ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1476/2012

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1476/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra recursurilor de față:

Prin cererea înregistrată la Tribunalul

Mehedinți la data de 06 noiembrie 2009 precizată ulterior, reclamanții O.M., O.A.C.

și L.(O.)V.M. au solicitat instanței de judecată să pronunțe o hotărâre prin care

să oblige pârâții Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice -

D.G.F.P. Mehedinți, la plata sumei de 200.000 RON, daune morale pentru fiecare reclamant,

și daune materiale în cuantum de 300.000 RON.

Reclamanții au arătat că la data de 18

iunie 1951, părinții lor au fost strămutați în comuna Zagna, județul Brăila, unde,

din cauza condițiilor grele de trai, tatăl lor s-a îmbolnăvit grav, iar la revenirea

acasă în anul 1955 au găsit gospodăria demolată, fiind nevoiți să locuiască la niște

rude, într-o singură încăpere timp de 5 ani.

Prin sentința civilă nr. 190 din 30 aprilie

2010, Tribunalul Mehedinți a admis în parte acțiunea formulată reclamanții O.M.,

O.A.C. și L.(O.)V.M., împotriva pârâtului Statul Român, reprezentat de Ministerul

Finanțelor Publice, așa cum a fost precizată, pârâtul a fost obligat la plata către

reclamanți a sumei de 100.000 euro, cu titlu de daune morale, și a fost respins

ca nefondat petitul privind acordarea daunelor materiale.

Pentru a hotărî astfel, Tribunalul Mehedinți

a reținut că în cauză s-a făcut dovada că autorul reclamanților a fost strămutat

între 19 iunie 1951-20 decembrie 1955, fiind de notorietate că în această perioadă

condițiile de trai au fost improprii, fiind lipsit de locuință, hrană, apă și medicamente.

Reclamanții au făcut dovada prejudiciului

moral cu înscrisurile depuse și care se coroborează cu declarația martorului, apărarea

pârâtului potrivit căreia acordarea unei indemnizații lunare în baza Decretului-Lege

nr. 118/1990 a reparat acest prejudiciu, este neîntemeiată.

S-a apreciat de către instanță că suma

de 100.000 RON este suficientă pentru repararea prejudiciului moral.

Cu privire la petitul ce vizează contravaloarea

mai multor bunuri, s-a reținut că în cauză nu s-a făcut dovada confiscării acestora

de către stat, iar contravaloarea reparației celor două motoare și a sistemului

de acționare, nu face obiectul Legii nr. 221/2009.

Prin decizia civilă nr. 215 din 29 iunie

2010, Curtea de Apel Craiova a respins apelul pârâtului ca nefondat.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs

pârâtul, iar prin decizia nr. 4532 din 27 mai 2011, Înalta Curte de Casație și Justiție

a admis recursul, a casat decizia și a trimis cauza pentru rejudecarea apelului.

Pentru a hotărî astfel, Înalta Curte a

reținut că decizia recurată a fost dată cu încălcarea dispozițiilor art. 261

pct. 5 C. proc. civ., considerentele acesteia fiind doar aprecieri teoretice cu

privire la cuantificarea daunelor morale, în lipsa unei raportări la suma acordată

la fond, în funcție de particularitățile pricinii.

În

rejudecare, prin decizia nr. 308 din 19 septembrie 2011,

secția I civilă și pentru cauze cu minori și de familie a Curții de Apel Craiova

a admis apelul declarat de pârâtul Statul Român, reprezentat prin Ministerul

Finanțelor Publice, prin D.G.F.P. Mehedinți, împotriva sentinței primei instanțe,

pe care a schimbat-o în parte, obligând pârâtul către reclamanți la plata sumei

de 4.000 RON daune morale, a menținut restul dispozițiilor sentinței.

Pentru a hotărî astfel, instanța de apel,

în rejudecare, a reținut că prin sentința primei instanțe s-au acordat despăgubiri

morale doar pentru autorul O.A., s-a respins cererea pentru acordarea daunelor materiale,

iar reclamanții nu au declarat apel, astfel că sentința a devenit irevocabilă în

ce privește soluționarea cererii pentru autorii O.I. și E. și pentru despăgubirile

materiale, care nu au făcut obiectul criticilor în apel.

Instanța de apel analizând, așadar, strict,

îndreptățirea reclamanților la acordarea de despăgubiri materiale, în calitate de

moștenitori ai autorului O.A., strămutat în perioada 1951-1956, fiindu-i stabilit

domiciliul obligatoriu într-o localitate din Bărăgan, a avut în vedere că potrivit

art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, moștenitorii persoanelor care au

făcut obiectul unei măsuri administrative cu caracter politic în perioada 06 martie

1945-22 decembrie 1989, pot solicita instanței de judecată în termen de 3 ani de

la intrarea în vigoare a legii, obligarea statului la acordarea unor despăgubiri

pentru prejudiciul moral suferit de autor.

Textul care prevede acordarea daunelor

morale a fost declarat neconstituțional prin Deciziile nr. 1358 și nr. 1360 din

21 octombrie 2010, astfel că, în prezent, nu mai este în vigoare temeiul pentru

acordarea despăgubirilor morale. Cele două decizii ale Curții Constituționale produc

efecte juridice asupra proceselor aflate în curs de judecată la data publicării

lor în M. Of., cu excepția situației în care la această dată era deja pronunțată

o hotărâre definitivă de admitere a acțiunii reclamanților, așa cum este cazul în

speță, decizia Curții de Apel Craiova fiind dată la 29 iunie 2010.

O astfel de soluție este impusă de aplicarea

normelor de drept stabilite de practica instanței de contencios al drepturilor omului

de la Strasbourg, întrucât la data pronunțării hotărârii definitive reclamanții

au devenit titularii unui bun în sensul art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la

Convenția Europeană a Drepturilor Omului, astfel că modificările legislative nu

pot aduce atingere acestuia.

Așadar, instanța apreciază că se impune

a se stabili dacă, în raport și de prevederile art. 4 și art. 5 din Legea nr. 221/2009,

prejudiciul suferit de autorul reclamanților a fost deja reparat sau dacă se impune

în continuare acordarea unei reparații.

Scopul stabilirii de daune morale în situațiile

prevăzute de Legea nr. 221/2009 este acordarea unei satisfacții de ordin moral,

fiind imposibilă cuantificarea suferințelor îndurate în perioada aplicării măsurii

administrative cu caracter politic, astfel că nu sunt aplicabile principiile reparării

integrale a prejudiciilor.

În

lipsa unor criterii precise de stabilire a despăgubirilor,

trebuie să se facă o aplicare a principiului echității, având în vedere natura măsurii

administrative aplicate, durata acesteia, consecințele fizice și psihice produse

asupra fiecărei persoane în parte spre a se asigura un just echilibru între prejudicial

moral suferit și sumele acordate cu titlu de compensații morale.

Prin măsura administrativă dispusă au fost

lezate drepturi fundamentale ale omului, au fost atinse valorile care definesc personalitatea

umană, dreptul reclamanților la repararea prejudiciului produs autorului lor fiind

corect stabilit în condițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.

Cum prin hotărârea nr. 1015 din 20

decembrie 1990, O.A. a primit despăgubiri în temeiul Decretului-Lege nr. 118/1990,

de care a beneficiat până la deces, în anul 2007, rezultă că o mare parte a prejudiciului

suferit a fost deja acoperit.

Ca urmare, se apreciază că valoarea prejudiciului

moral stabilită de prima instanță în cuantumul de 100.000 euro este mult prea mare,

echivalând cu o îmbogățire fără justă cauză, cu atât mai mult cu cât trebuie avut

în vedere că se plătește moștenitorilor, iar nu celui care a suferit, efectiv, în

timpul copilăriei de pe urma măsurii administrative aplicate.

Judecând în echitate, se va stabili un

cuantum al despăgubirilor morale de 4.000 RON pentru cei trei reclamanți.

Împotriva deciziei pronunțate în apel,

în rejudecare, au formulat recurs atât reclamanții O.M., O.A.C. și L.(O.)V.M., cât

și pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice - D.G.F.P.

Mehedinți.

În

motivarea cererii recurenții-reclamanți au arătat, în esență,

că instanța de apel nu a luat în seamă prejudiciul moral suferit de autorul O.A.

prin lezarea acestuia, a dreptului său la libertate, a personalității sale, a condițiilor

de trai, prin știrbirea dreptului la o decentă și liniștită copilărie, și solicită

aplicarea nediscriminatorie și echitabilă.

În

motivarea cererii, recurentul-pârât Statul Român, prin Ministerul

Finanțelor Publice - D.G.F.P. Mehedinți, a arătat în principal că acordarea daunelor

morale de către instanța de apel nu are temei legal în raport cu Decizia Curții

Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010.

De asemenea, recurentul-pârât a arătat

că prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, Înalta Curte de Casație și Justiție,

în recursul în interesul legii, a statuat în sensul că dispozițiile art. 5

alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai

pot constitui temei juridic pentru cauzele ce nu au fost definitiv soluționate la

data publicării în M. Of. a deciziilor Curții Constituționale prin care s-a admis

excepția de neconstituționalitate a art. 5 alin. (1) teza I din Legea nr. 221/2009.

Analizând actele și lucrările dosarului

în funcție de criticile recurenților, Înalta Curte de Casație și Justiție reține

următoarele:

și L.(O.)V.M. este nefondat.

Aspectul care se impune a fi analizat cu

prioritate vizează lipsa temeiului juridic al cererii ca efect al Deciziei Curții

Constituționale nr. 1358/2010.

Problema de drept care se pune în speță

nu este cea a faptului dacă reclamanții sunt sau nu îndreptățiți la acordarea daunelor

morale în condițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, raportat la

măsurile reparatorii de care eventual au beneficiat deja ori pot beneficia în baza

altor acte normative edictate în scopul reparării abuzurilor săvârșite de statul

comunist, ci aceea dacă respectivul text de lege mai poate fi aplicat cauzei supusă

soluționării, în condițiile în care a fost declarat neconstituțional, printr-un

control a posteriori de constituționalitate, prin Decizia Curții Constituționale

nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761/15.11.2010.

Astfel, potrivit art. 147 alin. (1) din

Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale,

își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale,

dacă în acest interval Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale

cu dispozițiile Legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții

fiind suspendate de drept.

La alin. (4) al art. menționat se prevede

că deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în M. Of. al României,

sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se

și în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea

și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.

În

raport cu această reglementare constituțională și legală,

s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de lege prin decizie

a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică

și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere

în acest sens.

Această problemă de drept a fost dezlegată

prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte în soluționarea

recursului în interesul legii, în sensul că s-a stabilit că Decizia nr. 1358/2010

a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată

la data publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care la această

dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă.

Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr.

1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I

din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic

pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de

contencios constituțional în M. Of.

Or, în speță, la data publicării în M.

Of. nr. 761/15.11.2010 a Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase

în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluționată definitiv la data publicării

respectivei decizii.

Nu se poate spune, așadar, că acțiunea

fiind promovată la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din

Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă

pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezența

unui act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus

regit actum.

Dimpotrivă, este vorba despre o situație

juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi este incident noul cadru

normativ creat prin declararea neconstituționalității, ivit înaintea definitivării

sale.

Cum norma tranzitorie cuprinsă la art.

147 alin. (4) din Constituție este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei

generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act

neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut

niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituția refuză în mod categoric.

Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile

Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu

constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce

atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

În

speță, nu există însă un drept definitiv câștigat, iar părinții

reclamanților nu erau titularii unui bun susceptibil de protecție în sensul

art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului,

câtă vreme la data publicării Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu exista

o hotărâre definitivă, care să le fi confirmat dreptul.

Concluzionând, prin intervenția instanței

de contencios constituțional, urmare a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate,

s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul

a posteriori de constituționalitate.

De aceea, nu se poate susține că prin constatarea

neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga om nes și

ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura

tăcând abstracție de cadrul normativ legal constituțional, ale cărui limite au fost

determinate în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității

juridice.

Ministerul Finanțelor Publice - D.G.F.P. Mehedinți, este fondat.

În

adevăr, decizia recurată apare ca fiind dată cu nesocotirea

Deciziei Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010 și a deciziei

Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată în

recursul în interesul legii.

Prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie

2010 referitoare Ia excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 5

alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic

și măsurile administrative asimilate acestora pronunțate în perioada 06 martie 1945-22

decembrie 1989, Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate

ridicată de Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice - D.G.F.P. Constanța,

și a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009,

cu modificările și completările ulterioare, sunt neconstituționale.

Prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011

privind recursul în interesul legii referitor la existența unei divergențe jurisprudențiale

determinate de efectele deciziilor Curții Constituționale prin care s-a constatat

neconstituționalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind

condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora,

Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul în interesul legii formulat

de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție,

Colegiul de conducere al Curții de Apel București și Colegiul de conducere al Curții

de Apel Galați. A stabilit că, urmare a Deciziilor Curții Constituționale nr. 1358/2010

și nr. 1360/2010, dispozițiile art 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009

și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate

definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în

M. Of.

În

consecință, din perspectiva recursului pârâtului, se impune

reformarea deciziei atacate în sensul respingerii în totalitate a acțiunii reclamanților.

Pentru considerentele arătate, Înalta

Curte urmează să respingă ca nefondat recursul formulat de reclamanții O.M., O.A.C.

și L.(O.)V.M., împotriva deciziei secției I civilă și pentru cauze cu minori și

de familie a Curții de Apel Craiova nr. 308 din 19 septembrie 2011 și să admită

recursul formulat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice -

D.G.F.P. Mehedinți, împotriva aceleiași decizii, pe care să o modifice în sensul

admiterii apelului declarat de pârât împotriva sentinței civile nr. 190 din 30 aprilie

2010 a Tribunalului Mehedinți, secția civilă, și să schimbe sentința primei instanțe

în sensul respingerii acțiunii reclamanților.

Așa fiind,

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul formulat

de reclamanții O.M., O.A.C. și L.(O.)V.M., împotriva deciziei secției I civilă și

pentru

cauze cu minori și de familie a Curții de Apel Craiova nr. 308 din 19 septembrie

2011.

Admite recursul formulat de pârâtul Statul

Român, prin Ministerul Finanțelor Publice - D.G.F.P. Mehedinți, împotriva aceleiași

decizii.

Modifică decizia secției I civilă și pentru

cauze cu minori și de familie a Curții de Apel Craiova nr. 308 din 19 septembrie

2011.

Admite apelul declarat de pârât împotriva

sentinței civile nr. 190 din 30 aprilie 2010 a Tribunalului Mehedinți, secția civilă.

Schimbă sentința civilă nr. 190 din 30

aprilie 2010 a Tribunalului Mehedinți, secția civilă, în sensul că respinge acțiunea

reclamanților.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi,

15 martie 2012.