ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3537/2011

Asupra cauzei de față, reține următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Mehedinți, secția civilă, reclamanta O.E. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, solicitând instanței ca prin sentința pe care o va pronunța să îl oblige pe acesta la plata sumei de 500.000 euro, echivalentul în lei la data plății, pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a strămutării și stabilirii domiciliului forțat. În motivarea acțiunii reclamanta a arătat că de la data de 18 iunie 1951 până la data de 24 februarie 1956 a fost strămutată și i s-a stabilit domiciliul forțat împreună cu familia în comuna Z.V., jud. Brăila. A arătat că au fost luați de la domiciliul lor din comuna S. fără nicio explicație, fără a fi lăsați să ia vreun bun cu ei, au fost transportați cu vagoane pentru animale și apoi cu căruța până la Z.V., unde au fost lăsați în câmp și li s-a interzis să depășească limita de 5 km.

Reclamanta a mai menționat că au locuit într-un bordei în pământ în primii doi ani și au îndurat condiții inumane de viață, neavând mâncare, apă, medicamente, asistență medicală și fără a urma vreo formă de școlarizare, iar când s-au întors la domiciliu au fost marginalizați de ceilalți copii și de cadrele didactice. Prin sentința civilă nr. 61 din 9 februarie 2010, a Tribunalul Mehedinți, secția civilă, a admis în parte acțiunea și a dispus obligarea pârâtului la plata echivalentului în lei al sumei de 140.000 euro, precum și la 1.000 RON cheltuieli de judecată. În motivarea sentinței, instanța a reținut că reclamanta este îndreptățită la acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit, dat fiind faptul că ea, împreună cu familia sa, a fost dislocată de la domiciliul său pe o perioadă de 4 ani și 8 luni.

Prin stabilirea domiciliului obligatoriu, reclamantei i-au fost încălcate dreptul la libertate și dreptul la educație întrucât, fiind minoră, a fost privată de posibilitatea de a participa la cursurile școlare specifice vârstei. Această măsură a produs consecințe și după momentul întoarcerii la domiciliu, reclamanta și familia sa fiind tratați diferit de consăteni. În stabilirea cuantumului daunelor morale, Tribunalul a avut în vedere și repercusiunile asupra stării sănătății reclamantei, precum și asupra posibilității acesteia de a se realiza pe plan social, profesional și familial. Împotriva acestei hotărâri au declarat apel atât reclamanta O.E., cât și pârâtul Statul Român.

Reclamanta apelantă a solicitat prin apelul său admiterea în totalitate a acțiunii și majorarea daunelor morale la suma de 500.000 euro, susținând că datorită domiciliului forțat obligatoriu și datorită strămutării a fost obligată să îndure condiții inumane de viață și că Statul Român responsabil de toate acestea avea obligația să-i plătească contravaloarea suferințelor îndurate. Statul Român prin Ministerul Finanțelor a formulat la rândul său apel solicitând schimbarea sentinței de fond cu respingerea acțiunii sau eventual reducerea contravaloarea daunelor. S-a motivat arătându-se că reclamanta nu are dreptul de a solicita despăgubirile dat fiind că nu a fost condamnată politic, că oricum a primit drepturi bănești pentru faptul că a fost persecutată politic și oricum sumele sunt mult prea mari în raport de persecuțiile concret suferite și de despăgubirile deja primite.

Prin decizia civilă nr. 153 din 11 mai 2010, Curtea de Apel Craiova, secția I civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins apelul reclamantei și a admis apelul pârâtului Statul Român, a schimbat în parte sentința atacată, în sensul reducerii cuantumul despăgubirilor la suma de 250.000 RON, menține restul dispozițiilor ale sentinței. În motivarea soluției sale, instanța a reținut următoarele considerente: În perioada 18 mai 1951 – 24 februarie 1956, reclamanta O.E. a suferit, împreună cu familia sa, o deportare de la domiciliul său din comuna S., județului Mehedinți în comuna Z.V., județul Brăila, unde i s-a stabilit domiciliul obligatoriu. În această situație reclamanta este îndreptățită conform art. 3 Legea nr. 221/2009 să primească daune morale pentru măsura administrativă luată împotriva familiei sale și care s-a aplicat și asupra sa, dat fiind că la data strămutării domiciliului, reclamanta avea vârsta de 3 ani.

De altfel, reclamantei născută la data de 26 august 1947 i s-a și recunoscut calitatea de luptător în rezistența anticomunistă, deși este destul de greu de imaginat cum și în ce mod aceasta a reușit să lupte contra regimului opresiv încă de la vârsta de 3 ani. Tot pentru perioada de deportare de 4 ani și 8 luni reclamantei i s-a acordat în baza Legii nr. 118/1990 o indemnizație lunară de 936 RON. Reclamanta este îndreptățită să primească, conform Legii nr. 221/2009, daune morale pentru suferințele sale din timpul strămutării forțate, dar la calcularea acestor daune trebuie avut în vedere suferința concretă, iar nu cea pretinsă în mod interesat de reclamantă.

Totodată trebuie avut în vedere că deja reclamanta a primit pentru 4 ani și 8 luni de suferință o indemnizație lunară de 936 RON, ceea ce reprezintă o sumă pe care majoritatea celorlalți cetățeni care n-au suferit în domiciliul obligatoriu, dar au suferit muncind zilnic, întreaga viață, nu o primesc la retragerea în pensie. Au fost apreciate și condițiile specifice concrete legate de persoana reclamantei, care a suferit domiciliul forțat și strămutarea la vârsta de 3 ani până la vârsta de 8 ani. Or, la această vârstă esențială dezvoltării, este în principal ocrotirea familiei, de care reclamanta nu a fost despărțită. Și tot datorită vârstei nu se poate invoca decât parțial inconvenientele legate de lipsa unei bune educații școlare.

Oricum, reclamanta nu a dovedit că ar fi fost împiedicată să urmeze cursurile școlare, la vârsta de 7 ani, notoriu fiind că regimul comunist deși era opresiv, se preocupa totuși cu multă atenție de obligativitatea frecventării cursurilor școlare. Față de aceste considerente, Curtea a apreciat că suma reprezentând contravaloarea daunelor morale acordate reclamantei sunt vădit exagerate și că o sumă corectă conform Legii nr. 221/2009 este apreciată de instanță la 250.000 RON. Instanța a dispus obligarea Statului Român la plata daunelor în moneda națională, iar nu în euro, așa cum s-a solicitat prin cererea introductivă. Împotriva deciziei instanței de apel, au declarat recurs atât reclamanta, cât și pârâtul.

I. Invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a formulat următoarele critici: La stabilirea întinderii despăgubirii pentru prejudiciul moral, instanța de apel nu a avut în vedere situația reală de fapt din speță. Astfel, organele de represiune comuniste s-au comportat într-un mod dur și inuman cu reclamanta și familia sa. În noaptea deportării, au fost treziți în miez de noapte de către organele de securitate, părinților ei i s-au confiscat actele și au fost puși sub pază până a doua zi, când au fost transportați cu căruțele, tot sub pază militară, până la gara M., unde au stat timp de două zile, până au venit trenurile cu vagoane de transport animale, în care au fost îmbarcați.

Condițiile de transport au fost inumane, nu li s-a oferit hrană și nu știau unde vor fi duși. Ajunși în localitatea Z.V., județul Brăila, au fost lăsați în plin câmp, li s-a arătat un țăruș bătut în pământ și li s-a spus că acela va fi domiciliul lor și că nu au voie să depășească 5 km de acesta, iar pe buletinul părinților a fost aplicată ștampila „DO” (domiciliu obligatoriu). Fiind în câmp, fără casă, haine, mâncare, mama și tatăl său au săpat un bordei în pământ. Aici au îndurat condiții inumane de viață, precum frigul, foame și teroarea de a nu fi duși în altă parte. Foametea era de neîndurat, astfel că ajunseseră să mănânce plante de pe câmp și rădăcini, iar unii dintre ei, chiar șoareci și șerpi.

În perioada celor 5 ani de deportare, fiecare dintre ei a suferit cumplit din cauza vicisitidinilor vremii, condițiilor mizere și bolilor contactate. Astfel, susține recurenta, că prin această strămutare i s-au produs suferințe pe plan moral și social, i-a fost știrbită demnitatea umană, liberatatea, sănătatea, posibilitatea de a se realiza pe plan social și profesional, i-a fost lezată viața personală, libertatea, sănătatea, proprietatea, iar suferințele fizice și psihice sunt dincolo de orice îndoială și nu pot fi descrise și compensate cu adevărat. Doctrina și jurisprudența au stabilit un set de criterii orientative, pe care instanța să le aibă în vedere atunci când stabilește cuantumul daunelor morale, prejudiciul suferit apreciindu-se după importanța valorii lezate, după gravitatea și intensitatea durerilor fizice și psihice suferite.

În materia daunelor morale, principiul reparării integrale a prejudiciului nu poate avea decât un caracter aproximativ, iar cuantumul acestor daune trebuie stabilit în așa fel încât să i se asigure victimei o satisfacție de ordin moral, susceptibilă de a înlocui valoarea de care a fost privată. Solicită admiterea recursului, modificarea deciziei recurate în sensul admiterii apelului reclamantei, iar pe fond, admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată și obligarea pârâtului la plata echivalentului în lei al sumei de 500.000 euro, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de reclamantă. II. Prin recursul său, pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de D.G.F.P.

Mehedinți a criticat decizia recurată sub următoarele aspecte: 1. Legea nr. 221/2009 conferă dreptul la despăgubiri pentru prejudiciul moral doar persoanelor care au suferit o condamnare prin sentință penală, nu și celor față de care s-a luat o măsură administrativă, cum este cazul în speță. Modul de redactare a prevederilor art. 5 din Legea nr. 221/2009 nu stabilește dreptul de a pretinde, în temeiul acestei legi, daune morale de către persoanele care au avut de suferit în urma unei măsuri administrative cu caracter politic luată în perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Astfel, în partea introductivă a art. 5 se arată care sunt persoanele care urmează să beneficieze de măsuri reparatorii în temeiul legii, fiind menționate aici persoanele care au suferit condamnări cu caracter politic, cât și cele care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic.

Totodată, însă, din modul de redactare a legii, rezultă că la fiecare măsură reparatorie în parte se face vorbire despre categoriile de persoane care urmează să beneficieze de aceasta. În ce privește daunele morale reglementate prin art. 5 lit. a) din lege, se specifică că acestea se cuvin pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare. Termenul de condamnare folosit de lege este cel specific dreptului penal, nu și în sens general și în consecință, beneficiază de daune morale numai persoanele care au suferit condamnări prin sentințe penale, nu și cele care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic. Constituie condamnare cu caracter politic orice condamnare dispusă printr-o hotărâre judecătorească prevăzută în dispozițiile art. 1 alin. (2) din Legea nr. 221/2009.

Conform dispozițiilor art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, „orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic (...) poate solicita: a. acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare (…)”. În speță, reclamanta solicită despăgubiri pentru repararea prejudiciilor morale în urma luării unei măsuri administrative cu caracter politic și nicidecum în urma unei condamnări dispuse printr-o hotărâre judecătorească. 2. Drepturile persoanelor persecutate politic în perioada comunistă sunt stabilite prin O.U.G. nr. 214/1999 și Decretul-Lege nr. 118/1990, alături de alte norme speciale de reparație. Actele normative enunțate au drept scop repararea prejudiciilor de ordin material și nu în ultimul rând, moral, celor care au suferit atrocitățile unui regim politic contestat.

În consecință, urmare a recunoașterii calității de luptător anticomunist, persoanele cu această calitate beneficiază de restituirea în natură sau în echivalent a bunurilor confiscate, acordarea de ordine și medalii, atribuirea numelui unor străzi, parcuri, dreptul la o indemnizație pentru fiecare an de detenție, strămutare, deportare, prizonierat, pensie de urmaș, de vechime în muncă pentru fiecare an de detenție, prizonierat, strămutare, deportare, etc., facilități de transport, servicii, locuințe, asistență medicală, scutire de la plata taxelor și impozitelor. În speță, Comisia pentru aplicarea prevederilor Decretului-Lege nr. 118/1990 a despăgubit pecuniar pe reclamant, toate acestea având drept scop repararea prejudiciilor de ordin material și moral.

3. În subsidiar, în situația în care se va considera întemeiată acțiunea reclamantei, trebuie observat că daunele morale pretinse sunt exagerate față de situația de fapt. Întinderea acestei compensații se stabilește pe baza unor criterii cum ar fi durata măsurii abuzive, precum și consecințele produse asupra persoanei ori asupra familiei, fără a constitui un preț al durerii, ci o reparație a unor prejudicii greu de cuantificat la nivel material, ținându-se seama de aplicare principiului îmbogățirii fără justă cauză. Stabilirea cuantumului despăgubirilor echivalente unui prejudiciu nepatrimonial implică o operațiune de estimare care se efectuează în raport cu anumite criterii obiective și nu în mod arbitrar.

Daunele morale se stabilesc prin apreciere, în funcție de criteriile referitoare la consecințele negative suferite de cel în cauză în plan fizic, psihic, profesional, social, importanța valorilor lezate și măsura în care au fost lezate aceste valori, intensitatea percepției consecințelor vătămării, măsura în care i-a fost afectată situația familială, profesională și socială. Toate aceste criterii de cuantificare a prejudiciului moral sunt subordonate aprecierii rezonabile, pe o bază echitabilă, corespunzătoare prejudiciului real și efectiv produs persoanei. Solicită admiterea recursului și modificarea deciziei recurate în sensul admiterii apelului pârâtului, iar pe fond, respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

Examinând decizia atacată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că recursurile declarate în cauză sunt nefondate, urmând a fi respinse ca atare, pentru următoarele considerente: Cu privire la recursul reclamantei: Recurenta-reclamantă contestă cuantumul daunelor morale stabilit în apel, susținând că acesta este mult prea mic în raport de prejudiciul moral suferit ca urmare a strămutării și stabilirii domiciliului forțat, împreună cu familia sa, în comuna Z.V., județul Brăila, că nu respectă criteriile legale și jurisprudențiale în materie și că nu asigură o reparare integrală a prejudiciului moral în sensul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.

În ce privește criticile vizând greșita stabilire a situației de fapt relativă la consecințele negative suferite de recurenta-reclamantă ca urmare a stabilirii, este de observat că acestea nu pot fi analizate, deoarece greșeala gravă de fapt, consecutivă aprecierii eronate a probelor, nu mai constituie motiv de recurs după abrogarea pct. 11 al art. 304 C. proc. civ. prin art. 1. pct. 11.2 din O.U.G. nr. 138/2000. Față de actuala configurație a art. 304 C. proc. civ., care permite reformarea unei hotărâri în recurs numai pentru motive de nelegalitate, nu și de netemeinicie, instanța de recurs nu mai are competența de a cenzura situația de fapt stabilită prin hotărârea atacată și de a reevalua în acest scop probele, așa cum urmărește în realitate recurenta-reclamantă, ci doar de a verifica legalitatea hotărârii prin raportare la situația de fapt pe care aceasta o constată.

De aceea, criticile formulate pe aspectul situației de fapt nu pot face obiect de analiză în calea de atac a recursului, ridicând o problemă legată de temeinicia, iar nu de legalitatea hotărârii atacate. Ceea ce are competența să verifice instanța de recurs este dacă, prin raportare la situația de fapt definitiv stabilită de instanța de apel, legea a fost aplicată corect. Raportat la situația de fapt reținută, instanța de apel a considerat că suma de 140.000 euro, acordată la fond reclamantei, este nejustificat de mare în raport de prejudiciul moral suferit, în condițiile în care acesta a beneficiat și de indemnizația lunară reglementată de Decretul-Lege nr. 118/1990 și de toate celelalte facilități acordate de acest act normativ.

În plus, ținând seama și de criteriul echității, instanța de apel a redimensionat cuantumul daunelor morale la 250.000 RON, considerând că această sumă reprezintă o despăgubire echitabilă, care păstrează un anumit echilibru în raport cu prejudiciul moral încercat de victimă. Rezultă că, la cuantificarea daunelor morale, instanța de apel a avut în vedere atât consecințele negative suferite de reclamantă ca urmare a stabilirii domiciliului forțat, cât și măsurile reparatorii deja acordate în temeiul Decretului-Lege nr. 118/1990.

De asemenea, a avut în vedere și criteriul echității, consacrat în jurisprudența națională și europeană, sens în care Curtea Europeană aplică criteriul echității în materia despăgubirilor morale, în sensul de a se asigura persoanei vătămate o satisfacție echitabilă pentru prejudiciul moral suferit, cu efecte compensatorii, fără însă ca despăgubirile acordate să reprezinte amenzi excesive pentru autorii prejudiciului ori venituri nejustificate pentru victimă.

Prin urmare, din perspectiva criteriilor de evaluare a prejudiciului moral, hotărârea instanței de apel este dată cu aplicarea corectă a legii, deoarece se întemeiază pe criteriile stabilite de doctrină și jurisprudență în materia cuantificării daunelor morale, dar și pe criteriul legal, prevăzut în acest scop de art. 5 alin. (1) lit. a) teza a doua din Legea nr. 221/2009, criteriu care are în vedere măsurile reparatorii deja acordate victimei unei condamnări cu caracter politic în temeiul Decretului-Lege nr. 118/1990. Așa fiind, criticile relative la acest aspect sunt neîntemeiate și nu pot ocaziona motivul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În ceea ce privește aprecierea, în concret, a cuantumului daunelor morale cuvenite recurentei-reclamante pentru prejudiciul încercat de autorul ei, prin raportare la criteriile aplicabile în materie, aceasta este o chestiune de fapt, care pune în discuție temeinicia, iar nu legalitatea hotărârii atacate.

Ca atare, criticile în acest sens nu pot fi analizate în recurs, cale extraordinară de atac care permite reformarea unei hotărâri exclusiv pentru motive de nelegalitate, nu și de netemeinicie. Față de considerentele prezentate, Înalta Curte reține că hotărârea recurată a fost dată cu aplicarea corectă a dispozițiilor legale și criteriilor doctrinare și jurisprudențiale în materia cuantificării daunelor morale. În consecință, recursul reclamantei apare ca nefondat și va fi respins ca atare, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ. II. Cu privire la recursul pârâtului: 1. Contrar susținerilor recurentului, Legea nr. 221/2009 conferă dreptul la despăgubiri pentru prejudiciul moral nu doar în cazul condamnărilor cu caracter politic, ci și în cazul măsurilor administrative cu caracter politic, criticile în acest sens nefiind întemeiate.

Astfel, faptul că la lit. a) din alin. (1) al art. 5 din Legea nr. 221/2009 se prevede acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare nu infirmă dreptul la despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin măsuri administrative cu caracter politic. Aceasta deoarece, alin. (1) al art. 5 deschide calea acțiunii în justiție pentru repararea prejudiciului suferit atât ca urmare a unor condamnări cu caracter politic, cât și ca urmare a unor măsuri administrative cu caracter politic: „Orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanței prevăzute la art. 4 alin. (4), în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la: (…)”.

Așa fiind, categoriile de despăgubiri - morale și materiale - enumerate în continuare, la lit. a) și b), nu pot fi înțelese decât ca vizând persoanele care au suferit oricare dintre măsurile cu caracter politic menționate la alin. (1), adică fie condamnări, fie măsuri administrative. Interpretarea susținută de recurent, potrivit căreia pot fi acordate despăgubiri numai pentru prejudiciul moral suferit printr-o condamnare cu caracter politic, nu și pentru prejudiciul moral suferit printr-o măsură administrativă cu caracter politic, nu poate fi acceptată, deoarece ea ignoră sensul dispozițiilor de la alin. (1) al art. 5 și însăși rațiunea pentru care a fost adoptată Legea nr. 221/2009, aceea de a asigura repararea prejudiciilor suferite de victimele regimului comunist, condamnate politic sau care au făcut obiectul unor măsuri cu caracter politic.

Pe de altă parte, a distinge între cele două categorii de măsuri cu caracter politic - condamnări și măsuri administrative, sub aspectul naturii prejudiciului supus reparării - moral sau material, ar însemna crearea unui cadru juridic discriminatoriu pentru persoane aflate în situații similare, întrucât atât condamnările cu caracter politic, cât și măsurile administrative cu caracter politic sunt măsuri abuzive ale regimului comunist, care au generat prejudicii materiale și morale celor cărora s-au împotrivit, sub diverse forme, regimului totalitar comunist. Prin urmare, recunoscând reclamantei dreptul la acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu pentru el și părinții lui, măsură administrativă cu caracter politic prevăzută la art. 3 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 221/2009, instanța de apel a pronunțat o hotărâre cu aplicarea corectă a dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din această lege.

În consecință, din acest punct de vedere nu sunt întrunite în speță condițiile cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. 2. Este adevărat că prin Decretul-Lege nr. 118/1990 și O.U.G. nr. 214/1999 sunt recunoscute o serie de drepturi persoanelor persecutate politic în perioada comunistă, ceea ce nu înseamnă, însă, excluderea reclamantei de la beneficiul Legii nr. 221/2009, cum s-ar deduce din susținerile recurentului. Legea nr. 221/2009 are caracter de complinire a actelor normative emise anterior în scopul reparării prejudiciilor suferite de victimele regimului comunist, cum sunt și cele două acte normative invocate în recurs. Soluția rezultă din modul de redactare al dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) și b) din Legea nr. 221/2009.

Astfel, la lit. a) se prevede că la stabilirea cuantumului despăgubirilor pentru prejudiciul moral „se va ține seama și de măsurile reparatorii deja acordate persoanelor în cauză în temeiul Decretului-Lege nr. 118/1990 (…) și al O.U.G. nr. 214/1999 (…)”, iar la lit. b) se prevede acordarea despăgubirilor materiale numai dacă bunurile confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative nu i-au fost restituite celui în cauză, în natură sau prin echivalent, în condițiile Legii nr. 10/2001 sau ale Legii nr. 274/2005.

Prin urmare, faptul că reclamanta este beneficiara unei indemnizații acordate în baza Decretului-Lege nr. 118/1991 nu înlătură dreptul său la despăgubiri, în temeiul Legii nr. 221/2009, pentru prejudiciul moral suferit ca efect al măsurii administrative cu caracter politic la care a fost supus el și părinții lui în perioada comunistă, ci este doar un criteriu legal de cuantificare a daunelor morale acordate în baza Legii nr. 221/2009. Ca atare, criticile formulate pe acest aspect sunt neîntemeiate, cu consecința inaplicabilității cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. 3. Recurentul a contestat și cuantumul daunelor morale, susținând că deși s-a raportat corect la criterii precum durata măsurii abuzive și consecințele negative produse de aceasta asupra reclamantei și familiei sale în plan fizic, psihic, profesional și social, instanța de apel a stabilit un cuantum prea mare al daunelor morale.

Rezultă că, ceea ce se impută instanței de apel este nu ignorarea criteriilor de cuantificare a daunelor morale, ci aprecierea dimensiunii acestor daune prin raportare la criteriile aplicabile în materie, deci o chestiune de fapt, care pune în discuție temeinicia, iar nu legalitatea hotărârii atacate. Cenzurarea temeiniciei unei hotărâri nu mai este, însă, posibilă în recurs față de actuala configurație a art. 304 C. proc. civ., care permite reformarea unei hotărâri în această cale extraordinară de atac numai pentru motive de nelegalitate, nu și de netemeinicie. Pe cale de consecință, criticile legate de aprecierea cuantumului daunelor morale nu se încadrează în nici unul dintre cazurile de nelegalitate expres și limitativ prevăzute de art. 304 C. proc.

civ. pentru exercitarea controlului judiciar în recurs, astfel că nu pot fi analizate. Având în vedere considerentele prezentate, Înalta Curte constată că recursurile declarate în cauză sunt nefondate și le va respinge ca atare, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanta O.E. și de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de D.G.F.P. Mehedinți împotriva deciziei nr. 153 din 11 mai 2010 a Curții de Apel Craiova, secția I civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 15 aprilie 2011.