ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4576/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4576/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra cauzei de față

constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată

pe rolul Tribunalului Mehedinți, secția civilă, reclamantul B.N. a solicitat, în

contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, obligarea

pârâtului la plata sumei de 500.000 euro, echivalentul în RON la data plății, pentru

prejudiciul moral suferit ca urmare a strămutării și stabilirii domiciliului forțat.

În motivarea acțiunii,

reclamantul a arătat că de la data de 18 iunie 1951 până la data de 24

februarie 1956 a fost strămutat și i s-a stabilit domiciliul forțat împreună cu

familia în comuna Zagna Vădeni, județul Brăila, fiind luați de la domiciliul lor

din comuna Salcia, fără nicio explicație, fără a fi lăsați să ia vreun bun, transportați

cu vagoane pentru animale și apoi cu căruța până la Zagna Vădeni, unde au fost lăsați

în câmp și li s-a interzis să depășească limita de 5 km.

Reclamantul a mai arătat

că au locuit într-un bordei în pământ în primii doi ani și au îndurat condiții inumane

de viață, neavând mâncare, apă, medicamente, asistență medicală și fără a urma vreo

formă de școlarizare, iar când s-au întors la domiciliu, a fost marginalizat de

ceilalți copii și de cadrele didactice.

Pârâtul Statul Român,

prin Ministerul Finanțelor Publice, a formulat întâmpinare, prin care a solicitat

respingerea acțiunii ca neîntemeiată, arătând că au dreptul la despăgubiri pentru

prejudiciul moral suferit, doar persoanele care au fost condamnate printr-o hotărâre

judecătorească, nu și cele împotriva cărora s-a luat o măsură administrativă cu

caracter politic, iar aceste persoane primesc o indemnizație lunară și beneficiază

de alte drepturi în baza Decretului-Lege nr. 118/1990.

Prin sentința civilă

nr. 62 din 09 februarie 2010, Tribunalul Mehedinți, secția civilă, a admis în parte

acțiunea și a obligat pârâtul să plătească reclamantului echivalentul în RON la

data plății a sumei de 140.000 euro, precum și suma de 1.000 RON cheltuieli de judecată.

Prima instanță a reținut

că la data de 18 iunie 1951 reclamantul B.N., născut la data de 08 februarie 1938,

a fost dislocat împreună cu părinții în comuna Zagna, județul Brăila, prin decizia

M.A.I. nr. 200/1951 și că prin decizia nr. 6200/1955 i s-au ridicat restricțiile

domiciliare și s-a întors la domiciliul său din comuna Salcia, iar prin decizia

nr. 502 din 25 aprilie 2001 reclamantul a primit calitatea de luptător în rezistența

anticomunistă.

Tribunalul a mai reținut

că, potrivit declarațiilor martorilor audiați, reclamantul a fost dislocat împreună

cu familia sa, stabilindu-li-se domiciliul obligatoriu până în anul 1955 și că,

în toată această perioadă, acesta a îndurat condiții foarte grele de viață, suferind

de foame, de frig, neavând locuință, asistență medicală și haine.

Instanța de fond a constatat

că, potrivit dispozițiilor art. 3 din Legea nr. 221/2009, este considerată măsură

administrativă cu caracter politic orice măsură luată de organele fostei Miliții

sau Securități având ca obiect dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu

și dacă a fost întemeiată pe decizia nr. 200/1951 a Ministerului Afacerilor Interne,

reclamantul se încadrează în aceste dispoziții legale, măsura luată împotriva sa

fiind o măsură cu caracter politic, și este îndreptățit la acordarea de despăgubiri

pentru prejudiciul moral suferit în urma dislocării, în temeiul dispozițiilor

art. 5 alin. (1) lit. a) din actul normativ menționat.

S-a motivat că nu se poate

reține că au dreptul la despăgubiri pentru prejudiciul moral doar cei care au fost

condamnați prin hotărâre penală, exprimarea folosită la lit. „a) acordarea de despăgubiri

pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare (…)”, nereferindu-se doar la condamnări

penale, ci termenul de condamnare este folosit în mod generic, având în vedere întregul

conținut al legii.

De asemenea, nu se poate

face discriminare între persoanele condamnate penal și cele dislocate, ambele categorii

având de suferit în urma luării acestor măsuri abuzive.

Faptul că la lit. b) din

alin. (1) sunt menționate atât hotărârile de condamnare, cât și măsurile cu caracter

administrativ, nu înseamnă că legiuitorul a înțeles să acorde despăgubiri pentru

prejudiciul moral doar celor care au fost condamnați penal, referirea de la lit.

b) făcându-se pentru a sublinia modalitatea de preluare a bunurilor.

Instanța de fond a avut

în vedere și alin. (4) din art. 5, care arată că această lege se aplică și persoanelor

cărora li s-a recunoscut calitatea de luptător în rezistența anticomunistă, deci

și reclamantului, care, având această calitate, este îndreptățit la despăgubiri

pentru daunele morale suferite.

S-a mai reținut că, în

ceea ce privește criteriile de stabilire a daunelor morale, în jurisprudență s-a

apreciat că nu se poate apela la probe materiale, judecătorul fiind singurul care,

în raport cu consecințele suferite de partea vătămată, trebuie să aprecieze o anumită

sumă globală care să compenseze suferințele acesteia.

Prin stabilirea domiciliului

obligatoriu, instanța de fond a apreciat că reclamantului i-a fost încălcat dreptul

la libertate, dreptul la educație, onoarea și demnitatea, această măsură producând

consecințe și după momentul întoarcerii la domiciliu, reclamantul și familia acestuia

fiind tratați în mod diferit de consăteni.

În același timp, Tribunalul

a avut în vedere și repercusiunile asupra stării sănătății reclamantului, precum

și asupra posibilității acestuia de a se realiza deplin pe plan social, profesional

și familial, însă suma solicitată de acesta este exagerată, echivalentul în RON

a 140.000 euro fiind suficient pentru acoperirea consecințelor negative pe care

le-a produs măsura abuzivă.

Împotriva acestei sentințe

au declarat apel atât reclamantul B.N., cât și pârâtul Statul Român, prin Ministerul

Finanțelor Publice.

Reclamantul a criticat

sentința instanței de fond sub aspectul cuantumului despăgubirilor acordate, susținând

că suma de 140.000 euro este insuficientă în raport de suferințele îndurate și importanța

valorilor lezate, arătând că, deși nu există un sistem clar care să stabilească

prejudiciul moral suferit de o persoană și nici cuantumul daunelor morale ce trebuie

acordate, doctrina și practica juridică au stabilit un set de criterii orientative

pe care instanța trebuia să le aibă în vedere atunci când a stabilit cuantumul daunelor

morale, criterii față de care suma solicitată prin cererea introductivă de instanță,

respectiv 500.000 euro, echivalent în RON, este cea corectă.

Pârâtul a criticat hotărârea

instanței de fond pentru nelegalitate și netemeinicie, susținând că daunele morale

se pot acorda numai pentru persoanele care au suferit condamnări cu caracter politic,

nu și pentru prejudiciul moral suferit în urma luării unei măsuri administrative

cu caracter politic.

A învederat că pentru

aceste ultime categorii de persoane s-au acordat despăgubiri în temeiul O.U.G.

nr. 214/1999 și Decretului-Lege nr. 118/1990, reclamantul a fost despăgubit pecuniar

prin acordarea indemnizației lunare corespunzătoare și a solicitat ca acesta să

facă dovada calității procesuale active.

Prin decizia civilă

nr. 192 din 16 iunie 2010, Curtea de Apel Craiova, secția I civilă și pentru cauze

cu minori și de familie, a respins ca nefondat apelul reclamantului, a admis apelul

pârâtului sub aspectul cuantumului daunelor morale, pe care le-a redozat acordând

reclamantului 50.000 euro echivalent în RON, și a menținut celelalte dispoziții

ale hotărârii atacate.

Pentru a pronunța această

soluție, instanța de apel a reținut că Legea nr. 221/2009 are caracter de complinire

și nu înlătură drepturile deja stabilite prin legile anterioare, având ca scop

înlăturarea consecințelor

penale ale condamnărilor cu caracter politic pronunțate în perioada 06 martie 1945-22

decembrie 1989, repunerea în drepturi a persoanelor pentru care s-a dispus prin

aceste condamnări decăderea din drepturi sau degradarea militară; acordarea de despăgubiri

morale, dacă reparațiile obținute prin efectul Decretului-Lege nr. 118/1990 și O.U.G.

nr. 214/1999 nu sunt suficiente; repararea prejudiciului material produs prin confiscarea

unor bunuri prin hotărârea de condamnare sau ca efect al măsurii administrative,

dacă bunurile nu au fost restituite sau nu s-au obținut despăgubiri în echivalent.

Cadrul general de reglementare

a drepturilor patrimoniale recunoscute de lege, rezultat din interpretarea logică

și teleologică a prevederilor art. 5 privește toate persoanele, atât cele condamnate

politic, cât și cele care au făcut obiectul unor măsuri administrative politice

în perioada de referință, care beneficiază de dreptul la despăgubiri morale și/sau

materiale.

Atât condamnările, cât

și măsurile administrative care au avut un caracter politic, constituie măsuri abuzive

ale regimului comunist, vizând persoanele care s-au împotrivit sub diverse forme

regimului comunist totalitar și care au suferit prejudicii materiale și morale,

iar a distinge între cele două categorii sub aspectul daunelor materiale și morale,

ar însemna negarea rațiunii adoptării actului normativ și crearea unui cadru juridic

discriminatoriu pentru persoanele aflate în situații similare.

Instanța de apel a mai

reținut că, dacă legiuitorul ar fi intenționat să excludă în mod categoric de la

despăgubiri pentru prejudiciul moral persoanele care au făcut obiectul unor măsuri

politice administrative, ar fi folosit ca tehnică legislativă același procedeu utilizat

la redactarea art. 5 alin. (1) lit. b) din lege, potrivit cu care se acordă despăgubiri

materiale pentru bunuri confiscate, dacă nu au fost restituite sau nu s-au obținut

anterior despăgubiri în echivalent, în scopul evitării unei duble reparații.

Așadar, ar fi trebuit

să se prevadă expres că un astfel de prejudiciu moral a fost deja acoperit prin

aplicarea Decretului-Lege nr. 118/1990, or, dimpotrivă, în cuprinsul Legii nr. 221/2009

se arată că măsurile stabilite prin decretul anterior nu sunt afectate.

Instanța de apel a concluzionat

că sunt îndreptățite la repararea prejudiciului moral și persoanele care au fost

victima unor măsuri administrative cu caracter politic, care nu a fost satisfăcut

adecvat prin legea veche, astfel încât în mod corect acțiunea a fost stabilită ca

admisibilă, însă prima instanță a acordat daune morale într-un cuantum nejustificat.

Refereitor la cuantumul

despăgubirilor, instanța de apel a apreciat, pe de o parte, că acesta trebuie stabilit

prin raportare la perioada pentru care s-a dispus măsura administrativă cu caracter

politic, consecințele produse asupra persoanei ori asupra familiei, dar și importanța

valorilor morale lezate, iar pe de altă parte, că trebuie avută în vedere practica

constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului, în sensul că suma acordată cu

titlul de daune morale trebuie să reprezinte o reparație echitabilă, dar în același

timp suma să fie rezonabilă, instanța de judecată statuând în raport de circumstanțele

speței.

Față de aceste considerente,

instanța de apel a apreciat că se justifică acordarea de daune morale în favoarea

reclamantului într-un cuantum de 50.000 euro, sau echivalentul în RON la data efectuării

plății, adică peste 10.500 euro pentru fiecare an de domiciliu forțat.

Împotriva acestei decizii

au declarat recurs atât reclamantul B.N., cât și pârâtul Statul Român, prin Ministerul

Finanțelor Publice, ambele recursuri vizând cuantumul daunelor morale acordate.

Recursul reclamantului

a vizat faptul că sumele acordate cu titlu de daune morale pentru măsura administrativă

luată în mod abuziv sunt prea reduse, raportat la pretențiile indicate în acțiune

și la prejudiciul real suferit.

A arătat că, deși prejudiciul

moral nu poate fi cuantificat, criteriile pe care instanța trebuie să la aibă în

vedere atunci când acordă asemenea despăgubiri se raportează la importanța valorii

lezate, gravitatea și intensitatea durerilor fizice și psihice suferite, precum

și consecințele în timp a acestor suferințe.

Prin măsura administrativă

luată, reclamantului i-a fost știrbită demnitatea umană, libertatea individuală,

sănătatea și viața, fiindu-i afectate în mod grav starea fizică, intelectuală și

morală, aspecte care impun o reparație corespunzătoare traumelor suferite.

Recursul pârâtului a vizat

următoarele critici:

I. Instanțele ar fi trebuit

să verifice dacă reparația acordată reclamantului în temeiul altor acte normative

speciale de reparație(ex. Decretul-Lege nr. 118/1990, O.U.G. nr. 214/1999) nu a

fost suficientă, nemaifiind necesară acordarea de despăgubiri pe temeiul Legii

nr. 221/2009.

În acest sens, arată că

faptul că statul a luat măsuri de înlăturare a efectelor hotărârilor judecătorești

de condamnare cu caracter politic sau de acordare a unor reparații pecuniare prin

legi speciale constituie deja o reparație morală ce acreditează ideea că Legea

nr. 221/2009 se va aplica numai în cazurile în care această reparație se dovedește

a fi insuficientă;

II. Daunele morale acordate

sunt exagerate, raportat la măsura administrativă luată față de reclamant și la

prejudiciul real suferit, ele nu pot constitui un preț al durerii, ci o reparație

a unor prejudicii greu de cuantificat la nivel material, ținându-se seama și de

principiul îmbogățirii fără justă cauză și nu au avut în vedere plafonările stabilite

prin O.U.G. nr. 62/2010;

III. Instanțele anterioare

nu au manifestat rol activ, în sensul că nu au depus diligențele necesare evitării

promovării mai multor acțiuni având ca obiect solicitarea aceluiași drept, respectiv

nu au pus în vedere reclamantului să facă dovada calității procesuale active unice,

având în vedere că aceste despăgubiri se pot solicita doar o singură dată.

Recursul reclamantului

este nefondat și va fi respins, urmând a fi admis recursul pârâtului, pentru considerentele

comune ce se vor arăta:

Legea nr. 221/2009 are

ca obiect de reglementare stabilirea unor drepturi în favoarea persoanelor care

au suferit condamnări cu caracter politic sau față de care au fost luate măsuri

administrative asimilate condamnărilor politice în perioada 06 martie 1945-22 decembrie

1989.

Acest act normativ adoptat

după aplicarea Decretului-Lege nr. 118/1990 și O.U.G. nr. 214/1999 a completat cadrul

legislativ existent referitor la acordarea reparațiilor morale și materiale destinate

a repara prejudiciile suportate de victimele regimului totalitar.

Drepturile prevăzute și

acordate în temeiul Decretului-Lege nr. 118/1990, republicat, cu modificările și

completările ulterioare, ori în temeiul O.U.G. nr. 214/1999 reprezintă ele însele

măsuri cu caracter reparatoriu pentru persoanele care au fost persecutate din motive

politice, ce trebuie avute în vedere la cuantificarea daunelor morale, dar a căror

acordare nu determină de plano respingerea acțiunii reclamantului.

Art. 5 alin. (1) lit.

a) teza a II-a din Legea nr. 221/2009 prevede că la stabilirea cuantumului despăgubirilor

pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare se va ține seama și de măsurile

reparatorii deja acordate persoanelor în cauză în temeiul actelor normative de reparație

sus-menționate.

Instanțele anterioare

au reținut că reclamantul beneficiază de o compensație pentru măsura administrativă

abuzivă luată împotriva sa, acordată în baza Decretului-Lege nr. 118/1990, aspect

față de care s-au administrat probatorii în cauză, a fost avut în vedere la stabilirea

despăgubirilor și care nu înlătură incidența Legii nr. 221/2009 în cauză, întrucât

nu există nicio dispoziție legală cuprinsă în vreunul din actele de reparație amintite,

care să excludă aplicarea concomitentă a dispozițiilor cuprinse în actul normativ

similar, astfel încât această critică nu poate fi primită.

Referitor la necesitatea

depunerii, de către reclamant, a dovezilor privind calitatea procesuală activă unică,

respectiv certificat de moștenitor, acte de filiație, declarație autentică pe proprie

răspundere, față de care pârâtul apreciază că instanțele nu au manifestat rol activ,

nici această critică nu poate fi primită, întrucât niciunul din actele de reparație

în materie nu prevăd o asemenea condiție de admitere a acțiunii, cadrul legislativ

actual nu reglementează un asemenea control asupra eventualelor acțiuni având ca

obiect solicitarea acelorași drepturi, iar carențele legislative nu pot fi imputate

judecătorului.

Referitor la cuantumul

daunelor morale, este de necontestat că măsura dislocării și stabilirii de domiciliu

obligatoriu suferită de reclamant și familia sa i-a creat acestuia prejudicii materiale

și morale ale căror consecințe s-au repercutat în mod negativ asupra vieții sale

ulterioare, fiindu-i știrbit dreptul personal nepatrimonial la libertate, precum

și atributele ce țin de relațiile sociale, respectiv, onoare și reputație.

Dislocarea din localitatea

de domiciliu și mutarea forțată, lipsirea de bunurile personale, obligarea de a

trăi în condiții materiale precare, constituie suferințe care în mod cert justifică

acordarea unei compensații materiale pentru abuzurile suportate.

Criteriile de apreciere

a prejudiciilor morale nu au la bază criterii exacte, științifice, deoarece există

o incompatibilitate între caracterul moral nepatrimonial al daunelor și cuantumul

bănesc al despăgubirilor.

Stabilirea acestui cuantum

include o doză apreciabilă de arbitrar, iar ceea ce trebuie evaluat este despăgubirea

ce vine să compenseze prejudiciul, iar nu prejudiciul ca atare, fiind necesar a

se face o corelare cu importanța prejudiciului moral din perspectiva valorii morale

lezate.

În aprecierea importanței

prejudiciului moral trebuie avute în vedere consecințele acestuia asupra atributelor

fundamentale ale persoanei, respectiv dreptul la viață, la sănătate, la libertate,

la afirmare profesională, la viața de familie etc.

Prin raportare la atingerea

adusă drepturilor personale nepatrimoniale anterior evocate, instanța de fond a

acordat 140.000 euro daune morale, iar instanța de apel a acordat 50.000 euro daune

morale, apreciind că acest din urmă cuantum reprezintă o reparație echitabilă, corespunzătoare

datelor concrete ale cauzei.

Cu toate că a operat deja

o ajustare a pretențiilor formulate de reclamant, Înalta Curte constată că, deși

nu există criterii obiective și nici legale de apreciere a prejudiciului și, implicit,

a cuantumului reparației, cu atât mai mult cu cât libertatea, viața și demnitatea

sunt noțiuni ce nu pot fi echivalate financiar, suma de 50.000 euro este prea mare

prin raportare la importanța valorilor lezate, măsura în care au fost vătămate aceste

valori și intensitatea cu care a fost percepută consecința vătămării.

Despăgubirea bănească

acordată pentru repararea unui prejudiciu nepatrimonial nu poate fi refuzată datorită

imposibilității de stabilire a unei concordanțe valorice exacte între cuantumul

său și gravitatea prejudiciului la a cărui reparare este destinată să contribuie.

Repararea daunelor morale

trebuie să fie percepută într-un sens mai larg, nu atât ca o compensare materială,

care fizic nu e posibilă, ci ca un complex de măsuri nepatrimoniale și patrimoniale

al căror scop e acela ca, în funcție de particularitățile fiecărui caz în parte,

să ofere victimei o anumită satisfacție (pe căi indirecte oarecum) pentru suferințele

îndurate.

Ca atare, Înalta Curte

constată că acordarea despăgubirilor bănești pentru suferințele psihice îndurate

în urma strămutării reclamantului și familiei sale timp de aproape 5 ani în cuantum

de 25.000 euro este suficientă pentru acoperirea prejudiciului suferit, fiind în

concordanță cu jurisprudența în materie a Curții Europene a Drepturilor Omului care,

recunoscând dreptul la despăgubiri bănești în asemenea situații, statuează și asupra

acordării lor în condiții de echitate și proporționalitate care să excludă posibilitatea,

pentru solicitanți, de a-și procura venituri nejustificate pe această cale.

La stabilirea cuantumului

despăgubirilor, instanța se va raporta inclusiv la perioada cât a durat măsura abuzivă,

respectiv între anii 1951-1956, la intervalul de timp care a trecut de la prejudiciul

suferit (peste 50 de ani), de natură a diminua consecințele negative ale prejudiciului

suferit, precum și la împrejurarea că reclamantul a beneficiat de măsuri reparatorii

în temeiul unui act normativ de reparație similar.

Referirile pârâtului la

plafonările instituite prin O.U.G. nr. 62/2010 nu pot fi primite, întrucât prejudiciul

moral nu poate fi cuantificat, iar reparația acestuia nu se traduce printr-o compensație

materială matematică, ci se constituie într-un ansamblu de măsuri patrimoniale și

nepatrimoniale al căror scop este acela ca, în funcție de particularitățile fiecărui

caz în parte, să ofere victimei o compensație simbolică pentru suferințele îndurate.

Pentru considerentele

arătate, în raport de dispozițiile art. 312 alin. (3) C. proc. civ., se va respinge

ca nefondat recursul declarat de reclamantul B.N. împotriva deciziei nr. 192 din

16 iunie 2010 a Curții de Apel Craiova, secția I civilă și pentru cauze cu minori

și de familie, se va admite recursul pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor

Publice, declarat împotriva aceleiași decizii, se va modifica în parte decizia recurată

în sensul că se va reduce cuantumul despăgubirilor de la 50.000 euro la 25.000 euro,

echivalent în RON la data plății, fiind menținute celelalte dispoziții ale deciziei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul

declarat de reclamantul B.N. împotriva deciziei nr. 192 din 16 iunie 2010 a Curții

de Apel Craiova, secția I civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Admite recursul declarat

de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, împotriva aceleiași

decizii.

Modifică în parte decizia

în sensul că obligă pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, la

25.000 euro daune morale către reclamant.

Menține celelalte dispoziții

ale deciziei.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 27 mai 2011.