ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5390/2011

Deliberând, în aplicarea dispozițiilor art. 256 alin. (1) C. proc. civ., asupra recursurilor de față; Prin cererea adresată instanței la 1 aprilie 2010 reclamantul L.V. a chemat în judecată Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice pentru a fi obligat la plata sumei de 500.000 Euro sau echivalentul în lei la data plății pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a strămutării și stabilirii domiciliului forțat împreună cu părinții săi în comuna Zagna, jud. Brăila, pe perioada 18 iunie 1951 - 24 februarie 1956. Prin sentința civilă nr. 246 din 21 mai 2010 Tribunalul Mehedinți, secția civilă, a admis în parte acțiunea și a obligat pârâtul la plata sumei de 50.000 Euro cu titlu de daune morale către reclamant.

Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că prin măsura administrativă aplicată reclamantul a fost lipsit de bunurile materiale personale, fiind obligat să trăiască în condiții precare, suferind de foame și frig și fiindu-i lezată demnitatea, onoarea, libertatea individuală. De aceea, având în vedere consecințele produse, respectiv traumele fizice și psihice suportate, a apreciat că suma de 50.000 Euro reprezintă o compensație materială suficientă pentru acoperirea prejudiciului moral. Împotriva acestei sentințe au declarat apel atât reclamantul, cât și pârâtul. Curtea de Apel Craiova, prin decizia civilă nr. 263 din 20 septembrie 2010, a respins apelul reclamantului și a admis apelul pârâtului, reducând cuantumul daunelor morale la suma de 10.000 Euro.

Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut că O.U.G. nr. 62/2010 a plafonat sumele ce se pot acorda categoriilor de persoane vizate de lege, prevăzând în art. II că dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) se aplică proceselor și cererilor pentru a căror soluționare nu a fost pronunțată o hotărâre judecătorească definitivă până la data de 1 iulie 2010. De aceea, având în vedere durata strămutării familiei reclamantului și consecințele negative produse în plan fizic, psihic și social, a apreciat că trebuie obligat pârâtul la plata despăgubirilor în cuantum de 10.000 Euro. Împotriva deciziei, în termen legal, au declarat recurs reclamantul L.V. și pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Mehedinți.

Reclamantul a criticat decizia instanței de apel din perspectiva motivului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. A susținut că i-a fost încălcat dreptul la apărare, Curtea nepronunțându-se asupra cererii de amânare transmise prin fax la 20 septembrie 2010. De asemenea, a susținut greșita aplicare a criteriilor de cuantificare a daunelor morale, arătând că împreună cu familia sa a fost transportat în condiții inumane până în localitatea Zagna, județul Brăila, unde au fost lăsați în câmp, au fost obligați să sape un bordei în pământ pentru a se adăposti, nu au avut mâncare, au suferit din cauza frigului. Suferințele îndurate i-au lezat sănătatea, libertatea, viața personală, proprietatea, posibilitatea de a se realiza pe plan social și profesional.

De aceea, la stabilirea cuantumului daunelor morale trebuie ținut cont de toate consecințele negative suferite pe plan fizic și psihic, de importanța valorilor lezate. Pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Mehedinți a solicitat modificarea deciziei instanței de apel și respingerea acțiunii reclamantului ca neîntemeiată. A susținut că reclamantul nu a făcut dovada unui prejudiciu cu consecințe din cele mai grave, cum ar fi temnița grea, în urma căruia se pot acorda daune morale în cuantumul maxim prevăzut de lege, cu atât mai mult cu cât acesta s-a adresat Comisiei pentru aplicarea prevederilor Decretului-lege 118/1990 primind o indemnizație lunară, astfel încât drepturile obținute prin efectul acestui act normativ și prin aplicarea O.U.G.

214/1999 acoperă în totalitate prejudiciul moral suferit. Analizând recursurile în limitele criticilor formulate, ce pot fi încadrate în dispozițiile ari. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele: Recursul reclamantului se privește ca fondat, cu consecința admiterii lui, pentru considerentele ce succed: Instanța de apel a dimensionat daunele morale de care poate beneficia reclamantul în raport de consecințele negative produse asupra acestuia de măsura administrativă cu caracter politic, dar și în raport de dispozițiile O.U.G. 62/2010, care a plafonat sumele ce se pot acorda categoriilor de persoane vizate de Legea 221/2009. La data pronunțării deciziei nr. 263/20 septembrie 2010, O.U.G.

62/2010 își producea pe deplin efectele. Ulterior, Curtea Constituțională a României a pronunțat decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 prin care prevederile art. 5 alin. (1) lit. a teza I din Legea 221/2009, cu modificările și completările ulterioare au fost declarate neconstituționale. Față de împrejurarea că decizia Curții Constituționale a intervenit după ce reclamantul obținuse o hotărâre definitivă de acordare a daunelor morale în temeiul dispozițiilor Legii 221/2009, Înalta Curte constată că ea nu poate produce efecte în cauza de față. Pe de altă parte, declararea neconstituțională a prevederilor art. I pct. 1 din O.U.G. 62/2010 nu mai permite aplicarea acestora. Pe cale de consecință, aprecierea cuantumului daunelor morale urmează a fi făcută exclusiv prin aplicarea criteriilor jurisprudențiale ale echității și proporționalității.

În operațiunea jurisdicțională de „cuantificare" a unor asemenea despăgubiri nu se poate realiza o reparare integrală a prejudiciului produs, dată fiind natura valorilor afectate. De aceea, nu se poate pune problema în această materie a unei „repuneri în situația anterioară", pentru că scopul acordării daunelor morale constă în realizarea, în primul rând, a unei satisfacții morale pentru suferințe de același ordin, moral, iar nu a unei satisfacții patrimoniale. Este motivul pentru care aprecierea unor asemenea daune se realizează în echitate și păstrând principiul proporționalității și al justului echilibru între natura valorilor lezate și sumele acordate. Fiind vorba de prejudicii morale, ele nu pot fi reparate strict prin echivalentul lor în bani întrucât viața, sănătatea, onoarea nu pot fi evaluate în bani, existând practic, o incompatibilitate între natura nepatrimonială a prejudiciului și caracterul patrimonial al despăgubirii.

Faptul că reparația trebuie să fie una echitabilă înseamnă că nu se poate ignora natura valorilor nesocotite dar și că ea nu se poate constitui în temei al îmbogățirii întrucât, în caz contrar, s-ar deturna finalitatea acordării unor astfel de daune care, așa cum s-a menționat, trebuie să se producă, în primul rând, pe plan afectiv și moral, iar constatarea caracterului politic al condamnării reprezintă, în sine, o recunoaștere a conduitei morale și a demnității autorului reclamantului.

De aceea, față de aceste argumente, de perioada strămutării dispusă prin măsura administrativă - 18 iunie 1951 - 24 februarie 1956 - de suferințele fizice și psihice încercate de reclamant raportate la vârsta acestuia la momentul deportării, ținând seama și de consecințele produse ulterior în viața reclamantului pe plan social și profesional, precum și de măsurile reparatorii obținute deja în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990, Înalta Curte apreciază că suma de 30.000 Euro reprezintă o justă despăgubire pentru prejudiciul moral produs. Critica referitoare la încălcarea dreptului la apărare, urmare a faptului că instanța de apel nu s-ar fi pronunțat asupra cererii de amânare formulată de reclamant, nu poate fi primită.

Înalta Curte constată că acea cerere de amânare, pe care recurentul-reclamant pretinde că a trimis-o prin fax în ziua de 20 septembrie 2010, la ora 7,40, nu se regăsește la dosarul cauzei. Cum cel care face o afirmație trebuie s-o dovedească, iar recurentul-reclamant nu a făcut dovada existenței cererii, Înalta Curte nu poate constata vreo încălcarea a dispozițiilor art. 156 C. proc. civ. Recursul pârâtului va fi respins ca nefondat, pentru următoarele considerente: Critica referitoare la modalitatea aplicării criteriilor de cuantificare a prejudiciului moral va fi respinsă ca nefondată, pentru argumentele expuse în analiza recursului declarat de reclamant.

Pe de altă parte, nu se poate aprecia că prejudiciul moral suportat de reclamant ca urmare a aplicării măsurii administrative cu caracter politic a fost integral acoperit prin recunoașterea calității de luptător anticomunist (decizia nr. 70/6 februarie 2001 - fila 12 dosar fond) sau prin acordarea unei indemnizații în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990 (hotărârea nr. 1010 din 20 decembrie 1990 - filele 7-9 dosar fond). Faptul că prin Decretul-lege nr. 118/1990 și O.U.G. nr. 214/1999 sunt recunoscute o serie de drepturi persoanelor persecutate politic în perioada comunistă, nu înseamnă, contrar susținerilor recurentului-pârât, excluderea reclamantului de la beneficiul Legii nr. 221/2009. Legea nr. 221/2009 are caracter de complinire a actelor normative emise anterior în scopul reparării prejudiciilor suferite de victimele regimului comunist, cum sunt și cele două acte normative invocate în recurs.

Soluția rezultă din modul de redactare al dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) și b) din Legea nr. 221/2009. Astfel, la lit. a) se prevede că la stabilirea cuantumului despăgubirilor pentru prejudiciul moral „se va ține seama și de măsurile reparatorii deja acordate persoanelor în cauză în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990 (...) și al O.U.G.

nr. 214/1999 (...)", iar la lit. b) se prevede acordarea despăgubirilor materiale numai dacă bunurile confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative nu i-au fost restituite celui în cauză, în natură sau prin echivalent, în condițiile Legii nr. 10/2001 sau ale Legii nr. 274/2005.Prin urmare, faptul că reclamantul este beneficiarul unei indemnizații de 936 lei lunar în baza Decretului-lege nr. 118/1991 nu înlătură dreptul acestuia la despăgubiri în temeiul Legii nr. 221/2009, pentru prejudiciul moral suferit ca efect al măsurii administrative cu caracter politic la care a fost supus în perioada comunistă, ci este doar un criteriu legal de cuantificare a daunelor morale acordate în baza Legii nr. 221/2009.

Pentru argumentele expuse, în aplicarea dispozițiilor art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul reclamantului, va modifica în parte decizia recurată în sensul obligării pârâtului la plata sumei de 30.000 Euro daune morale, echivalent în lei data plății și va respinge ca nefondat recursul declarat de pârât. PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII D E C I D E Admite recursul declarat de reclamantul L.V. împotriva deciziei nr. 263 din 20 septembrie 2010 a Curții de Apel Craiova, secția I civilă și pentru cauze cu minori și familie, pe care o modifică în parte. Obligă pârâtul la plata sumei de 30.000 Euro, echivalent în lei la data plății, către recurentul-reclamant, cu titlu de daune morale. Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Mehedinți. Menține celelalte dispoziții ale deciziei. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 23 iunie 2011.