ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5390/2011

Deliberând, în aplicarea

dispozițiilor art. 256 alin. (1) C. proc. civ., asupra recursurilor de față;

Prin cererea adresată

instanței la 1 aprilie 2010 reclamantul L.V. a chemat în judecată Statul Român

prin Ministerul Finanțelor Publice pentru a fi obligat la plata sumei de

500.000 Euro sau echivalentul în lei la data plății pentru prejudiciul moral

suferit ca urmare a strămutării și stabilirii domiciliului forțat împreună cu

părinții săi în comuna Zagna, jud. Brăila, pe perioada 18 iunie 1951 - 24

februarie 1956.

Prin sentința civilă nr.

246 din 21 mai 2010 Tribunalul Mehedinți, secția civilă, a admis în parte

acțiunea și a obligat pârâtul la plata sumei de 50.000 Euro cu titlu de daune

morale către reclamant.

Pentru a hotărî astfel,

instanța de fond a reținut că prin măsura administrativă aplicată reclamantul a

fost lipsit de bunurile materiale personale, fiind obligat să trăiască în

condiții precare, suferind de foame și frig și fiindu-i lezată demnitatea,

onoarea, libertatea individuală. De aceea, având în vedere consecințele

produse, respectiv traumele fizice și psihice suportate, a apreciat că suma de

50.000 Euro reprezintă o compensație materială suficientă pentru acoperirea

prejudiciului moral.

Împotriva acestei

sentințe au declarat apel atât reclamantul, cât și pârâtul.

Curtea de Apel Craiova,

prin decizia civilă nr. 263 din 20 septembrie 2010, a respins apelul

reclamantului și a admis apelul pârâtului, reducând cuantumul daunelor morale

la suma de 10.000 Euro.

Pentru a decide astfel,

instanța de apel a reținut că O.U.G. nr. 62/2010 a plafonat sumele ce se pot

acorda categoriilor de persoane vizate de lege, prevăzând în art.

II

că dispozițiile art. 5 alin. (1) lit.

a) se aplică proceselor și cererilor pentru a căror soluționare nu a fost

pronunțată o hotărâre judecătorească definitivă până la data de 1 iulie 2010.

De aceea, având în vedere durata strămutării familiei reclamantului și

consecințele negative produse în plan fizic, psihic și social, a apreciat că

trebuie obligat pârâtul la plata despăgubirilor în cuantum de 10.000 Euro.

Împotriva deciziei, în

termen legal, au declarat recurs reclamantul L.V. și pârâtul Statul Român prin

Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice

Mehedinți.

Reclamantul a criticat

decizia instanței de apel din perspectiva motivului de modificare prevăzut de

art. 304 pct. 9 C. proc. civ. A susținut că i-a fost încălcat dreptul la

apărare, Curtea nepronunțându-se asupra cererii de amânare transmise prin fax

la 20 septembrie 2010.

De asemenea, a susținut

greșita aplicare a criteriilor de cuantificare a daunelor morale, arătând că

împreună cu familia sa a fost transportat în condiții inumane până în

localitatea Zagna, județul Brăila, unde au fost lăsați în câmp, au fost

obligați să sape un bordei în pământ pentru a se adăposti, nu au avut mâncare,

au suferit din cauza frigului. Suferințele îndurate i-au lezat sănătatea,

libertatea, viața personală, proprietatea, posibilitatea de a se realiza pe

plan social și profesional. De aceea, la stabilirea cuantumului daunelor morale

trebuie ținut cont de toate consecințele negative suferite pe plan fizic și

psihic, de importanța valorilor lezate.

Pârâtul Statul Român

prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice

Mehedinți a solicitat modificarea deciziei instanței de apel și respingerea

acțiunii reclamantului ca neîntemeiată. A susținut că reclamantul nu a făcut

dovada unui prejudiciu cu consecințe din cele mai grave, cum ar fi temnița

grea, în urma căruia se pot acorda daune morale în cuantumul maxim prevăzut de

lege, cu atât mai mult cu cât acesta s-a adresat Comisiei pentru aplicarea

prevederilor Decretului-lege 118/1990 primind o indemnizație lunară, astfel

încât drepturile obținute prin efectul acestui act normativ și prin aplicarea O.U.G.

214/1999 acoperă în totalitate prejudiciul moral suferit.

Analizând

recursurile în limitele criticilor formulate, ce pot fi încadrate în

dispozițiile ari. 304 pct. 9 C. proc.

civ., Înalta Curte constată următoarele:

Recursul

reclamantului se privește ca fondat, cu consecința admiterii lui,

pentru considerentele ce succed:

Instanța de apel a

dimensionat daunele morale de care poate beneficia reclamantul în raport de

consecințele negative produse asupra acestuia de măsura administrativă cu

caracter politic, dar și în raport de dispozițiile O.U.G. 62/2010, care a

plafonat sumele ce se pot acorda categoriilor de persoane vizate de Legea

221/2009.

La data pronunțării

deciziei nr. 263/20 septembrie 2010, O.U.G. 62/2010 își producea pe deplin

efectele. Ulterior, Curtea Constituțională a României a pronunțat decizia nr.

1358 din 21 octombrie 2010 prin care prevederile art. 5 alin. (1) lit. a teza

I

din Legea 221/2009, cu modificările și

completările ulterioare au fost declarate neconstituționale.

Față de împrejurarea că

decizia Curții Constituționale a intervenit după ce reclamantul obținuse o

hotărâre definitivă de acordare a daunelor morale în temeiul dispozițiilor

Legii 221/2009, Înalta Curte constată că ea nu poate produce efecte în cauza de

față.

Pe de altă parte,

declararea neconstituțională a prevederilor art.

I

pct. 1 din O.U.G. 62/2010 nu mai permite aplicarea

acestora.

Pe cale de consecință,

aprecierea cuantumului daunelor morale urmează a fi făcută exclusiv prin

aplicarea criteriilor jurisprudențiale ale echității și proporționalității.

În operațiunea

jurisdicțională de „cuantificare" a unor asemenea despăgubiri nu se poate

realiza o reparare integrală a prejudiciului produs, dată fiind natura

valorilor afectate.

De aceea, nu se poate

pune problema în această materie a unei „repuneri în situația anterioară",

pentru că scopul acordării daunelor morale constă în realizarea, în primul

rând, a unei satisfacții morale pentru suferințe de același ordin, moral, iar

nu a unei satisfacții patrimoniale.

Este motivul pentru care

aprecierea unor asemenea daune se realizează în echitate și păstrând principiul

proporționalității și al justului echilibru între natura valorilor lezate și

sumele acordate.

Fiind vorba de

prejudicii morale, ele nu pot fi reparate strict prin echivalentul lor în bani

întrucât viața, sănătatea, onoarea nu pot fi evaluate în bani, existând

practic, o incompatibilitate între natura nepatrimonială a prejudiciului și

caracterul patrimonial al despăgubirii.

Faptul că reparația

trebuie să fie una echitabilă înseamnă că nu se poate ignora natura valorilor

nesocotite dar și că ea nu se poate constitui în temei al îmbogățirii întrucât,

în caz contrar, s-ar deturna finalitatea acordării unor astfel de daune care, așa

cum s-a menționat, trebuie să se producă, în primul rând, pe plan afectiv și

moral, iar constatarea caracterului politic al condamnării reprezintă, în sine,

o recunoaștere a conduitei morale și a demnității autorului reclamantului.

De aceea, față de aceste

argumente, de perioada strămutării dispusă prin măsura administrativă - 18

iunie 1951 - 24 februarie 1956 - de suferințele fizice și psihice încercate de

reclamant raportate la vârsta acestuia la momentul deportării, ținând seama și

de consecințele produse ulterior în viața reclamantului pe plan social și

profesional, precum și de măsurile reparatorii obținute deja în temeiul

Decretului-lege nr. 118/1990, Înalta Curte apreciază că suma de 30.000 Euro

reprezintă o justă despăgubire pentru prejudiciul moral produs.

Critica referitoare la

încălcarea dreptului la apărare, urmare a faptului că instanța de apel nu s-ar

fi pronunțat asupra cererii de amânare formulată de reclamant, nu poate fi

primită.

Înalta Curte constată că

acea cerere de amânare, pe care recurentul-reclamant pretinde că a trimis-o

prin fax în ziua de 20 septembrie 2010, la ora 7,40, nu se regăsește la dosarul

cauzei. Cum cel care face o afirmație trebuie s-o dovedească, iar

recurentul-reclamant nu a făcut dovada existenței cererii, Înalta Curte nu

poate constata vreo încălcarea a dispozițiilor art. 156 C. proc. civ.

Recursul pârâtului va fi

respins ca nefondat, pentru următoarele considerente:

Critica referitoare la

modalitatea aplicării criteriilor de cuantificare a prejudiciului moral va fi

respinsă ca nefondată, pentru argumentele expuse în analiza recursului declarat

de reclamant.

Pe de altă parte, nu se

poate aprecia că prejudiciul moral suportat de reclamant ca urmare a aplicării

măsurii administrative cu caracter politic a fost integral acoperit prin

recunoașterea calității de luptător anticomunist (decizia nr. 70/6 februarie 2001

- fila 12 dosar fond) sau prin acordarea unei indemnizații în temeiul

Decretului-lege nr. 118/1990 (hotărârea nr. 1010 din 20 decembrie 1990 - filele

7-9 dosar fond).

Faptul că prin Decretul-lege

nr. 118/1990 și O.U.G. nr. 214/1999 sunt recunoscute o serie de drepturi

persoanelor persecutate politic în perioada comunistă, nu înseamnă, contrar

susținerilor recurentului-pârât, excluderea reclamantului de la beneficiul

Legii nr. 221/2009.

Legea nr. 221/2009 are

caracter de complinire a actelor normative emise anterior în scopul reparării

prejudiciilor suferite de victimele regimului comunist, cum sunt și cele două

acte normative invocate în recurs.

Soluția rezultă din

modul de redactare al dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) și b) din Legea

nr. 221/2009.

Astfel, la lit. a) se

prevede că la stabilirea cuantumului despăgubirilor pentru prejudiciul moral

„se va ține seama și de măsurile reparatorii deja acordate persoanelor în cauză

în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990 (...) și al O.U.G. nr. 214/1999

(...)", iar la lit. b) se prevede acordarea despăgubirilor materiale numai

dacă bunurile confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii

administrative nu i-au fost restituite celui în cauză, în natură sau prin

echivalent, în condițiile Legii nr. 10/2001 sau ale Legii nr. 274/2005.Prin

urmare, faptul că reclamantul este beneficiarul unei indemnizații de 936 lei

lunar în baza Decretului-lege nr. 118/1991 nu înlătură dreptul acestuia la

despăgubiri în temeiul Legii nr. 221/2009, pentru prejudiciul moral suferit ca

efect al măsurii administrative cu caracter politic la care a fost supus în

perioada comunistă, ci este doar un criteriu legal de cuantificare a daunelor

morale acordate în baza Legii nr. 221/2009.

Pentru argumentele

expuse, în aplicarea dispozițiilor art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va

admite recursul reclamantului, va modifica în parte decizia recurată în sensul

obligării pârâtului la plata sumei de 30.000 Euro daune morale, echivalent în

lei data plății și va respinge ca nefondat recursul declarat de pârât.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE

LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat

de reclamantul L.V. împotriva deciziei nr. 263 din 20 septembrie 2010 a Curții

de Apel Craiova, secția

I

civilă și pentru cauze cu

minori și familie, pe care o modifică în parte.

Obligă pârâtul la plata

sumei de 30.000 Euro, echivalent în lei la data plății, către

recurentul-reclamant, cu titlu de daune morale.

Respinge ca nefondat

recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice

prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Mehedinți.

Menține celelalte

dispoziții ale deciziei.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 23 iunie 2011.