ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 558/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, sub nr. 11517/3/2010, la data de 04 martie 2010, reclamanta P.M., a solicitat în temeiul Legii nr. 221 din 02 iunie 2009, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin M.F.P., ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 250.000 euro, echivalent în lei la cursul B.N.R. din data efectuării plății, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a măsurilor administrative abuzive, cu caracter politic, luate împotriva sa, prin dislocarea din zona frontierei de vest și stabilirea domiciliului obligatoriu, în perioada 18 iunie 1951 - 20 decembrie 1955, măsură luată prin Decizia M.A.I.

nr. 200/1951 și ridicată prin Decizia M.A.I. nr. 6200/1955. Prin sentința civilă nr. 1334 din 08 octombrie 2010, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a Civilă a fost admisă în parte cererea reclamantei și a fost obligat pârâtul să plătească acesteia echivalentul în lei al sumei de 4000 euro, cu titlu de prejudiciu moral. Pentru a pronunța această soluție, tribunalul a reținut în esență, următoarele: În fapt, prin decizia M.A.I. nr. 200/1951, reclamanta P.M., împreună cu familia sa, a fost dislocată, la data de 18 iunie 1951, din zona frontierei de vest și strămutată în comuna Măzăreni, județul Brăila, unde i s-a stabilit domiciliul obligatoriu. Prin decizia M.A.I. nr. 6200 din 20 decembrie 1955, i s-a ridicat reclamantei și familiei sale restricțiile domiciliare.

S-a reținut că reclamanta beneficiază de drepturi conferite in baza Decretului-lege nr. 118/1990. În cauză, s-a considerat că sunt aplicabile dispozițiile art. 3 lit. e) din Legea nr. 221/2009, reclamanta fiind îndreptățită să primească despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin măsura dislocării. În stabilirea întinderii daunelor, luându-se în considerare consecințele negative suferite, pe plan fizic și psihic, importanța valorilor morale lezate, cuantumul sumei pretinse a fost găsit justificat numai în parte, pentru suma de 4.000 euro, echivalent în lei la data plății. Împotriva acestei sentințe, au fost declarate apeluri, de către Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice și reclamant.

Prin apelul declarat de Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, s-a invocat decizia de neconstituționalitate nr. 1358 din 21 octombrie 2010, și s-a susținut că, în raport de această decizie, sentința instanței de fond este nelegală și netemeinică. În subsidiar, s-a susținut că suma acordată de prima instanță este exagerat de mare și se impune să fie reapreciat cuantumul daunelor morale acordate. Prin apelul declarat de reclamantă, s-au adus critici sentinței fondului, exclusiv sub aspectul cuantumului daunelor acordate, reclamanta făcând o prezentare a situației de fapt și a privațiunilor suferite, prin măsura de deportare luată de statul comunist și susținând că, față de amploarea acestor privațiuni, suma acordată de instanța de fond nu reprezintă o despăgubire justă.

Prin decizia civilă nr. 251/ A din 8 martie 2011, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a admis apelul declarat de apelanta - reclamantă P.M.; a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că l-a obligat pe pârât la plata sumei de 10.000 euro, în echivalent în lei la data plății, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral și a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelantul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice. Pentru a adopta această soluție, Curtea a reținut următoarele: Legiuitorul a asimilat condamnărilor politice măsura administrativă dispusă în baza Deciziei M.A.I.

nr. 200/1951, pe care a menționat-o în mod expres în textul art. 3 lit. a) din Legea nr. 221/2009; in art. 5, se prevede în mod unitar că atât persoanele care au suferit condamnări, cât si persoanele care au făcut obiectul unor masuri administrative cu caracter politic pot solicita instanței obligarea statului la acordarea despăgubirilor prevăzute la lit. a), b) si c). Așadar, Curtea a constatat că reclamanta, persoană care a suferit consecințele măsurii administrative cu caracter politic, dispusă prin Decizia M.A.I. nr. 200/1951, este îndreptățită a beneficia de măsurile reparatorii reglementate prin art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a acestei măsuri.

În ce privește decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010, prin care s-a stabilit că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 sunt neconstituționale, Curtea a constatat că interpretarea efectului acestei decizii, in sensul ca ar atrage dispariției temeiului de drept al acțiunii formulate de reclamant și respingerea, în consecință, a acțiunii, ar determina încălcarea art. 6 par. 1, art. 1 Protocolul 1 adițional la Convenție și art. 14 combinat cu Protocolul 12. Pe cale de consecință, Curtea a apreciat că efectele deciziei Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010 nu pot viza decât situațiile juridice ce se vor naște după ce dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2010 au fost declarate ca neconstituționale, fără a avea vreo înrâurire asupra cauzei civile deduse judecății și că reclamanta este îndreptățită la măsurile reparatorii reglementate de lege, prin art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.

În privința cuantumului despăgubirilor acordate persoanelor care au fost victimele măsurilor administrative cu caracter politic, acesta nu este supus unor criterii legale de determinare, astfel încât daunele morale se stabilesc prin apreciere, în raport cu consecințele negative suferite de victimă, pe plan fizic și psihic, importanța valorilor lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori, intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării, măsura în care i-a fost afectată situația familială, profesională și socială. Toate aceste criterii de cuantificare a prejudiciului moral sunt subordonate conotației aprecierii rezonabile, pe o bază echitabilă, corespunzătoare prejudiciului real și efectiv produs victimei.

În cauză, mutarea forțată a reclamantei într-o altă localitate și stabilirea domiciliului obligatoriu a reprezentat o formă a lipsirii de libertate, ce a avut repercusiuni importante, afectând modul de viața al reclamantei, obligând-o pe aceasta să ducă o viață la limita decenței, într-un mediu ostil, cu pierderea confortului elementar, cu afectarea relațiilor interumane, toate aceste împrejurări fiind producătoare de mari suferințe fizice si psihice. Dându-se eficiență criteriului unei satisfacții suficiente și echitabile, Curtea a considerat că suma de 10.000 euro reprezintă o despăgubire echitabilă, în raport de prejudiciul moral suferit de reclamantă. Împotriva acestei decizii, au declarat recurs reclamanta P.M.

și pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice București. Recurenta-reclamantă P.M. a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei recurate, în sensul admiterii apelului, schimbării în parte a sentinței civile nr. 1334 din 08 octombrie 2010, pronunțată de Tribunalul București și admiterii cererii introductive astfel cum a fost formulată. Criticile reclamantei au vizat cuantumul despăgubirilor acordate, care trebuie să aibă funcție reparatorie și trebuie reapreciat, cu respectarea principiului reparării integrale a prejudiciului, dar și faptul că soluția pronunțată de instanța de apel este netemeinică și nelegală, fiind pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită Legii nr. 221/2009, care prevedea posibilitatea acordării de daune morale atât pentru persoanele care au suferit condamnări cu caracter politic, cât și pentru cele care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic.

În ceea ce privește decizia Curții Constituționale, reclamanta a susținut că, la data introducerii cererii de chemare în judecată, sub imperiul Legii nr. 221/2009, s-a născut un drept la acțiune pentru a solicita despăgubiri neplafonate sub aspectul întinderii, astfel că legea aflată în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată este aplicabilă pe tot parcursul procesului.

Recurenta a invocat și principiului neretroactivității legii, susținând că deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii, doar pentru acele raporturi juridice care nu au fost deduse judecății încă, întrucât, în măsura în care s-ar considera că efectele deciziei Curții Constituționale se aplică retroactiv, s-ar aduce atingere dreptului reclamantului recunoscut de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, iar instanțele de judecată trebuie să facă aplicarea dispozițiilor art. 20 din legea fundamentală și să dea prioritate pactelor și tratatelor privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte si celorlalte acte internaționale în materie, care au fost descrise in extenso.

Mai mult, s-a invocat că autoritățile statului erau obligate sa pună de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției, atunci când este in joc o chestiune de interes general, sa reacționeze in timp util și cu cea mai mare coerentă, iar absența resurselor bugetare nu poate justifica abdicarea de la exigentele procesului echitabil. Recurentul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei atacate, admiterea apelului Statului Roman, prin Ministerul Finanțelor Publice, respingerea apelului declarat de către reclamantă, schimbarea hotărârii instanței de fond, în sensul respingerii acțiunii, ca neîntemeiate, iar, in subsidiar, in sensul reducerii cuantumului daunelor morale de 10.000 euro.

Un prim motiv de recurs s-a raportat la faptul că, în mod greșit, instanța de apel a reținut că, în art. 5 din Legea nr. 221/2009, se prevede, în mod unitar, că atât persoanele care au suferit condamnări, cat si persoanele care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic sau succesorii acestora pot solicita instanței obligarea statului la acordarea despăgubirilor prevăzute la lit. a), b) si c). Or, potrivit dispozițiilor prevăzut la art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, în opinia recurentului pârât, despăgubirile morale se acordă doar in cazul condamnărilor, nu si in cazul unor aplicării unor masuri administrative cu caracter politic, așa cum este si măsura dislocării.

Astfel, persoanele care au fost supuse unor măsuri administrative cu caracter politic beneficiază de despăgubirile prevăzute la lit. B), care constau in echivalentul valorii bunurilor confiscate ca efect al masurilor administrative îndreptate împotriva lor, dacă acestea nu au fost restituite sau nu au fost obținute despăgubiri in echivalent, in condițiile Legii nr. 10/2001 sau ale Legii nr. 247/2005 privind reforma in domeniile proprietății si justiției. S-a invocat de către recurentul pârât și decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, prin care a fost admisă excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, care, potrivit art. 147 din Constituția României, este definitivă, general obligatorie și are putere numai pentru viitor.

Ca o consecință a caracterului obligatoriu erga omnes al deciziilor Curții Constituționale, prevederea legală, a cărei neconstituționalitate a fost constatată, nu mai poate fi aplicată de niciun subiect de drept, încetându-și de drept efectul pentru viitor. Așadar, având in vedere că dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstituționale, temeiul juridic al acțiunii care formează obiectul prezentului dosar nu mai există. În acest context, în mod eronat, instanța de apel a reținut că efectele deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu pot viza decât situațiile juridice ce se vor naște după ce dispozițiile Legii nr. 221/2009 au fost declarate neconstituționale.

Astfel, decizia de constatare a neconstituționalității operează pentru viitor, în privința consecințelor și efectelor încă nerealizate ale faptului ce a generat raportul juridic conflictual dedus judecății, pe care le invalidează în limita aspectului de neconstituționalitate constatat. Ca atare, decizia Curții Constituționale paralizează efectele juridice ale normei juridice contestate și constatate ca nefiind conformă prevederilor Constituției. Efectele pentru viitor date deciziilor instanței constituționale, in controlul a posteriori, semnifică faptul ca ele nu se aplica situațiilor juridice sau drepturilor câștigate sub imperiul legii, înainte de declararea ei ca neconstituționala; or, în cazul de față, hotărârea de prima instanță este atacată cu apel.

Cum apelul este o cale de atac devolutivă, persoana care a solicitat aplicarea dispozițiilor Legii nr. 221/2009 nu se poate prevala de un drept câștigat, atâta vreme cât litigiul nu a fost soluționat încă printr-o hotărâre definitivă. S-a învederat că nu se poate pune semnul egalității, ca efecte juridice, între abrogarea, explicita sau implicita, a unei norme juridice și încetarea efectelor unei norme juridice, ca urmare a declarării neconstituționalității. S-a susținut, de asemenea, că nu se poate retine existenta unei speranțe legitime a reclamantei la obținerea unor compensații pentru acoperirea prejudiciului moral, ca urmare a adoptării Legii nr. 221/2009, cu referire la dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a), ulterior, declarate neconstituționale, întrucât o asemenea speranța trebuie să aibă o bază suficientă în dreptul intern, respectiv să fie susținută de temei rezonabil, justificat într-o normă de drept.

În această situație, dreptul la despăgubiri nu se năștea ex lege (automat), ci era supus condiției de a formula o cerere și parcurgerii unei proceduri judiciare, în cursul căreia autoritățile trebuiau să verifice dacă acesta îndeplinea condițiile pentru acordarea despăgubirilor. În ceea ce privește cuantumul daunelor morale, s-a apreciat că acesta se impune a fi cenzurat, prin aprecierea corectă a probelor și nu întemeierea doar pe prezumții.

Examinând decizia recurată, prin prisma motivelor de recurs invocate, dar si din perspectiva Deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011 a Secțiilor Unite a Înaltei Curți de Casație și Justiție, instanța reține următoarele: Problema de drept care se pune în speță este dacă textul de lege al art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai poate fi aplicat cauzei supusă soluționării, în condițiile în care a fost declarat neconstituțional, printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010. Conform art. 147 alin. (4) din Constituție, deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în M. Of.

al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții se regăsesc și în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările ulterioare. În raport de această reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de lege, printr-o decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens. Această problemă de drept a fost dezlegată în recurs în interesul legii, prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, publicată în M. Of.

al României nr. 789 din 07 noiembrie 2011, obligatorie pentru instanțe de la data publicării, conform art. 330 7 alin. (4) C. proc. civ. Astfel, Înalta Curte a stabilit că decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată, la data publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care, la această dată, era deja pronunțată o hotărâre definitivă, prin care se recunoștea dreptul persoanelor interesate la despăgubiri pentru prejudicial moral suferit.

Prin deciziile nr. 1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010, s-a constatat neconstituționalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Declararea neconstituționalității textelor de lege menționate este producătoare de efecte juridice asupra proceselor nesoluționate definitiv și are drept consecință inexistența temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege declarat neconstituțional. Art. 147 alin. (4) din Constituție prevede că deciziile Curții Constituționale sunt general obligatorii, atât pentru autoritățile și instituțiile publice, cât și pentru particulari, și produc efecte numai pentru viitor (ex nunc), iar nu și pentru trecut (ex tunc).

Fiind incidentă o normă imperativă, de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece, în sens contrar, ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element de noutate, în ordinea juridică actuală. Împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, invocat chiar de reclamanta din prezenta cauză, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

În acest context, nu se poate susține, în mod valid, că, fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în ipoteza unui act juridic convențional, ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum. Nu sunt în dezbatere, în ipoteza dedusă judecății, raporturi juridice determinate de părți, cu drepturi și obligații precis stabilite, pentru a se aprecia asupra legii incidente la momentul la care acestea au luat naștere (lege care să rămână aplicabilă ulterior efectelor unor asemenea raporturi întrucât aceasta a fost voința părților).

Trebuie să se facă, astfel, distincție între situații juridice de natură legală, cărora li se aplică legea nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire, și situații juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce privește validitatea condițiilor de fond și de formă, legii în vigoare, la data întocmirii actului juridic, care le-a dat naștere. Rezultă că, în cazul situațiilor juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părților și cuprind efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar și după intrarea în vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situații sunt supuse unor norme supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general.

Unor situații juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă, situația acțiunilor în justiție, în curs de soluționare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, întrucât acestea reprezintă situații juridice legale, în curs de desfășurare, surprinse de legea nouă, anterior definitivării lor și, de aceea, intrând sub incidența noului act normativ. Sunt în dezbatere, în ipoteza analizată, pretinse drepturi de creanță, a căror concretizare, sub aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană îndreptățită și întinderea dreptului, în funcție de mai multe criterii prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicționale realizate de instanță, astfel cum, în mod corect, a susținut și recurentul pârât.

Astfel, intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 si introducerea cererilor de chemare în judecată, în temeiul acestei legi, a dat naștere unor raporturi juridice, în conținutul cărora, intră drepturi de creanță, ce trebuiau stabilite, jurisdicțional, în favoarea anumitor categorii de persoane (foști condamnați politic sau persoane care au suportat măsurile administrative enunțate de legea specială și succesorii acestora). Nu este însă vorba, astfel cum s-a menționat anterior, și contrar opiniei recurentei reclamante, de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanță, hotărârea pronunțată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituționalitate, nu exista o statuare, cel puțin definitivă, din partea instanței de judecată, nu se poate considera că reclamanta P.M.

beneficia de un bun sau cel puțin de o speranță legitimă, care să intre sub protecția art. 1 din Protocolul nr. 1. Or, la momentul la care instanța de apel era chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate de reclamantă, norma juridică pe care aceasta se întemeia nu mai exista, prin declararea ei ca neconstituțională, și nici nu putea fi considerată ca ultraactivând, în absența unor dispoziții legale exprese. Prin urmare, efectele deciziilor nr. 1358 si 1360 din 21 octombrie 2010 ale Curții Constituționale nu pot fi ignorate și ele trebuie să își găsească aplicabilitatea asupra raporturilor juridice aflate în curs de desfășurare. Astfel, soluția pronunțată de instanța de recurs nu este de natură să încalce dreptul la un „bun” al reclamantei, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în absența unei hotărâri definitive, care să îi fi confirmat acesteia dreptul său de creanță.

În sensul considerentelor anterior dezvoltate, s-a pronunțat, în recurs în interesul legii, si Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, publicată în M. Of.

al României, Partea I, nr. 789 din 07 noiembrie 2011, care a statuat, cu putere de lege, că, urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1358 și nr. 1360/2010, „dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv, la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în M. Of.” Cum deciziile nr. 1358 și nr. 1360/2010 ale Curții Constituționale au fost publicate în M. Of., la data de 15 noiembrie 2010, iar, în speță, decizia instanței de apel a fost pronunțată la data de 8 martie 2011, cauza nefiind, deci, soluționată definitiv, la momentul publicării deciziilor respective, rezultă că textele legale declarate neconstituționale nu își mai pot produce efectele juridice.

Aplicând aceste dispoziții constituționale, în vigoare la momentul soluționării apelului, instanța de recurs consideră că nu a fost obstaculat dreptul de acces la un tribunal al reclamantei P.M. si nici nu a fost afectat dreptul la un proces echitabil, astfel cum susține aceasta, întrucât, prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunțată, în recurs în interesul legii, de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a statuat, de asemenea, că: prin intervenția instanței de contencios constituțional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate.

De aceea, nu se poate susține că, prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc, ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura, făcând abstracție de cadrul normativ legal și constituțional, ale cărui limite au fost determinate, tocmai în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice. Dreptul de acces la tribunal și protecția oferită de art. 6 paragraful 1 din Convenția europeană a drepturilor omului nu înseamnă recunoașterea unui drept, care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.

Astfel, chiar din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, rezultă că intervenția Curții Constituționale nu este asimilată unei intervenții intempestive a legiuitorului, de natură să rupă echilibrul procesual, pentru că nu emitentul actului este cel care revine asupra acestuia, lipsindu-l de efecte, ci lipsirea de efecte se datorează activității unui organ jurisdicțional, a cărui menire este tocmai aceea de a asigura supremația legii și de a da coerență ordinii juridice. În cauză, nu este fondată nici critica recurentei reclamante privind încălcarea art. 14 din Convenție, care interzice discriminarea. Astfel cum s-a arătat anterior, prin pronunțarea deciziilor Curții Constituționale, ca urmare a sesizării acesteia cu excepția de neconstituționalitate, nu s-a adus atingere dreptului la un proces echitabil și nici dreptului la respectarea bunurilor, întrucât reclamanta P.M.

nu beneficia de o hotărâre definitivă, care să îi confirme dreptul la despăgubiri morale. În acest context, trebuie reținut că principiul nediscriminării cunoaște limitări deduse din existența unor motive obiective și rezonabile. Or, în această materie, situația de dezavantaj în care s-ar găsi unele persoane, respectiv, acele persoane ale căror cereri nu fuseseră soluționate, de o manieră definitivă, la momentul pronunțării deciziilor Curții Constituționale, are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite și scopul urmărit.

Izvorul pretinsei discriminări constă, astfel, în pronunțarea deciziei Curții Constituționale și a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuși mecanismul vizând controlul de constituționalitate, ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat de drept, în care fiecare organ statal își are atribuțiile și funcțiile bine definite. De asemenea, prin respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curții Constituționale se înlătură imprevizibilitatea jurisprudenței, care, în aplicarea unei norme incoerente, era ea însăși generatoare de situații discriminatorii.

În același timp nu poate fi decelată nici o încălcare a principiului nediscriminării, din perspectiva art. 1 din Protocolul nr. 12 adițional la Convenția europeană a drepturilor omului, care garantează, într-o sferă mai largă de protecție decât cea reglementată de art. 14, exercitarea oricărui drept prevăzut de lege, fără nicio discriminare, bazată, în special, pe sex, pe rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenența la o minoritate națională, avere, naștere sau oricare altă situație. În situația analizată în cauza dedusă judecății, drepturile pretinse nu mai au o astfel de recunoaștere în legislația internă a statului, iar lipsirea lor de temei legal s-a datorat, așa cum s-a arătat anterior, nu intervenției intempestive a legiuitorului, ci controlului de constituționalitate.

În acest cadru normativ și în acest context procesual, Înalta Curte constată că, în cauză, este pe deplin incidentă decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunțată, în recurs în interesul legii, de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, obligatorie de la momentul publicării sale în M. Of. al României, Partea I, nr. 789 din 07 noiembrie 2011, conform art. 330 7 alin. (4) C. proc. civ., motiv peremptoriu, care face de prisos analizarea celorlalte critici formulate, în cauză, de ambele părți, vizând cuantificarea despăgubirilor morale acordate de instanțele fondului și care ar determina, în funcție de interesele contrarii, majorarea, respectiv, diminuarea acestora.

În ceea ce privește motivul de recurs invocat de recurentul pârât Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice București, prin care se tinde a se demonstra că numai persoanele care au suportat condamnări politice sunt îndreptățite la despăgubirile reglementate de dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009, nu și persoanele cărora li s-au aplicat măsuri administrative, cum ar fi măsura dislocării și stabilirii domiciliului obligatoriu, Înalta Curte găsește necesar să sublinieze că acest aspect de legalitate a fost tranșat printr-o jurisprudență constantă a acestei instanțe, conform căreia sfera de aplicabilitate a dispozițiilor Legii nr. 221/2009 include ambele categorii de persoane, numai această interpretare răspunzând scopului inițial al adoptării acestei legi de reparație, amendată prin controlul de constituționalitate a posteriori.

Astfel, este necesar a se înțelege că nu asumarea acestei interpretări restrictive, pretinse de recurentul pârât, a determinat respingerea cererii formulate de reclamanta P.M., ci, în lumina argumentele deja expuse, adoptarea soluției pronunțate în cauză a fost determinată de intervenirea deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunțată, în recurs în interesul legii, de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, obligatorie pentru instanțe de la data publicării în M. Of., conform art. 330 7 alin. (4) C. proc. civ. Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în considerarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., va admite recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice București împotriva deciziei nr. 251/ A din 08 martie 2011, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV- a civilă; va modifica decizia recurată, în sensul că va admite apelul pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice București, împotriva sentinței nr. 1334 din 08 octombrie 2010 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, pe care o va schimba, în sensul că va respinge cererea formulată de reclamanta P.M. În consecință, se va respinge atât apelul declarat de reclamanta P.M. împotriva sentinței nr. 1334 din 08 octombrie 2010 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, cât și recursul declarat de reclamanta P.M.

împotriva deciziei nr. 251/ A din 08 martie 2011, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV- a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice București împotriva deciziei nr. 251/ A din 08 martie 2011, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV- a civilă. Modifică decizia recurată, în sensul că admite apelul pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice București împotriva sentinței nr. 1334 din 08 octombrie 2010 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, pe care o schimbă, în sensul că respinge cererea formulată de reclamanta P.M. Respinge apelul declarat de reclamanta P.M. împotriva sentinței nr. 1334 din 08 octombrie 2010 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă.

Respinge, ca nefondat, recursul de reclamanta P.M. împotriva deciziei nr. 251/ A din 08 martie 2011, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV- a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 1 februarie 2012.