ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2771/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2771/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de față, constată

următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul

Tribunalul București, secția a IV-a civilă, sub nr. 11734/3/2010, reclamanta S.L.

l-a chemat în judecată pe pârâtul S.R., prin M.F.P., pentru a fi obligat la

plata sumei de 250.000 euro, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral

suferit ca urmare a măsurii administrative cu caracter politic luate împotriva

sa, prin dislocarea din zona frontierei de vest și stabilirea domiciliului

obligatoriu în comuna Zagna Vădeni, județul Brăila, în perioada 18 iunie 1951 -

27 iulie 1955, măsură luată prin decizia M.A.I. nr. 200/1951 și ridicată prin

decizia M.A.I. nr. 6200/1955.

Prin sentința civilă nr. 887 din 14

iunie 2010, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis în parte

acțiunea, în sensul că l-a obligat pe pârâtul S.R., prin M.F.P., la plata sumei

de 1500 euro, echivalent în lei la data plății, reprezentând daune morale.

Pentru a hotărî astfel, instanța a

reținut că, prin decizia M.A.I. nr. 200/1951, reclamanta S.L. a fost dislocată,

la data de 18 iunie 1951, din zona frontierei de vest, în Zagna Vădeni – Jud.

Brăila. Restricțiile domiciliare s-au ridicat după 4 ani, prin decizia M.A.I. nr.

6100 din 27 iulie 1955.

Prin hotărârea nr. 1502 din 12

martie 1991, Comisia pentru acordarea de drepturi persoanelor persecutate din

motive politice, conform Decretului - Lege nr. 118/1990, a recunoscut că

reclamanta a fost privată de libertate, stabilindu-se că perioada 18 iunie 1951

- 27 iulie 1955, respectiv 4 ani, o lună și 9 zile, constituie vechime în

muncă.

În temeiul aceluiași Decret - Lege nr.

118/1990, s-a acordat reclamantei o indemnizație lunară de 200 de lei pentru

fiecare an, însumând o indemnizație lunară de 822 lei lunar.

În drept, au fost considerate aplicabile

dispozițiile art. 3 lit. e) din Legea nr. 221/2009 și s-a apreciat că

reclamanta este îndreptățită la despăgubiri pentru prejudiciul

moral suferit prin măsura administrativă luată împotriva sa, reprezentată de

dislocarea și stabilirea domiciliului obligatoriu, pentru o perioadă de 4 ani,

în

Zagna Vădeni – Jud. Brăila.

În stabilirea întinderii daunelor,

luându-se în considerare consecințele negative suferite, pe plan fizic și

psihic, importanța valorilor morale lezate, cuantumul sumei pretinse a fost

găsit justificat numai în parte. Astfel, dându-se eficiență criteriului unei

satisfacții suficiente și echitabile, cererea a fost admisă pentru suma de

1.500 de euro, echivalent în lei la data plății.

Împotriva sentinței, au declarat apel

reclamanta, pârâtul și M.P., Parchetul de pe lângă Tribunalul București.

Prin apelul său, reclamanta a susținut

că despăgubirile acordate sunt modice și nu acoperă prejudiciul suferit prin

restrângerea libertății, în perioada stabilirii domiciliului obligatoriu.

Pârâtul S.R., prin M.F.P., în

susținerea motivelor de nelegalitate a sentinței, a pretins că instanța  a

făcut o greșită aplicare a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza a I-a din

Legea nr. 221/2009, care nu permit acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul

moral suferit prin măsuri administrative. Ulterior, pârâtul a invocat, ca motiv

de apel de ordine publică, neconstituționalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) din

Legea nr. 221/2009.

Prin apelul declarat, Parchetul de

pe lângă Tribunalul București a pretins că, prin Decizia Curții Constituționale

nr. 1358/2010, s-a admis excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 5

alin. (1) lit. a) teza a I din Legea nr. 221/2009, așa încât, în condițiile în

care Parlamentul, în termen de 45 zile de la publicarea deciziei Curții

Constituționale în M. Of., nu a pus de acord prevederile neconstituționale cu

dispozițiile Constituției, temeiul juridic în baza căruia s-au acordat

despăgubirile a dispărut.

Prin decizia civilă nr. 379/ A din

05 aprilie 2011, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, cu majoritate,

a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanta-reclamantă S.L.; a admis

apelurile declarate de M.P. - Parchetul de pe lângă Tribunalul București și de

apelantul-pârât S.R., prin M.F.P., reprezentat de D.G.F.P. – M.B. și a schimbat

sentința, în sensul că a respins acțiunea, ca nefondată.

În ceea ce privește apelurile declarate

de S.R., prin M.F.P. și M.P., Parchetul de pe lângă Tribunalul București, curtea

a constatat că acestea sunt întemeiate.

Astfel, conform art. 3 lit. e) din

Legea nr. 221/2009, în redactarea în vigoare de la data intentării acțiunii, 29

aprilie 2009, constituie măsură administrativă cu caracter politic, orice

măsură luată de organele fostei miliții sau securități, având ca obiect

dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu, internare în unități și

colonii de muncă, stabilirea de loc de muncă obligatoriu, dacă au fost

întemeiate pe Decizia nr. 200/1951 a Ministerului Afacerilor Interne.

Evident, reclamanta și familia sa,

fiind dislocată din zona de vest a frontierei și fixându-i-se domiciliul

obligatoriu, în comuna Zagna Vădeni, Județul Brăila, în baza Deciziei nr. 200/1951

a Ministerului Afacerilor Interne, se încadrează în dispozițiile textului de

lege citat, astfel încât, caracterul politic al măsurii administrative operează

de drept, fără a se mai impune pronunțarea unei hotărâri judecătorești în acest

sens.

Din examinarea prevederilor art. 5,

Curtea a constatat că, în baza art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009, pot

beneficia de despăgubiri pentru prejudiciul moral, numai persoanele care au

suferit prin condamnare, chiar dacă li s-au acordat măsuri reparatorii prin

Decretul - Lege nr. 118/1990.

Persoanele care au suferit ca efect

al unor măsuri administrative de strămutare și stabilire de domiciliu

obligatoriu, situație în care se află și reclamanta, pot beneficia, în temeiul art.

5 lit. b) din Legea nr. 221/2009, doar de despăgubiri reprezentând echivalentul

valorii bunurilor preluate, ca efect al măsurii administrative de strămutare,

excepție făcând doar cele care au obținut astfel de despăgubiri, prin

echivalent, în condițiile Legii nr. 10/2001.

Cum reclamanta nu a făcut obiectul

unei condamnări penale, nu poate beneficia de despăgubiri pentru prejudiciul

moral, în condițiile art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009.

Acesteia nu i se pot acorda

despăgubiri, reprezentând echivalentul bunurilor de care a fost lipsită, ca

efect al măsurii administrative, în condițiile art. 5 lit. b) din aceeași lege,

deoarece nu a emis astfel de pretenții în prezentul litigiu, iar despăgubirile

pentru prejudiciul moral suferit nu i se cuvin în condițiile art. 5 lit. a) din

Legea nr. 221/2009.

În speță, s-a considerat că nu sunt

incidente nici dispozițiile art. 5 alin. (4) din Legea nr. 221/2009.

Din examinarea acestui text, s-a

constatat că persoanele care au suferit condamnări cu caracter politic și

beneficiază de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare, în

baza Decretului - Lege nr. 118/1990, nu mai pot beneficia de dreptul la

despăgubiri pentru același prejudiciu, în condițiile art. 5 lit. a) din Legea nr.

221/2009.

Dacă însă aceleași persoane care au

făcut obiectul unor condamnări penale și au fost beneficiarele unor drepturi

din Decretul - Lege nr. 118/1990, cu excepția celor prevăzute prin prevederile art.

5 lit. a) din Legea nr. 221/2009, pot pretinde aceste drepturi în baza acestei

din urmă legi.

Tot astfel, persoanele care au

primit despăgubiri reprezentând echivalentul bunurilor preluate la stat, ca

efect al măsurii administrative cu caracter politic, în baza Legii nr. 10/2001,

Decretului - Lege nr. 118/1990 sau ca efect al desființării hotărârii de

condamnare, nu pot beneficia de astfel de despăgubiri, în baza art. 5 lit. b)

din Legea nr. 221/2009.

Din examinarea Hotărârii nr. 1502/1991 a Comisiei pentru aplicarea prevederilor Decretului - Lege nr. 118/1990 București, rezultă că

reclamanta este beneficiară a indemnizației prevăzută de art. 3 alin. (1) din

Decretul - Lege nr. 118/1990, ca urmare a măsurii administrative a stabilirii

domiciliului forțat, pentru care a pretins noi despăgubiri prin prezenta

acțiune.

De asemenea, aceeași reclamantă a

fost și beneficiara drepturilor acordate prin O.U.G. nr. 214/1999, ca urmare a

emiterii deciziei nr. 839 din 17 mai 2007 a Comisiei pentru constatarea

calității de luptător în rezistența anticomunistă.

Cum aceasta nu se încadrează în

prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 și nu a pretins

despăgubiri reprezentând contravaloarea bunurilor preluate de stat, ca efect al

măsurii administrative, în condițiile art. 5 lit. b) din Legea nr. 221/2009,

just, tribunalul a reținut netemeinicia acțiunii.

În plus, raportat la temeiul juridic

invocat, prin cererea de chemare în judecată, Curtea a constatat că, prin Decizia

Curții Constituționale nr. 1358/2010, a fost admisă excepția de

neconstituționalitate a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr.

221/2009, iar aceste prevederi legale au fost declarate neconstituționale.

În consecință, având în vedere că

raportul juridic de drept material ivit între reclamantă și stat nu și-a produs

efectele până la data declarării neconstituționalității art. 5 alin. (1) lit. a)

din Legea nr. 221/2009, întrucât nu s-a pronunțat o hotărâre definitivă în

acest sens, Curtea nu ar mai putea face aplicarea lor, decât cu prețul

supraviețuirii legii vechi, ceea ce este contrar principiului aplicării imediate

a legii noi.

Ca urmare a constatării

neconstituționalității prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009,

prevederile art. 5 alin. (4) din Legea nr. 221/2009, în partea referitoare la

acordarea de despăgubiri pentru daunele morale, au rămas lipsite de obiect.

De asemenea, argumentul conform

căruia, la data intentării acțiunii, 05 martie 2010, prevederile art. 5 alin. (1)

lit. a) din Legea nr. 221/2009 erau în vigoare, și deci, ar trebui să fie

aplicate raportului juridic dedus judecății, nu constituie o speranță legitimă

pentru acordarea despăgubirilor morale, în sensul art. 1 din Protocolul 1

adițional la C.E.D.O.

Astfel cum s-a decis în mod constant

în jurisprudența C.E.D.O., atunci când există o dispută asupra corectei

aplicări a legii interne și atunci când cererile reclamanților sunt respinse,

în mod irevocabil, de instanțele naționale, nu se poate vorbi despre o speranță

legitimă în dobândirea proprietății. Ca urmare, nici reclamanta nu poate

pretinde că are un bun, în sensul Convenției.

Referitor la pretinsa încălcare a

prevederilor art. 20 din Constituția României și a Rezoluțiilor Adunării

Parlamentare a Consiliului Europei nr. 1096 și nr. 1481, Curtea Constituțională,

prin decizia nr. 1360 din 21 octombrie 2010, a reținut că, prin adoptarea

Legilor nr. 118/1990, nr. 18/1991, nr. 112/1995, nr. 10/2001 și nr. 247/2005,

cât și a O.U.G. nr. 214/1999, România a acordat satisfacție morală și materială

persoanelor persecutate politic în perioada comunistă, așa încât nu se pune

problema încălcării lor.

Împotriva acestei decizii, a

declarat recurs, în termen legal, reclamanta S.L., solicitând admiterea

recursului, modificarea deciziei recurate, în sensul admiterii apelului,

schimbării în parte a sentinței civile nr. 887 din 14 iunie 2010, pronunțate de

Tribunalul București, în sensul admiterii cererii introductive așa cum a fost

formulată.

În dezvoltarea criticilor,

întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., reclamanta a

arătat următoarele:

Soluția pronunțată de instanța de

apel este dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, având în vedere Legea

nr. 221/2009, care prevedea posibilitatea acordării de daune morale atât pentru

persoanele care au suferit condamnări cu caracter politic, cât și pentru cele

care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic.

Recurenta a invocat și

principiul neretroactivității legii noi.

Astfel, la data introducerii cererii

de chemare în judecată, sub imperiul Legii nr. 221/2009, nemodificata prin O.U.G.

nr. 62/2010, s-a născut un drept la acțiune pentru a solicita despăgubiri

neplafonate sub aspectul întinderii, astfel că legea aflata în vigoare la data

formulării cererii de chemare în judecată este aplicabilă pe tot parcursul

procesului. In sensul aplicării principiului neretroactivității este și jurisprudența

C.E.D.O. (hotărârea din 8 martie 2006 privind cauza B. v. Croația, par. 81).

Legea trebuie interpretată în

favoarea petiționarului, în vederea atingerii scopului acesteia, respectiv de

reparație și de îndreptare, pe cât posibil, a măsurilor abuzive luate prin

încălcarea drepturilor fundamentale ale omului.

Printr-un alt motiv de recurs, s-a

criticat aprecierea eronată a conținutului probelor, ca și interpretarea

temeiurilor de drept pe care și-a întemeiat cererea. De altfel, legea

prevede acordarea de drepturi și reafirmă, în vederea asigurării unui cadru

normativ complet și coerent, posibilitatea obținerii unor despăgubiri, care,

oricum, puteau fi solicitate, în virtutea dreptului de acces la justiție,

garantat de Codul Civil, de Constituția României, Rezoluția nr. 1096/1996 și de

art. 5, 6 și 14 din C.E.D.O., care primează.

Așadar, dacă instanțele de judecată

constată că legile interne încalcă pactele și tratatele privitoare la

drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, conținând

dispoziții mai puțin favorabile decât acestea din urmă, sunt obligate să ignore

aceste prevederi și să facă aplicarea celor din reglementarea internațională

mai favorabilă.

În al doilea rând, constatarea

Curții Constituționale a României, în cuprinsul Deciziilor nr. 1358/2010 și nr.

1360/2010 (M. Of. nr. 761/15.11.2010, nu împiedică instanțele de judecată să

facă aplicarea dispozițiilor art. 20 din legea fundamentală și să dea

prioritate pactelor și tratatelor privitoare la drepturile fundamentale ale

omului la care România este parte.

A fost invocată și

nerespectarea actelor internaționale în materie - Rezoluția 1096 din 1996 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei și Rezoluția 1481 din 2006 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, precum și Declarația asupra Principiilor de

Bază ale Justiției privind Victimele Infracțiunilor și ale Abuzului de Putere,

adoptată de Adunarea Generală a O.N.U., prin Rezoluția nr. 40/34 din 29

noiembrie 1985.

În aprecierea cuantumului daunelor

morale, instanța de apel ar fi trebuit să aibă în vedere existenta

prejudiciului moral complex, care este o consecință directă a măsurilor abuzive

la care reclamanta a fost supusă, și nu să se limiteze să-și motiveze

respingerea apelului pentru deciziile Curții Constituționale. Astfel, ar trebui

să se aibă în vedere principiul reparării integrale a prejudiciului cauzat,

prin acordarea unor despăgubiri echitabile, cu reală funcție reparatorie.

În ceea ce privește garanția

egalității armelor, aceasta semnifica tratarea egala a părților, pe toata

desfășurarea procedurii, în fata unui tribunal independent și imparțial,

instituit de lege, în sensul menținerii unui echilibru între interesele

pârtilor. Or, câtă vreme, pe parcursul procesului, intervine o abrogare a însuși

temeiului juridic ce a stat la baza declanșării unor litigii, în care paratul

este statul, la inițiativa acestuia, pentru considerente ce nu se raportează,

exclusiv, la neconformitatea cu dispozițiile constituționale, aceasta

garanție poate fi afectată, cu consecința nerespectării dreptului reclamantei

la un proces echitabil, astfel cum acesta este reglementat prin art. 6 din C.E.D.O.

Examinând decizia recurată, prin

prisma motivelor de recurs invocate, dar si din perspectiva deciziei nr. 12 din

19 septembrie 2011 a Secțiilor Unite a Înaltei Curți de Casație și Justiție,

instanța reține următoarele:

Sub un prim aspect, se constată că

recurenta invocă doar în mod formal dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc.

civ., întrucât nu există, în cauză, nici un act juridic dedus judecății, ale

cărei clauze să fi fost interpretate greșit și să fi determinat

astfel schimbarea naturii ori înțelesului lămurit și vădit

neîndoielnic al acestuia, în sensul dispozițiilor legale evocate.

În același sens, motivul de

recurs prin care se invocă greșita apreciere a probelor, ce se circumscrie

pct. 11 al art. 304 C. proc. civ., nu poate fi analizat în actuala structură a

recursului, acesta fiind abrogat prin Legea nr. 219/2005 de aprobare a O.U.G. nr.

138/2000.

Astfel, problema de drept care se

pune în speță este dacă textul de lege al art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr.

221/2009, ce a fundamentat cererea reclamantei, mai poate fi aplicat cauzei

supusă soluționării, în condițiile în care a fost declarat neconstituțional,

printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin Decizia Curții

Constituționale nr. 1358/2010 (M. Of. nr. 761/15.11.2010).

Conform art. 147 alin. (4) din

Constituție, deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în M. Of.

al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor,

aceleași dispoziții se regăsesc și în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992

referitoare la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu

modificările și completările ulterioare.

În raport de această reglementare,

constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea

neconstituționalității unui text de lege, printr-o decizie a Curții

Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și

acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere

în acest sens, aspect invocat în cauză și de către recurentă.

Această problemă de drept a fost

dezlegată în recurs în interesul legii, prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție (M. Of. nr. 789/07.11.2011), obligatorie pentru instanțe

de la data publicării, conform art. 330

7

alin. (4) C. proc. civ.

Astfel, Înalta Curte a stabilit că Decizia

nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra

proceselor în curs de judecată, la data publicării acesteia în M. Of., cu

excepția situației în care, la această dată, era deja pronunțată o hotărâre

definitivă, prin care se recunoștea dreptul persoanelor interesate la

despăgubiri pentru prejudicial moral suferit.

Prin deciziile nr. 1358 și nr. 1360

din 21 octombrie 2010, s-a constatat neconstituționalitatea art. 5 alin. (1) lit.

a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și

măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie

1945 - 22 decembrie 1989.

Declararea neconstituționalității

textelor de lege menționate este producătoare de efecte juridice asupra

proceselor nesoluționate definitiv și are drept consecință inexistența temeiului

juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege declarat

neconstituțional.

Art. 147 alin. (4) din Constituție

prevede că deciziile Curții Constituționale sunt general obligatorii, atât

pentru autoritățile și instituțiile publice, cât și pentru particulari, și

produc efecte numai pentru viitor (ex nunc), iar nu și pentru trecut (ex tunc).

Fiind incidentă o normă imperativă,

de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită,

deoarece, în sens contrar, ar însemna ca un act neconstituțional să continue să

producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element de noutate,

în ordinea juridică actuală.

Împrejurarea că deciziile Curții

Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt

principiu constituțional, acela al neretroactivității, invocat chiar de

reclamanta din prezenta cauză, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere

unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

În acest context, nu se

poate susține, în mod valid, că, fiind promovată acțiunea la un moment la care

era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, înseamnă că

efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfășurării

procedurii judiciare, întrucât nu suntem în ipoteza unui act juridic

convențional, ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.

Nu sunt în dezbatere, în ipoteza dedusă judecății, raporturi juridice

determinate de părți, cu drepturi și obligații precis stabilite, pentru a se

aprecia asupra legii incidente la momentul la care acestea au luat naștere

(lege care să rămână aplicabilă ulterior efectelor unor asemenea raporturi

întrucât aceasta a fost voința părților).

Trebuie să se facă, astfel,

distincție între situații juridice de natură legală, cărora li se aplică legea

nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire, și

situații juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce privește validitatea

condițiilor de fond și de formă, legii în vigoare, la data întocmirii actului

juridic, care le-a dat naștere.

Rezultă că, în cazul situațiilor

juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părților și cuprind

efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse legii în

vigoare la momentul constituirii lor, chiar și după intrarea în vigoare a legii

noi, dar numai dacă aceste situații sunt supuse unor norme supletive,

permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general.

Unor situații juridice voluntare nu

le poate fi asimilată însă, situația acțiunilor în justiție, în curs de

soluționare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, întrucât acestea

reprezintă situații juridice legale, în curs de desfășurare, surprinse de legea

nouă, anterior definitivării lor și, de aceea, intrând sub incidența noului act

normativ.

Sunt în dezbatere, în ipoteza

analizată, pretinse drepturi de creanță, a căror concretizare, sub aspectul

titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană îndreptățită

și întinderea dreptului, în funcție de mai multe criterii prevăzute de lege, se

poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicționale realizate de

instanță.

Astfel, intrarea în

vigoare a Legii nr. 221/2009 si introducerea cererilor de chemare în judecată,

în temeiul acestei legi, a dat naștere unor raporturi juridice, în conținutul

cărora, intră drepturi de creanță, ce trebuiau stabilite, jurisdicțional, în

favoarea anumitor categorii de persoane (foști condamnați politic sau persoane

care au suportat măsurile administrative enunțate de legea specială si

succesorii acestora).

Nu este însă vorba,

astfel cum s-a menționat anterior și contrar opiniei recurentei, de

drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de

drepturi care trebuie stabilite de instanță, hotărârea pronunțată urmând să

aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de

neconstituționalitate, nu exista o statuare, cel puțin definitivă, din partea

instanței de judecată, nu se poate considera că reclamanta beneficia de un bun sau

cel puțin de o speranță legitimă, care să intre sub protecția art. 1 din

Protocolul nr. 1, adițional la Convenție.

Or, la momentul la care instanța de

apel era chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate de reclamanta S.L.,

norma juridică pe care aceasta se întemeia nu mai exista, prin declararea ei ca

neconstituțională, și nici nu putea fi considerată ca ultraactivând, în absența

unor dispoziții legale exprese.

Prin urmare, efectele Deciziilor

nr. 1358 și 1360 din 21 octombrie 2010 ale Curții Constituționale nu pot fi

ignorate și ele trebuie să își găsească aplicabilitatea asupra raporturilor

juridice aflate în curs de desfășurare.

Astfel, soluția

pronunțată de instanța de apel nu este de natură să încalce dreptul la un „bun”

al reclamantei, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la C.E.D.O., în

absența unei hotărâri definitive, care să îi fi confirmat acesteia dreptul de

creanță.

În sensul considerentelor anterior

dezvoltate, s-a pronunțat, în recurs în interesul legii, și Decizia nr. 12 din

19 septembrie 2011 (M. Of., nr. 789/07.11.2011), care a statuat, cu putere de

lege, că, urmare a Deciziilor Curții Constituționale nr. 1358 și nr. 1360/2010,

„dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind

condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora

și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele

nesoluționate definitiv, la data publicării deciziilor instanței de contencios

constituțional în M. Of.”

Cum Deciziile nr. 1358 și nr. 1360/2010

ale Curții Constituționale au fost publicate în M. Of., la data de 15 noiembrie

2010, iar, în speță, decizia instanței de apel a fost pronunțată la data de 5

aprilie 2011, cauza nefiind, deci, soluționată definitiv, la momentul

publicării deciziilor respective, rezultă că textele legale declarate

neconstituționale nu își mai pot produce efectele juridice.

Aplicând aceste dispoziții

constituționale, în vigoare la momentul soluționării apelului, instanța de

recurs consideră că nu a fost obstaculat dreptul de acces la un tribunal al

reclamantei și nici nu i-a fost afectat dreptul la un proces echitabil,

întrucât, prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunțată în recurs în

interesul legii, de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție,

s-a statuat, de asemenea, că:

prin intervenția

instanței de contencios constituțional, ca urmare a sesizării acesteia cu o

excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un

stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate.

De aceea, nu se poate

susține că, prin constatarea neconstituționalității textului de lege și

lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc, ar fi afectat procesul echitabil,

pentru că acesta nu se poate desfășura, făcând abstracție de cadrul normativ

legal și constituțional, ale cărui limite au fost determinate, tocmai în

respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.

Dreptul de acces la

tribunal și protecția oferită de art. 6 paragraful 1 din C.E.D.O. nu înseamnă

recunoașterea unui drept, care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea

juridică internă.

Astfel, chiar din

jurisprudența C.E.D.O., rezultă că intervenția Curții Constituționale nu este

asimilată unei intervenții intempestive a legiuitorului, de natură să rupă

echilibrul procesual, pentru că nu emitentul actului este cel care revine

asupra acestuia, lipsindu-l de efecte, ci lipsirea de efecte se datorează

activității unui organ jurisdicțional, a cărui menire este tocmai aceea de a

asigura supremația legii și de a da coerență ordinii juridice.

În situația analizată în

cauza dedusă judecății, drepturile pretinse nu mai au o astfel de recunoaștere

în legislația internă a statului, iar lipsirea lor de temei legal s-a datorat,

așa cum s-a arătat anterior, nu intervenției intempestive a legiuitorului, ci

controlului de constituționalitate.

În acest cadru normativ

si în acest context procesual, Înalta Curte

constată că, în cauză, este pe deplin incidentă decizia nr. 12

din 19 septembrie 2011, pronunțată, în recurs în interesul legii, de Secțiile

Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, obligatorie de la momentul

publicării sale (M. Of. nr. 789/07.11.2011), conform art. 330

7

alin.

(4) C. proc. civ. În consecință, nu se mai impune analizarea criticii

privind cuantumul daunelor morale ce se pretind a fi acordate, în absența

temeiului juridic care să le justifice.

Pentru considerentele expuse,

constatând că nu sunt operante motivele de recurs reglementate de art. 304 pct.

8 și 9 C. proc. civ., Înalta Curte, în considerarea dispozițiilor art. 312

alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta

S.L. împotriva deciziei nr. 379/ A din 05 aprilie 2011 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de reclamanta S.L. împotriva deciziei nr. 379/ A din 05 aprilie 2011 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi, 25 aprilie 2012.