

Legii nr. 221/2009 nu se poate prevala de un drept câștigat, atâta vreme cât

litigiul nu a fost soluționat încă printr-o hotărâre definitivă.

S-a învederat că nu se

poate pune semnul egalității, ca efecte juridice, între abrogarea, explicita

sau implicita, a unei norme juridice și încetarea efectelor unei norme juridice,

ca urmare a declarării neconstituționalității.

S-a

susținut, de asemenea, că nu se poate retine existenta unei speranțe legitime a

reclamantei la obținerea unor compensații pentru acoperirea prejudiciului

moral, ca urmare a adoptării Legii nr. 221/2009, cu referire la dispozițiile art.

5 alin. (1) lit. a), ulterior, declarate neconstituționale, întrucât o asemenea

speranța trebuie să aibă o bază suficientă în dreptul intern, respectiv să fie

susținută de temei rezonabil, justificat într-o normă de drept.

În

această situație, dreptul la despăgubiri nu se năștea ex lege (automat), ci era

supus condiției de a formula o cerere și parcurgerii unei proceduri judiciare,

în cursul căreia autoritățile trebuiau să verifice dacă acesta îndeplinea condițiile

pentru acordarea despăgubirilor.

În

ceea ce privește cuantumul daunelor morale, s-a apreciat că acesta se impune a

fi cenzurat, prin aprecierea corectă a probelor și nu întemeierea doar pe

prezumții.

Examinând decizia

recurată, prin prisma motivelor de recurs invocate, dar si din perspectiva Deciziei

nr. 12 din 19 septembrie 2011 a Secțiilor Unite a Înaltei Curți de Casație și

Justiție, instanța reține următoarele:

Problema de drept

care se pune în speță este dacă textul de lege al art. 5 alin. (1) lit. a) din

Legea nr. 221/2009 mai poate fi aplicat cauzei supusă soluționării, în

condițiile în care a fost declarat neconstituțional, printr-un control a

posteriori de constituționalitate, prin decizia Curții Constituționale nr. 1358

din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie

2010.

Conform art. 147 alin.

(4) din Constituție, deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în

M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor,

aceleași dispoziții se regăsesc și în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992

referitoare la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu

modificările și completările ulterioare.

În raport de această

reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea

neconstituționalității unui text de lege, printr-o decizie a Curții

Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și

acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în

acest sens.

Această problemă de

drept a fost dezlegată în recurs în interesul legii, prin decizia nr. 12 din 19

septembrie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, publicată în M. Of. al

României nr. 789 din 07 noiembrie 2011, obligatorie pentru instanțe de la data

publicării, conform art. 330

7

alin. (4) C. proc. civ.

Astfel, Înalta Curte

a stabilit că decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale

produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată, la data

publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care, la această dată,

era deja pronunțată o hotărâre definitivă, prin care se recunoștea dreptul

persoanelor interesate la despăgubiri pentru prejudicial moral suferit.

Prin deciziile nr. 1358

și nr. 1360 din 21 octombrie 2010, s-a constatat neconstituționalitatea art. 5 alin.

(1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter

politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6

martie 1945 - 22 decembrie 1989.

Declararea

neconstituționalității textelor de lege menționate este producătoare de efecte

juridice asupra proceselor nesoluționate definitiv și are drept consecință

inexistența temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe

textul de lege declarat neconstituțional.

Art. 147 alin. (4)

din Constituție prevede că deciziile Curții Constituționale sunt general

obligatorii, atât pentru autoritățile și instituțiile publice, cât și pentru

particulari, și produc efecte numai pentru viitor (ex nunc), iar nu și pentru

trecut (ex tunc).

Fiind incidentă o

normă imperativă, de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate

fi tăgăduită, deoarece, în sens contrar, ar însemna ca un act neconstituțional

să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun

element de noutate, în ordinea juridică actuală.

Împrejurarea că

deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie

unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, invocat chiar

de reclamanta din prezenta cauză, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce

atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja

constituite.

În acest

context, nu se poate susține, în mod valid, că, fiind promovată acțiunea la un

moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009,

înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata

desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în ipoteza unui act

juridic convențional, ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus

regit actum. Nu sunt în dezbatere, în ipoteza dedusă judecății, raporturi

juridice determinate de părți, cu drepturi și obligații precis stabilite,

pentru a se aprecia asupra legii incidente la momentul la care acestea au luat

naștere (lege care să rămână aplicabilă ulterior efectelor unor asemenea

raporturi întrucât aceasta a fost voința părților).

Trebuie să se facă,

astfel, distincție între situații juridice de natură legală, cărora li se

aplică legea nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de

constituire, și situații juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce

privește validitatea condițiilor de fond și de formă, legii în vigoare, la data

întocmirii actului juridic, care le-a dat naștere.

Rezultă că, în cazul

situațiilor juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părților

și cuprind efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse

legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar și după intrarea în

vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situații sunt supuse unor norme

supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general.

Unor situații

juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă, situația acțiunilor în

justiție, în curs de soluționare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009,

întrucât acestea reprezintă situații juridice legale, în curs de desfășurare,

surprinse de legea nouă, anterior definitivării lor și, de aceea, intrând sub

incidența noului act normativ.

Sunt în dezbatere, în

ipoteza analizată, pretinse drepturi de creanță, a căror concretizare, sub

aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană

îndreptățită și întinderea dreptului, în funcție de mai multe criterii prevăzute

de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicționale realizate

de instanță, astfel cum, în mod corect, a susținut și recurentul pârât.

Astfel,

intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 si introducerea cererilor de chemare

în judecată, în temeiul acestei legi, a dat naștere unor raporturi juridice, în

conținutul cărora, intră drepturi de creanță, ce trebuiau stabilite,

jurisdicțional, în favoarea anumitor categorii de persoane (foști condamnați

politic sau persoane care au suportat măsurile administrative enunțate de legea

specială și succesorii acestora).

Nu este

însă vorba, astfel cum s-a menționat anterior, și contrar opiniei recurentei

reclamante, de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul

persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanță, hotărârea

pronunțată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul

adoptării deciziei de neconstituționalitate, nu exista o statuare, cel puțin

definitivă, din partea instanței de judecată, nu se poate considera că reclamanta

P.M. beneficia de un bun sau cel puțin de o speranță legitimă, care să intre

sub protecția art. 1 din Protocolul nr. 1.

Or, la momentul la

care instanța de apel era chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate

de reclamantă, norma juridică pe care aceasta se întemeia nu mai exista, prin

declararea ei ca neconstituțională, și nici nu putea fi considerată ca

ultraactivând, în absența unor dispoziții legale exprese.

Prin urmare,

efectele deciziilor nr. 1358 si 1360 din 21 octombrie 2010 ale Curții

Constituționale nu pot fi ignorate și ele trebuie să își găsească

aplicabilitatea asupra raporturilor juridice aflate în curs de desfășurare.

Astfel,

soluția pronunțată de instanța de recurs nu este de natură să încalce dreptul

la un „bun” al reclamantei, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în absența unei hotărâri definitive, care să îi fi

confirmat acesteia dreptul său de creanță.

În sensul

considerentelor anterior dezvoltate, s-a pronunțat, în recurs în interesul

legii, si Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, publicată în M. Of. al

României, Partea I, nr. 789 din 07 noiembrie 2011, care a statuat, cu putere de

lege, că, urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1358 și nr. 1360/2010,

„dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind

condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora

și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele

nesoluționate definitiv, la data publicării deciziilor instanței de contencios

constituțional în M. Of.”

Cum deciziile nr. 1358

și nr. 1360/2010 ale Curții Constituționale au fost publicate în M. Of., la

data de 15 noiembrie 2010, iar, în speță, decizia instanței de apel a fost

pronunțată la data de 8 martie 2011, cauza nefiind, deci, soluționată

definitiv, la momentul publicării deciziilor respective, rezultă că textele

legale declarate neconstituționale nu își mai pot produce efectele juridice.

Aplicând aceste dispoziții

constituționale, în vigoare la momentul soluționării apelului, instanța de

recurs consideră că nu a fost obstaculat dreptul de acces la un tribunal al

reclamantei P.M. si nici nu a fost afectat dreptul la un proces echitabil,

astfel cum susține aceasta, întrucât, prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011,

pronunțată, în recurs în interesul legii, de Secțiile Unite ale Înaltei Curți

de Casație și Justiție, s-a statuat, de asemenea, că:

prin

intervenția instanței de contencios constituțional, ca urmare a sesizării

acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui

mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori

de constituționalitate.

De aceea,

nu se poate susține că, prin constatarea neconstituționalității textului de

lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc, ar fi afectat procesul

echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura, făcând abstracție de cadrul

normativ legal și constituțional, ale cărui limite au fost determinate, tocmai în

respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.

Dreptul

de acces la tribunal și protecția oferită de art. 6 paragraful 1 din Convenția

europeană a drepturilor omului nu înseamnă recunoașterea unui drept, care nu

mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.

Astfel,

chiar din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, rezultă că

intervenția Curții Constituționale nu este asimilată unei intervenții

intempestive a legiuitorului, de natură să rupă echilibrul procesual, pentru că

nu emitentul actului este cel care revine asupra acestuia, lipsindu-l de

efecte, ci lipsirea de efecte se datorează activității unui organ

jurisdicțional, a cărui menire este tocmai aceea de a asigura supremația legii

și de a da coerență ordinii juridice.

În cauză,

nu este fondată nici critica recurentei reclamante privind încălcarea art. 14

din Convenție, care interzice discriminarea.

Astfel

cum s-a arătat anterior, prin pronunțarea deciziilor Curții Constituționale, ca

urmare a sesizării acesteia cu excepția de neconstituționalitate, nu s-a adus

atingere dreptului la un proces echitabil și nici dreptului la respectarea

bunurilor, întrucât reclamanta P.M. nu beneficia de o hotărâre definitivă, care

să îi confirme dreptul la despăgubiri morale.

În acest

context, trebuie reținut că principiul nediscriminării cunoaște limitări deduse

din existența unor motive obiective și rezonabile.

Or, în

această materie, situația de dezavantaj în care s-ar găsi unele persoane,

respectiv, acele persoane ale căror cereri nu fuseseră soluționate, de o

manieră definitivă, la momentul pronunțării deciziilor Curții Constituționale,

are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de

constituționalitate, și rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate

dintre mijloacele folosite și scopul urmărit. Izvorul pretinsei discriminări

constă, astfel, în pronunțarea deciziei Curții Constituționale și a-i nega

legitimitatea înseamnă a nega însuși mecanismul vizând controlul de

constituționalitate, ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de

neacceptat într-un stat de drept, în care fiecare organ statal își are atribuțiile

și funcțiile bine definite.

De

asemenea, prin respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curții

Constituționale se înlătură imprevizibilitatea jurisprudenței, care, în

aplicarea unei norme incoerente, era ea însăși generatoare de situații

discriminatorii.

În

același timp nu poate fi decelată nici o încălcare a principiului

nediscriminării, din perspectiva art. 1 din

Protocolul

nr. 12 adițional la Convenția europeană a drepturilor omului, care garantează, într-o sferă mai largă de protecție decât cea reglementată

de art. 14, exercitarea oricărui drept prevăzut de lege, fără nicio discriminare,

bazată, în special, pe sex, pe rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice

sau orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenența la o

minoritate națională, avere, naștere sau oricare altă situație.

În

situația analizată în cauza dedusă judecății, drepturile pretinse nu mai au o

astfel de recunoaștere în legislația internă a statului, iar lipsirea lor de

temei legal s-a datorat, așa cum s-a arătat anterior, nu intervenției

intempestive a legiuitorului, ci controlului de constituționalitate.

În acest

cadru normativ și în acest context procesual, Înalta Curte

constată că, în cauză,

este pe deplin incidentă decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunțată, în

recurs în interesul legii, de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și

Justiție, obligatorie de la momentul publicării sale în M. Of. al României,

Partea I, nr. 789 din 07 noiembrie 2011, conform art. 330

7

alin. (4)

C. proc. civ., motiv peremptoriu, care face de prisos analizarea celorlalte

critici formulate, în cauză, de ambele părți, vizând cuantificarea

despăgubirilor morale acordate de instanțele fondului și care ar determina, în

funcție de interesele contrarii, majorarea, respectiv, diminuarea acestora.

În ceea ce privește

motivul de recurs invocat de recurentul pârât Statul Român, prin Ministerul

Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice București, prin

care se tinde a se demonstra că numai persoanele care au suportat condamnări

politice sunt îndreptățite la despăgubirile reglementate de dispozițiile art. 5

alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009, nu și persoanele cărora li

s-au aplicat măsuri administrative, cum ar fi măsura dislocării și stabilirii

domiciliului obligatoriu, Înalta Curte găsește necesar să sublinieze că acest

aspect de legalitate a fost tranșat printr-o jurisprudență constantă a acestei

instanțe, conform căreia sfera de aplicabilitate a dispozițiilor Legii nr. 221/2009

include ambele categorii de persoane, numai această interpretare răspunzând

scopului inițial al adoptării acestei legi de reparație, amendată prin

controlul de constituționalitate a posteriori.

Astfel, este necesar

a se înțelege că nu asumarea acestei interpretări restrictive, pretinse de

recurentul pârât, a determinat respingerea cererii formulate de reclamanta P.M.,

ci, în lumina argumentele deja expuse, adoptarea soluției pronunțate în cauză a

fost determinată de intervenirea deciziei

nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunțată, în

recurs în interesul legii, de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și

Justiție, obligatorie pentru instanțe de la data publicării în M. Of., conform art.

330

7

alin. (4) C. proc. civ.

Pentru considerentele

expuse, Înalta Curte, în considerarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., va admite recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul

Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice București

împotriva deciziei nr. 251/ A din 08 martie 2011, pronunțată de Curtea de Apel

București, secția a IV- a civilă; va modifica decizia recurată, în sensul că va

admite apelul pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin

Direcția Generală a Finanțelor Publice București, împotriva sentinței nr. 1334

din 08 octombrie 2010 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, pe care o

va schimba, în sensul că va respinge cererea formulată de reclamanta P.M.

În consecință, se va

respinge atât apelul declarat de reclamanta P.M. împotriva sentinței nr. 1334

din 08 octombrie 2010 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, cât și recursul

declarat de reclamanta P.M. împotriva deciziei nr. 251/ A din 08 martie 2011,

pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV- a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin

Direcția Generală a Finanțelor Publice București împotriva deciziei nr. 251/ A

din 08 martie 2011, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV- a

civilă.

Modifică decizia

recurată, în sensul că admite apelul pârâtului Statul Român, prin Ministerul

Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice București

împotriva sentinței nr. 1334 din 08 octombrie 2010 a Tribunalului București, secția

a IV-a civilă, pe care o schimbă, în sensul că respinge cererea formulată de

reclamanta P.M.

Respinge apelul

declarat de reclamanta P.M. împotriva sentinței nr. 1334 din 08 octombrie 2010

a Tribunalului București, secția a IV-a civilă.

Respinge, ca nefondat,

recursul de reclamanta P.M. împotriva deciziei nr. 251/ A din 08 martie 2011, pronunțată

de Curtea de Apel București, secția a IV- a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 1 februarie 2012.