ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4103/2011

Deliberând, în condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursurilor de față reține următoarele: Prin cererea formulată la data de 15 februarie 2010, reclamanta S.M. a chemat în judecată Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, pentru a fi obligat la plata sumei de 500.000 euro, echivalent în RON pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a strămutării și stabilirii domiciliului forțat în perioada 18 iunie 1951-24 februarie 1956, în localitatea Zagna-Vădeni, jud. Brăila. În motivarea cererii a arătat că au fost lăsați în câmp, iar părinții acesteia au săpat un bordei în pământ pentru a se adăposti, au îndurat frigul, foamea, au fost lipsiți de cele mai elementare condiții de trai, neavând apă pentru spălat, grupuri sanitare sau asistență medicală.

La întoarcerea acasă, reclamanta a arătat că a avut probleme la școală, cadrele didactice și ceilalți copii spunându-i hoață, ciocoi etc. Prin sentința civilă nr. 170 din 23 aprilie 2010, pronunțată de Tribunalul Mehedinți, cererea s-a admis în parte. A fost obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 25.000 euro sau echivalentul în RON la momentul plății, cu titlu de daune morale.

Curtea de Apel Craiova, secția I civilă și pentru cauze cu minori și de familie, învestită cu soluționarea apelurilor declarate de reclamantă și de pârât, prin decizia nr. 221 din 30 iunie 2010, a respins căile de atac, ca nefondate, pentru argumentele ce urmează: Potrivit art. 3 lit. e) din Legea nr. 221/2009, constituie măsură administrativă cu caracter politic orice măsură luată de organele fostei Miliții sau Securității, având ca obiect dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu, internarea în unități și colonii de muncă, stabilirea de loc de muncă obligatoriu, dacă au fost întemeiate și pe decizia M.A.I. nr. 200/1951, potrivit art. 3 lit. b) din Legea nr. 221/2009.

În cauză, reclamanta s-a născut în localitatea Salcia, jud. Mehedinți, fiind dislocată împreună cu familia în localitatea Zagna, jud. Brăila, prin luarea măsurii administrative cu caracter politic, în perioada 18 iunie 1951-24 februarie 1955. Reclamantei i s-a recunoscut această situație juridică prin hotărârea nr. 112/1990, pronunțată în baza Decretului-Lege nr. 118/1990, privind pensia aferentă, așa cum s-a stabilit prin decizia nr. 73441/1991.

Așa cum rezultă din chiar titlul actului normativ aplicabil în cauză, respectiv Legea nr. 221/2009, acesta are ca obiect de reglementare, stabilirea unor drepturi în favoarea persoanelor care au suferit condamnări cu caracter politic și/sau măsuri administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989. Prin dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) se prevede faptul că la dimensionarea cuantumului despăgubirilor pentru prejudiciul moral, în funcție de circumstanțele cauzei, instanța va ține seama și de măsurile reparatorii acordate prin Decretul-Lege nr. 118/1990 și O.U.G. nr. 214/1999. Or, ambele acte normative au ca obiect, fără diferențieri, acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice, persoanelor deportate, respectiv atât persoanelor condamnate politic, cât și persoanelor împotriva cărora au fost dispuse din motive politice, măsuri administrative abuzive.

De asemenea, s-a avut în vedere că toate aceste persoane s-au împotrivit regimului politic anterior și au suferit, ca urmare, măsuri abuzive penale sau administrative, care la rândul lor au produs acestor persoane, prejudicii morale și/sau materiale ce urmează a fi reparate în mod adecvat. În ceea ce privește cuantumul prejudiciului, s-a constatat că acesta a fost corect stabilit de prima instanță, raportat la măsurile reparatorii deja acordate reclamantei recurente pe toată durata vieții (pensie), de perioada în care a fost supusă măsurii abuzive și consecințele efective ale acesteia. Împotriva deciziei au declarat recurs ambele părți. Reclamanta, prin motivele de recurs ce pot fi încadrate în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., critică decizia pentru nelegalitate, apreciind că instanța nu a avut în vedere criteriile orientative la stabilirea cuantumului despăgubirilor acordate pentru faptul strămutării. Pârâtul, prin motivele de recurs întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., invocă nelegalitatea deciziei sub următoarele aspecte: O.U.G. nr. 214 și Decretul-Lege nr. 118/1990 au reparat prejudiciile de ordin material și moral, așa încât instanța trebuia să verifice dacă drepturile primite de reclamant nu au acoperit prejudiciul moral. În subsidiar se apreciază că daunele morale acordate sunt exagerate și în condițiile în care instanța nu a manifestat rol activ în sensul de a se verifica calitatea sa unică de succesor deoarece dispozițiile stabilite prin O.U.G.

nr. 62/2010 se referă la totalitatea despăgubirilor acordate succesorilor. Înalta Curte, analizând decizia prin prisma criticilor formulate, a probatoriilor administrate și a dispozițiilor legale incidente în cauză, reține caracterul nefondat al recursurilor pentru argumentele ce succed. Repararea daunelor morale prin despăgubiri bănești ridică problema dificilă a modului și a criteriilor de apreciere a prejudiciilor morale, cât și a criteriilor de stabilire a indemnizației destinate reparării acestora, nu atât pentru a repune victima într-o situație similară celei avute anterior, ci, în special, pentru a-i aduce acesteia satisfacții de ordin moral, susceptibile de a înlocui valorile de care a fost privată prin strămutarea suferită.

Aprecierea prejudiciilor morale nu are la bază criterii exacte, științifice, deoarece există o incompatibilitate între caracterul moral, nepatrimonial al daunelor și caracterul bănesc, patrimonial al despăgubirilor. Așa cum s-a arătat, stabilirea cuantumului despăgubirii echivalente a unui prejudiciu nepatrimonial include desigur o doză apreciabilă de arbitrariu, dar ceea ce trebuie evoluat este despăgubirea care vine să compenseze prejudiciul, iar nu prejudiciul ca atare, fiind necesar a se face corelare cu importanța prejudiciului moral sub aspectul importanței valorii morale lezate și a consecințelor negative suferite de cel în cauză pe plan fizic și psihic asupra demnității, onoarei, cinstei persoanei, libertății de gândire și conștiință.

În aprecierea importanței prejudiciului moral trebuie avute în vedere repercusiunile prejudiciului moral asupra stării generale a sănătății, precum și asupra posibilității persoanei de a se realiza deplin pe plan social, profesional, precum și în ce măsură i-a fost afectată situația familiară. În cauza de față, instanța superioară de fond a avut în vedere atât măsurile reparatorii acordate deja reclamantei prin actele normative anterioare intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989, perioadă la care a fost supusă măsurii abuzive – 18 iunie 1951-24 februarie 1956, cât și a consecințelor efective ale acesteia.

Pârâta invocă drept argument al reducerii cuantumului despăgubirilor intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 62/2010 ce a stabilit un plafon al despăgubirilor precum și necesitatea stabilirii calității unice de succesor a persoanei strămutate. Niciunul din cele două argumente nu sunt fondate. Astfel, cum reclamanta a fost supusă măsurii administrative a strămutării, cererea de chemare în judecată a fost formulată în nume propriu și nu în calitate de succesoare, așa încât argumentul referitor la necesitatea dovedirii „calității procesuale active unice” este vădit străin cauzei. O.U.G. nr. 62/2010, intrată în vigoare la 01 iulie 2010, nu își produce niciun efect în privința situației reclamantei având în vedere că aceasta a intervenit după pronunțarea deciziei recurate și că art. 1 pct. 1 și art. 2 din Ordonanță au fost declarate neconstituțională prin Decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010 a Curții Constituționale.

O atare soluție s-ar fi impus chiar și în absența deciziei Curții Constituționale și din perspectiva normelor convenționale care reglementează dreptul la respectarea bunului, ordonanța fiind incompatibilă cu dispozițiile art. 1 alin. (1) din Protocolul nr. 1 adițional la C.E.D.O., față de împrejurarea că decizia pronunțată în apel estre definitivă și executorie, potrivit dispozițiilor art. 376 alin. (1) C. proc. civ. dând astfel naștere unei „valori patrimoniale” în sensul Convenției, care intră în sfera de protecție a art. 1 din Protocolul nr. 1. Drept urmare, se constată că instanța superioară de fond, ținând seama de particularitățile cauzei și a probatoriilor administrate, a aplicat corect dispozițiile Legii nr. 221/2009.

Pârâtul a invocat drept motiv de nelegalitate și pct. 8 al art. 304 C. proc. civ., fără a arăta care este actul juridic dedus judecății, în ce constă eventuala schimbare a naturii sau înțelesului juridic al acestuia. Simpla afirmare a acestui motiv de modificare nu este suficientă pentru ca în recurs să se analizeze decizia și din perspectiva pct. 8 al art. 304 C. proc. civ. Înalta Curte, reținând că motivele de recurs invocate nu se verifică în cauză, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ. va respinge ambele căi de atac.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamanta S.M. și de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin D.G.F.P. Mehedinți împotriva deciziei nr. 221 din 30 iunie 2010 a Curții de Apel Craiova, secția I civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 17 mai 2011.