ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1122/2012

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1122/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Ședința publică de la 1 martie 2012

Asupra

recursului de față;

Din examinarea actelor și

lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Reclamantul G.I. prin

cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Mehedinți, secția civilă, a

solicitat obligarea pârâtului  Statul  Român, reprezentat de Ministerul

Finanțelor Publice,  la  plata sumei de 500.000 Euro, reprezentând despăgubiri pentru

prejudiciul moral  încercat de autoarea sa G.G., urmare a strămutării și

stabilirii domiciliului forțat  pe care aceasta a  suportat-o în anul

1951-1956.

Prin sentința civilă

nr. 33 din 15 ianuarie 2010 pronunțată de Tribunalul Mehedinți, s-a respins

acțiunea formulată de reclamantul G.I., reținându-se, în esență, că în temeiul

dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea 221/2009, orice persoană care

a suferit condamnări politice în perioada 6 martie 1945-22 decembrie

1989,precum și după decesul acesteia, soțul sau descendenții săi până la

gradul  II inclusiv, pot solicita instanței de judecată, în termen de 3 ani de

la data intrării în vigoare a legii,obligarea statului la plata de despăgubiri

morale pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.

S-a mai reținut că în

speță, din probele administrate, respectiv adresa nr. 76476 din 12 martie 2001

emisă de Ministerul de Interne, Hotărârea nr. 380 din 22 august 1990 emisă de

Comisia pentru aplicarea Decretului-lege 118/1990 și depozițiile martorilor

audiați, rezultă că mama reclamantului nu a suferit în perioada stabilită de

lege o condamnare cu caracter politic pentru a putea beneficia de acordarea de

despăgubiri morale,ci numai de măsura administrativă politică a strămutării,în

perioada 18 iunie 1951-24 februarie 1956 fiind deportată în localitatea Zagna

Vădeni, județul Brăila în baza Deciziei M.A.I  nr. 200/1951.

Instanța de fond a

constatat că această măsură luată de regimul comunist față de autoarea

reclamantului, tocmai datorită modalității în care a fost pusă în aplicare, dar

și condițiilor mizere în care a fost nevoită să trăiască pe toată perioada

aplicării măsurii, situație relatată de martorii audiați, a avut un impact

psihologic și emoțional negativ ce a produs traume serioase acesteia, însă,

prin actul normativ invocat de reclamant în susținerea cererii de chemare în

judecată, s-a făcut o diferențiere clară între persoanele care au suportat

aplicarea unei măsuri administrative cu caracter politic și cele care au

suferit o condamnare politică, în opinia legiuitorului, doar acestea din urmă

putând beneficia de acoperirea prejudiciului moral cauzat, reclamantul nu este

îndreptățit  a primi despăgubiri morale în temeiul Legii 221/2009, ci doar la

despăgubiri reprezentând echivalentul eventualelor bunuri confiscate ca efect

al măsurii administrative [art. 5 alin. (1) lit. b)].

Pe de altă parte, s-a

constatat că, mama reclamantului a beneficiat deja, în temeiul O.U.G. 214/1999,

respectiv Decretul-lege 118/1990 de măsuri reparatorii pentru suferințele

pricinuite de luarea față de ea a măsurilor abuzive cu caracter politic în

perioada regimului comunist, respectiv indemnizație lunară în sumă de 936 lei,

asistență medicală gratuită, călătorii gratuite pe calea ferată,transport urban

gratuit scutiri de la plata taxelor de abonament radio și tv, ș.a., măsuri

întreprinse de către statul român ce sunt de natură a atenua prejudiciul moral

suferit de aceasta .

Curtea de Apel

Craiova prin decizia civilă nr. 126 din 26 aprilie 2010,  a admis apelul

declarat de reclamantul G.I., împotriva sentinței civile nr. 33 de la 15

ianuarie 2010, pronunțată de Tribunalul Mehedinți, a desființat sentința și a

trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe –Tribunalul Mehedinți.

În argumentarea

acestei decizii instanța de apel a reținut, în esență că, instanța de fond a

interpretat și aplicat greșit dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea

nr. 221/2009, creând o ipoteză de lucru greșită raportat la inadmisibilitatea

acțiunii, neanalizând ca atare, cererea pe fond, în ceea ce privește întinderea

prejudiciului și a măsurii în care acesta a fost acoperit prin măsuri

reparatorii anterioare.

Văzând și

dispozițiile art. 297 alin. (1) C. proc. civ., pentru a nu lipsi părțile de un

grad de jurisdicție, pentru ca părțile să beneficieze de un proces echitabil

conf. art. 6 CEDO, și pentru evitarea oricărei forme de discriminare potrivit

principiilor în materia drepturilor omului, instanța a admis apelul, a

desființat sentința și a trimis  cauza spre rejudecare aceleiași instanțe,

Tribunalul Mehedinți.

Împotriva acestei

decizii, în termen legal, a declarat recurs Statul Român prin Ministerul

Finanțelor, criticând-o ca nelegală – art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Înalta Curte de

Casație și Justiție prin decizia  nr. 1833 din 2 martie 2011, pronunțată în

dosar nr. 7891/101/2009, a admis recursul, a casat decizia și a trimis cauza

spre rejudecare aceleiași instanțe.

Pentru a se pronunța

astfel, Înalta Curte a reținut că desființarea sentinței apelate nu poate opera

decât în condițiile prevăzute de art. 207 alin. (1) C. proc. civ., pentru

neregularități de ordin procedural, expres menționate de text : prima instanță

a rezolvat procesul fără a intra în cercetarea fondului,  ori judecata s-a

făcut în lipsa părții care nu a fost legal citată.

Instanța nu

cercetează fondul cauzei atunci când pronunță soluția pe baza unei excepții

procesuale, omite să se pronunțe asupra unei cereri noi ori dă altceva decât

s-a cerut.

Prima instanță a

reținut că față de autoarea reclamantului s-a luat măsura administrativ

politică a strămutării în perioada 1951-1956 în baza Deciziei MAI nr. 200/1951,

însă nu se pot acorda despăgubiri pentru prejudiciul moral întrucât, potrivit

art. 5 din Legea nr. 221/2009, beneficiază de acordarea de despăgubiri morale

numai persoanele care au suferit condamnări politice.

Prin analiza probelor

administrate, reținerea stării de fapt și aprecierea instanței în cauză a

dispozițiilor legale invocate ca temei legal al acțiunii, instanța analizând

fondul cauzei.

Încălcarea legii de

drept substanțial prin restrângerea nejustificată a aplicării prevederilor

acesteia sau interpretarea necorespunzătoare a textului corespunzător situației

de fapt (inclusiv în cazul în care norma juridică este obscură și deci

susceptibilă de interpretare, dar interpretarea dată în speță nu este justă) nu

reprezintă o necercetare a fondului cauzei.

Instanța de fond s-a

pronunțat atât în drept cât și în fapt asupra cererii de chemare în judecată,

reținerea instanței de apel în sensul că s-a creat o ipoteză de lucru greșită

raportat la inadmisibilitatea acțiunii, fiind nefondată.

În rejudecare, după

casare, prin decizia nr. 296 din 12 septembrie 2011 Curtea de Apel Craiova, secția

I civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins ca nefondat apelul

formulat de reclamantul G.I.

În

argumentarea acestei decizii, instanța de apel a reținut, în esență, că p

revederile

art. 5 alin. (1) lit. a) din  Legea nr. 221/2009,  au fost declarate

neconstituționale prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale,

publicată în Monitorul Oficial din 15 noiembrie 2010, astfel că instanța

trebuie să aibă în vedere dispozițiile art. 31 din Legea nr. 47/1992 și

dispozițiile art. 147 din Constituție.

Decizia

Curții Constituționale, este general obligatorie,

opozabilă „

erga

omnes

”, inclusiv pentru instanțele judecătorești

și are putere numai pentru viitor,

ceea ce înseamnă că, după publicare, ea are efect asupra cauzelor aflate în

curs de soluționare sau care se vor soluționa în viitor.

C

oncluzia care se

impune, este aceea că dispoziția din lege, declarată neconstituțională, nu se

mai poate aplica, iar instanța investită cu soluționarea unei acțiuni, în fond

sau în apel, căreia i se aplica norma declarată neconstituțională, continuând

soluționarea cauzei, are obligația să nu aplice, în acea cauză, dispozițiile

legale a căror neconstituționalitate a fost constatată prin decizia Curții

Constituționale.

S-a constatat că

dispozițiile pe care reclamantul și-a întemeiat acțiunea, nu mai sunt aplicabile,

întrucât contravin Constituției, astfel că, sub acest aspect, sentința prin

care s-a respins acțiunea, este corectă, însă cu motivarea că în prezent nu mai

există temeiul legal de la data formulării cererii de chemare în judecată.

Împotriva acestei

decizii reclamantul G.I. a declarat recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304

pct. 9 C. proc. civ., în motivarea căruia, după prezentarea situației de fapt,

a susținut, în esență, că potrivit principiului

tempous regit actum

,

dispoziția Curții Constituționale nu se aplică cauzei de față, ci doar

raporturilor juridice născute după publicarea deciziei.

Recurentul susține că

în cauza de față avem de-a face cu ultraactivitatea legii civile în sensul că

dispozițiile legale care își încetează efectele își produc efectul, după

abrogarea lor în cazul raporturilor juridice născute în timpul în care au fost

în vigoare dar nu își mai produc  efectele în cazul raporturilor juridice

născute după încetarea efectelor legii.

Pentru aceste motive

recurentul a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei recurate și a

sentinței instanței de fond iar pe fondul cauzei admiterea cererii așa cum a

fost formulată.

Recursul este

nefondat.

Motivul prevăzut de

art. 304 pct. 9 C. proc. civ., indicat, poate fi invocat atunci „când hotărârea

pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau

aplicarea greșită a legii”.

Din perspectiva

acestui motiv s-a pus în discuție aplicarea Legii 221/2009

privind

condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora,

pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

Problema de drept

care se pune în speță nu este cea a îndreptățirii reclamantului la acordarea

daunelor morale în condițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea 221/2009, ci aceea

dacă acest text de lege mai poate fi aplicat cauzei supusă analizei, în

condițiile în care a fost declarat neconstituțional, printr-un control a

posteriori de constituționalitate, prin Decizia Curții Constituționale nr. 1358

din 21 octombrie 2010, publicată în M.Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010.

Potrivit art. 147

alin. (1)  din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca

fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea

deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de

acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe

durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept. La

alin. (4) al articolului menționat se prevede că deciziile Curții

Constituționale, de la data publicării în Monitorul Oficial al României, sunt

general obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții

regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31 din Legea 47/1992 referitoare la

organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și

completările ulterioare.

În raport de această

reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea

neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale,

care produce efecte pentru viitor și

erga omnes,

se aplică și acțiunilor

în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest

sens.

Această problemă de

drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunțată

de Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, în sensul că s-a

stabilit că Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte

juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în

Monitorul Oficial, cu excepția situației în care la această dată era deja

pronunțată o hotărâre definitivă.

Cu alte cuvinte,

urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin.

(1) lit. a) teza I din Legea 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui

temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării

deciziei instanței de contencios constituțional în Monitorul Oficial.

Or, în speță, la data

publicării în M.Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a Deciziei Curții

Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza

nefiind deci soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii.

Nu se poate spune,

deci, că fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5

alin. (1) lit. a) din Legea 221/2009, aceasta ar presupune ca efectele textului

de lege să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii judiciare,

întrucât nu suntem în prezența unui act juridic convențional ale cărui efecte

să fie guvernate după regula

tempus regit actum

.

Dimpotrivă, este

vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi

este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității,

ivit înaintea definitivării sale.

Cum norma tranzitorie

cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă de ordine

publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece

altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte

juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică,

ceea ce Constituția refuză în mod categoric.

Pe de altă parte,

împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru

viitor, dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al

neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor

drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

În speță, nu există

însă un drept definitiv câștigat, iar reclamantul nu era titularul unui bun

susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la

Convenția Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme la data publicării

Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă,

care să fi confirmat dreptul său.

Concluzionând, prin

intervenția instanței de contencios constituțional, urmare a sesizării acesteia

cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal

într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de

constituționalitate.

De aceea, nu se poate

susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea

lui de efecte

erga omnes și ex nunc

ar fi afectat procesul echitabil,

pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ

legal constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul

preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.

Așadar, față de cele

reținute se va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul G.I.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat

recursul declarat de reclamantul G.I. împotriva deciziei nr. 296 din 12

septembrie 2011 a Curții de Apel Craiova, secția I civilă și pentru cauze cu

minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 1 martie 2012.