ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4874/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la Tribunalul Mehedinți la 09 noiembrie 2009, reclamanta N.S. a chemat în judecată Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând obligarea acestuia la despăgubiri în cuantum de 500.000 euro pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a deportării și stabilirii domiciliului forțat pentru o perioadă de 5 ani în comuna Zagna Vădeni, județul Brăila. Acțiunea a fost întemeiată în drept pe dispozițiile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009. Prin sentința civilă nr. 59 din 08 februarie 2010, Tribunalul Mehedinți a respins cererea reclamantului, reținând că, în baza deciziei Ministerul Administrației și Internelor nr. 200/1951, reclamantei și autorilor săi li s-a fixat domiciliul obligatoriu în comuna Zagna - Brăila, începând cu data de 18 iunie 1951, restricția fiind ridicată la 24 februarie 1956, conform deciziei Ministerului Administrației și Internelor nr. 6200/1955.

Prin hotărârea Comisiei pentru aplicarea prevederilor Decretului-Lege nr. 118/1990 s-a dispus acordarea unei indemnizații lunare de 936 RON în favoarea reclamantei, precum și a celorlalte drepturi prevăzute de același act normativ. S-a considerat că acțiunea reclamantei prin care se solicită obligarea statului la plata sumei de 500.000 euro, reprezentând prejudiciul moral suferit de aceasta, ca urmare a măsurii administrative a deportării, nu se încadrează în niciuna dintre categoriile de măsuri reparatorii prevăzute în mod expres de art. 5 din Legea nr. 221/2009. Prima instanță a apreciat că reclamanta trebuia să facă dovada că ea sau părinții săi au suferit o condamnare, acesta fiind singurul caz prevăzut de textul legal menționat pentru a se putea acorda despăgubiri pentru prejudiciul moral.

Împotriva sentinței menționate a declarat apel reclamanta criticând-o pentru greșita interpretare și aplicare a Legii nr. 221/2009, care se adresează tuturor persoanelor care, în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989 au suferit condamnări politice sau care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic. Reclamanta a susținut că măsura ce i-a fost aplicată reprezintă o măsură administrativă cu caracter politic ce se încadrează în dispozițiile art. 3 din lege. Pe de altă parte, s-a susținut că acordarea de măsuri reparatorii în temeiul Decretului-Lege nr. 118/1990 nu exclude acordarea de despăgubiri conform Legii nr. 221/2009, motivarea primei instanțe încălcând dispozițiile art. 5 alin. (4) din acest act normativ.

Curtea de Apel Craiova, secția I civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin decizia nr. 147 din 05 mai 2010, a admis apelul reclamantei N.S. și a desființat sentința atacată cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe. Prin considerentele deciziei, instanța de apel a reținut că, din economia generală a textelor cuprinse în Decretul-Lege nr. 118/1990 și O.U.G. nr. 214/1999, precum și din interpretarea logică și teleologică a acestora rezultă faptul că atât persoanele condamnat politic, cât și cele care au făcut obiectul unor măsuri administrative politice în perioada de referință (cu caracter de drept politic sau constatat judiciar), beneficiază, așa cum rezultă și din dispozițiile art. 5 alin. (1) din lege, de dreptul la despăgubiri morale și/sau materiale.

De asemenea, s-a avut în vedere că evitarea unei duble reparații este valabilă atât în privința prejudiciului de ordin material, cât și a celui de ordin moral, iar nerepararea adecvată a celui moral reclamă o solicitare în acest sens în temeiul și în condițiile noii legi. Pentru aceste considerente s-a apreciat că persoanele față de care s-au luat măsuri administrative cu caracter politic sunt îndreptățite la acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit, la determinarea căruia se ține seama și de măsurile reparatorii deja acordate ca efect al Decretului-Lege nr. 118/1990 și O.U.G. nr. 214/1999.

S-a reținut ca atare că prima instanță a interpretat și aplicat greșit dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, considerând că acțiunea este inadmisibilă și, prin urmare, neanalizându-se cererea pe fond sub aspectul întinderii prejudiciului și a măsurii în care acesta a fost acoperit prin măsuri reparatorii anterioare, sunt incidente dispozițiile art. 297 C. proc. civ. Împotriva deciziei menționate a declarat recurs, în termenul legal, pârâtul prin Ministerul Finanțelor Publice, ca reprezentant legal al Statului Român, prin D.G.F.P. Mehedinți, criticând-o ca nelegală pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. Dezvoltând motivele de recurs, pârâtul a susținut că instanța de apel a aplicat eronat dispozițiile art. 297 C. proc.

civ., considerând că instanța de fond a soluționat cauza fără o cercetare pe fond, deși Tribunalul a motivat și pe fond soluția respingerii acțiunii reclamantei. Cea de-a doua critică s-a referit la împrejurarea că instanța de apel avea obligația, ca în cazul desființării sentinței primei instanțe să rețină cauza spre rejudecare, ca efect al caracterului devolutiv al apelului. Intimata-reclamantă a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat. Examinând criticile invocate de recurentul pârât, Curtea va constata că acestea sunt neîntemeiate, raportat la motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Critica formulată prin primul motiv de recurs nu poate fi primită întrucât prima instanță, reținând că acțiunea reclamantei nu se încadrează în niciuna dintre categoriile de măsuri reparatorii prevăzute în mod expres de art. 5 din Legea nr. 221/2009, nu a analizat fondul pretențiilor deduse judecății, respectiv întinderea prejudiciului și a măsurii în care acesta a fost acoperit prin măsuri reparatorii anterioare și, în consecință, temeiniciei cererii. Ca atare, se va reține că soluția desființării hotărârii primei instanțe este legală raportat la dispozițiile art. 297 C. proc. civ., părțile neputând fi lipsite de un grad de jurisdicție. Întrucât, așa cum rezultă din considerentele sentinței primei instanțe, acțiunea a fost respinsă ca inadmisibilă exclusiv pentru neîncadrarea în dispozițiile art. 5 din Legea nr. 221/2009, Curtea de apel nu se putea pronunța decât cu privire la legalitatea soluției din perspectiva motivelor care au fundamentat-o.

Față de limitele învestirii, ce nu puteau viza decât motivele care au stat la baza pronunțării hotărârii primei instanțe, celelalte critici formulate prin motivele de apel de către reclamantă, referitoare la temeinicia pretențiilor sale nu puteau fi cenzurate direct în faza procesuală a apelului, câtă vreme nu au fost analizate de prima instanță. Pe cale de consecință, se va constata că instanța de apel nu putea reține cauza spre rejudecare, urmare a desființării sentinței tribunalului, nici sub acest aspect criticile recurentului nefiind fondate. Critica întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ. nu va fi analizată, fiind invocată formal, fără ca din dezvoltarea motivelor de recurs să rezulte că se invocă greșita interpretare a actului juridic dedus judecății, ori schimbarea naturii ori a înțelesului lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia.

Pentru toate aceste considerente, urmează ca, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., să se respingă ca nefondat recursul pârâtului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, împotriva deciziei nr. 147 din 05 mai 2010 a Curții de Apel Craiova, secția I civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 07 iunie 2011.