ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4874/2011

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin cererea înregistrată

la Tribunalul Mehedinți la 09 noiembrie 2009, reclamanta N.S. a chemat în judecată

Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând obligarea acestuia

la despăgubiri în cuantum de 500.000 euro pentru prejudiciul moral suferit ca urmare

a deportării și stabilirii domiciliului forțat pentru o perioadă de 5 ani în comuna

Zagna Vădeni, județul Brăila.

Acțiunea a fost întemeiată

în drept pe dispozițiile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009.

Prin sentința civilă

nr. 59 din 08 februarie 2010, Tribunalul Mehedinți a respins cererea reclamantului,

reținând că, în baza deciziei Ministerul Administrației și Internelor nr. 200/1951,

reclamantei și autorilor săi li s-a fixat domiciliul obligatoriu în comuna Zagna

- Brăila, începând cu data de 18 iunie 1951, restricția fiind ridicată la 24 februarie

1956, conform deciziei Ministerului Administrației și Internelor nr. 6200/1955.

Prin hotărârea Comisiei

pentru aplicarea prevederilor Decretului-Lege nr. 118/1990 s-a dispus acordarea

unei indemnizații lunare de 936 RON în favoarea reclamantei, precum și a celorlalte

drepturi prevăzute de același act normativ.

S-a considerat că acțiunea

reclamantei prin care se solicită obligarea statului la plata sumei de 500.000 euro,

reprezentând prejudiciul moral suferit de aceasta, ca urmare a măsurii administrative

a deportării, nu se încadrează în niciuna dintre categoriile de măsuri reparatorii

prevăzute în mod expres de art. 5 din Legea nr. 221/2009. Prima instanță a apreciat

că reclamanta trebuia să facă dovada că ea sau părinții săi au suferit o condamnare,

acesta fiind singurul caz prevăzut de textul legal menționat pentru a se putea acorda

despăgubiri pentru prejudiciul moral.

Împotriva sentinței menționate

a declarat apel reclamanta criticând-o pentru greșita interpretare și aplicare a

Legii nr. 221/2009, care se adresează tuturor persoanelor care, în perioada 06 martie

1945-22 decembrie 1989 au suferit condamnări politice sau care au făcut obiectul

unor măsuri administrative cu caracter politic. Reclamanta a

susținut că măsura ce

i-a fost aplicată reprezintă o măsură

administrativă cu caracter politic ce se încadrează

în dispozițiile art. 3 din lege.

Pe de altă parte, s-a

susținut că acordarea de măsuri reparatorii în temeiul Decretului-Lege nr. 118/1990

nu exclude acordarea de despăgubiri conform Legii nr. 221/2009, motivarea primei

instanțe încălcând dispozițiile art. 5 alin. (4) din acest act normativ.

Curtea de Apel Craiova,

secția I civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin decizia nr. 147 din

05 mai 2010, a admis apelul reclamantei N.S. și a desființat sentința atacată cu

trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.

Prin considerentele deciziei,

instanța de apel a reținut că, din economia generală a textelor cuprinse în Decretul-Lege

nr. 118/1990 și O.U.G. nr. 214/1999, precum și din interpretarea logică și teleologică

a acestora rezultă faptul că atât persoanele condamnat politic, cât și cele care

au făcut obiectul unor măsuri administrative politice în perioada de referință (cu

caracter de drept politic sau constatat judiciar), beneficiază, așa cum rezultă

și din dispozițiile art. 5 alin. (1) din lege, de dreptul la despăgubiri morale

și/sau materiale.

De asemenea, s-a avut

în vedere că evitarea unei duble reparații este valabilă atât în privința prejudiciului

de ordin material, cât și a celui de ordin moral, iar nerepararea adecvată a celui

moral reclamă o solicitare în acest sens în temeiul și în condițiile noii legi.

Pentru aceste considerente

s-a apreciat că persoanele față de care s-au luat măsuri administrative cu caracter

politic sunt îndreptățite la

acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit,

la

determinarea

căruia se ține seama și de măsurile reparatorii deja acordate ca efect al Decretului-Lege

nr. 118/1990 și O.U.G. nr. 214/1999.

S-a reținut ca atare că

prima instanță a interpretat și aplicat greșit dispozițiile art. 5 alin. (1)

lit. a) din Legea nr. 221/2009, considerând că acțiunea este inadmisibilă și, prin

urmare, neanalizându-se cererea pe fond sub aspectul întinderii prejudiciului și

a măsurii în care acesta a

fost acoperit prin măsuri reparatorii anterioare, sunt incidente

dispozițiile art. 297

C. proc. civ.

Împotriva deciziei menționate

a declarat recurs, în termenul legal, pârâtul prin Ministerul Finanțelor Publice,

ca reprezentant legal al Statului Român, prin D.G.F.P. Mehedinți, criticând-o ca

nelegală pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.

Dezvoltând motivele de

recurs, pârâtul a susținut că instanța de apel a aplicat eronat dispozițiile

art. 297 C. proc. civ., considerând că instanța de fond a soluționat cauza fără

o cercetare pe fond, deși Tribunalul a motivat și pe fond soluția respingerii acțiunii

reclamantei.

Cea de-a doua critică

s-a referit la împrejurarea că instanța de apel avea obligația, ca în cazul desființării

sentinței primei instanțe să rețină cauza spre rejudecare, ca efect al caracterului

devolutiv al apelului.

Intimata-reclamantă a

formulat întâmpinare, solicitând

respingerea recursului ca nefondat.

Examinând criticile invocate

de recurentul pârât, Curtea va constata că acestea sunt neîntemeiate, raportat la

motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Critica formulată prin

primul motiv de recurs nu poate fi primită întrucât prima instanță, reținând că

acțiunea reclamantei nu se încadrează în niciuna dintre categoriile de măsuri reparatorii

prevăzute în mod expres de art. 5 din Legea nr. 221/2009, nu a analizat fondul pretențiilor

deduse judecății, respectiv întinderea prejudiciului și a măsurii în care acesta

a fost acoperit prin măsuri reparatorii anterioare și, în consecință, temeiniciei

cererii.

Ca atare, se va reține

că soluția desființării hotărârii primei instanțe este legală raportat la dispozițiile

art. 297 C. proc. civ., părțile neputând fi lipsite de un grad de jurisdicție.

Întrucât, așa cum rezultă

din considerentele sentinței primei instanțe, acțiunea a fost respinsă ca inadmisibilă

exclusiv pentru neîncadrarea în dispozițiile art. 5 din Legea nr. 221/2009, Curtea

de apel nu se putea pronunța decât cu privire la legalitatea soluției din perspectiva

motivelor care au fundamentat-o.

Față de limitele învestirii,

ce nu puteau viza decât motivele care au stat la baza pronunțării hotărârii primei

instanțe, celelalte critici formulate prin motivele de apel de către reclamantă,

referitoare la temeinicia pretențiilor sale nu puteau fi cenzurate direct în faza

procesuală a apelului, câtă vreme nu au fost analizate de prima instanță.

Pe cale de consecință,

se va constata că instanța de apel nu putea

reține cauza spre rejudecare, urmare a desființării

sentinței

tribunalului, nici sub acest aspect criticile recurentului nefiind fondate.

Critica întemeiată pe

dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ. nu va fi analizată, fiind invocată formal,

fără ca din dezvoltarea motivelor de recurs să rezulte că se invocă greșita interpretare

a actului juridic dedus judecății, ori schimbarea naturii ori a înțelesului lămurit

și vădit neîndoielnic al acestuia.

Pentru toate aceste considerente,

urmează ca, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., să se respingă ca nefondat

recursul pârâtului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul

declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, împotriva

deciziei nr. 147 din 05 mai 2010 a Curții de Apel Craiova, secția I civilă și pentru

cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 07 iunie 2011.