ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2029/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2029/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra cauzei de față, se constată

următoarele:

Prin

acțiunea civilă înregistrată pe rolul Tribunalului Mehedinți la data de 28

octombrie 2009, reclamanta I.M. a chemat în judecată Statul Român prin

Ministerul Finanțelor Publice solicitând obligarea pârâtului la acordarea sumei

de 500.000 euro, în echivalentul în lei la data plății, reprezentând

prejudiciul moral suferit de reclamantă ca urmare a strămutării și stabilirii

domiciliului forțat.

În

motivarea acțiunii, întemeiată pe dispozițiile art. 5 alin. (1) din Legii nr. 221/2009

reclamanta a arătat că în perioada 18 iunie 1951-24 februarie 1956 împreună cu

restul familiei a fost deportată de către organele de securitate Craiova, în

comuna Zagna Vădeni, județul Brăila, unde i s-a stabilit domiciliul forțat,

timp de 4 ani, 8 luni și 6 zile aducându-i-se o gravă atingere drepturilor

morale și demnității umane.

Prin întâmpinare, intimatul Statul

Român prin Ministerul Finanțelor Publice - Direcția Generală a Finanțelor

Publice Mehedinți a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată întrucât

reclamanta solicită despăgubiri reprezentând prejudiciul moral, ca urmare a

luării unei măsuri administrative, ipoteză ce nu este prevăzut de dispozițiile art.

5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, textul având în vedere doar

persoanele care au suferit condamnări cu caracter politic.

Mai mult, pentru repararea

prejudiciilor cauzate de deportare, reclamanta a beneficiat de prevederile O.U.G.

nr. 214/1999 și Decretul Lege nr. 118/1990 al căror scop a fost repararea unor

asemenea prejudicii.

Prin sentința

civilă nr. 20 din 12 ianuarie 2010, pronunțată de Tribunalul

Mehedinți

s-a respins acțiunea formulată de

reclamantă.

Pentru a

hotărî astfel, prima instanță a reținut că la data de 18 iunie 1951, prin Decizia

M.A. nr. 200/1951 reclamanta și familia sa a fost strămutată din localitatea de

domiciliu, Salcia jud. Mehedinți în localitatea Zagna Vădeni unde li s-a

stabilit domiciliu forțat, iar prin Decizia M.A.I. nr. 6200/1955, la data de 24

februarie 1956 restricțiile domiciliare i-au fost ridicate.

A mai

constatat că la data de 22 august 1990 Comisia pentru aplicarea prevederilor

Decretului Lege nr. 118/1990 a hotărât acordarea unei indemnizații lunare de

936 lei reclamantei și a drepturilor prevăzute de art. 3 alin. (2) și art. 4

din lege pentru perioada de deportare.

Cu

privire la cererea de acordare a despăgubirilor pentru prejudiciul moral,

întemeiată pe dispozițiile art. 5 din Legea nr. 221/2009 instanța a motivat că

aceste dispoziții nu-i sunt aplicabile reclamantei pentru că legea conferă

dreptul la despăgubiri pentru prejudiciul moral doar persoanelor care au

suferit condamnare nu și celor față de care s-a luat o măsură administrativă

cum este cazul reclamantei.

Prin

decizia nr. 131 din 28 aprilie 2010 a Curții de Apel Craiova, s

ecția I civilă si pentru cauze cu minori si de

familie s-a admis apelul declarat de

reclamantă,

s-a desființat sentința instanței de

fond și s-a trimis cauza spre rejudecare la Tribunalul Mehedinți.

Pentru a hotărî astfel, instanța de

apel a reținut următoarele:

Dispozițiile

art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 se referă expres și la

persoanele față de care s-au luat măsuri administrative cu caracter politic iar

nu doar la persoanele care au suferit condamnări penale cu caracter politic.

Potrivit

art. 3 din Legea nr. 221/2009 constituie măsură administrativă cu caracter

politic orice măsură luată de organele fostei miliții sau securități, având ca

obiect dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu, internarea în unități

și colonii de muncă, stabilirea de loc de muncă obligatoriu, dacă a fost

întemeiată pe unul din actele normative enumerate la lit. a)-f).

Prin

cererea de chemare în judecată, reclamanta a susținut că a fost strămutată cu

familia într-o altă localitate și a dovedit că această măsură administrativă cu

caracter politic s-a dispus în baza deciziei

Ministerului

Afacerilor Interne nr. 200/129521 - act normativ enumerat la lit.

e) a art.

3 din lege.

Prin

urmare, reclamanta a dovedit caracterul politic al măsurii administrative luate

împotriva sa, astfel că prima instanță trebuia să treacă la soluționarea pe

fond a cererii, reținând greșit inaplicabilitatea art. 5 din Legea nr. 221/2009

în cazul reclamantei.

Pe lângă

argumentul de text susmenționat s-au reținut și argumente de interpretare a

legii.

Astfel,

s-a arătat că așa cum rezultă din chiar titlul legii, aceasta are ca obiect de

reglementare stabilirea unor drepturi în favoarea persoanelor care au suferit condamnări

cu caracter politic sau față de care

au

fost luate măsuri administrative asimilate condamnărilor politice în perioada

6

martie 1945 - 22 decembrie 1989.

Acest

act normativ cu caracter de complinire, adoptat după aplicarea Decretului Lege nr.

118/1990 și O.U.G. nr. 214/1999 a completat cadrul legislativ existent

referitor la acordarea reparațiilor morale și materiale destinate a repara prejudiciile

suportate de victimele regimului totalitar.

Legiuitorul

a definit cele două categorii de măsuri abuzive ale regimului comunist,

respectiv condamnările cu caracter politic și măsurile administrative cu

caracter politic.

Condamnările

cu caracter politic

sunt

definite prin enumerare și trimitere expresă la infracțiunile ce au atras

condamnarea, pe de o parte în art. 1 al legii, iar pe de altă parte, prin

trimiterea la condamnare pentru alte fapte prevăzute de legea penală care pot

fi asimilate celor cu caracter politici fiind săvârșite în scopul prevăzut de art.

2 din O.U.G. nr. 214/1999, cu condiția constatării caracterului politic, cu

urmarea procedurii prevăzute de art. 4 din lege.

Măsurile administrative cu caracter politic

sunt definite

prin art. 3 din

lege în

care sunt enumerate și actele normative în baza cărora s-au dispus, iar

potrivit art. 4 alin. (2) pot fi asimilate acestora și alte măsuri

administrative decât cele al căror caracter politic este prevăzut expres, cu

condiția de a se constata caracterul politic al acestora de către instanță.

Prin urmare, când caracterul politic

al condamnărilor penale ori al măsurilor administrative abuzive nu este

prevăzut expres de lege, când acestea nu sunt cuprinse în cele enumerate de

legiuitor, instanța judecătorească, respectiv tribunalul, cu participarea

procurorului, va constata caracterul politic al condamnării penale sau al

măsurii administrative.

Astfel s-a reținut că atât persoanele

care au suferit condamnări penale cu caracter politic, cât și cele față de care

s-au luat măsuri administrative cu caracter politic, în perioada de referință

beneficiază de despăgubiri morale și materiale în temeiul art. 5 din lege,

întrucât atât condamnările penale cât și măsurile administrativ cu caracter

politic reprezintă măsuri abuzive ale regimului totalitar fără vreo

diferențiere sub caracterul abuziv al acestora.

Asimilarea

măsurilor administrative abuzive condamnărilor politice nu trebuie să rămână

doar la nivel declarativ, un argument în acest sens fiind consecvența

legislativă și reglementările anterioare față de care Legea nr. 221/2009 are un

caracter complementar.

Art. 5 alin.

(1) lit. a) din lege prevede astfel că la dimensionarea cuantumului

despăgubirilor pentru prejudiciul moral, instanța va ține seama și de măsurile

reparatorii acordate prin Decretul Lege nr. 118/1990 și O.U.G. nr. 214/2000.

Or, aceste acte normative prevăd, fără nici o distincție, acordarea unor

drepturi persoanelor persecutate din motive politice, deportate ori condamnate

politic, persoanelor împotriva cărora au fost dispuse măsuri administrative

abuzive.

Dacă

legiuitorul ar fi intenționat că excludă de la despăgubirile pentru prejudiciul

moral persoanele care au făcut obiectul unor măsuri politice administrative,

pornind aprioric de la premisa că cele două acte normative anterioare au fost

de natură să acopere în totalitate aceste prejudicii ar fi prevăzut-o expres,

așa cum a făcut-o la redactarea art. 5 lit. b) din lege.

Or,

evitarea unei duble reparații este valabilă atât în privința prejudiciului

material cât și a celui moral.

În

final, s-a reținut că aceste considerente duc la concluzia că dispozițiile art.

5 lit. a) din Legea nr. 221/2009 sunt aplicabile și persoanelor față de care

s-au luat măsuri administrative cu caracter politic prevăzut expres de lege ori

constatat de instanță și că prima instanță trebuia să cerceteze cauza pe fond.

Împotriva

deciziei a declarat recurs Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală

a Finanțelor Publice Mehedinți, în temeiul dispozițiilor art. 8 și 9

C. proc. civ.,

susținând, că prima instanță a

analizat și pe fond cererea reclamantei pe care a apreciat-o ca fiind

neîntemeiată și că instanța de apel avea obligația ca în cazul desființării

hotărârii instanței de fond, să rețină spre rejudecare cauza.

La termenul de judecată din data de 4

martie 2011 au fost invocate două excepții de ordine publică cea a lipsei

temeiului juridic al acțiunii, ca urmare a faptului că prin Decizia nr. 1358/2010.

Curtea Constituțională a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza

întâi din Legea nr. 221/2009 sunt neconstituționale și cea a nulității

hotărârilor judecătorești pronunțate de instanțele de fond, întrucât la

dezbateri nu a fost prezent procurorul, deși participarea sa în astfel de

litigii era obligatorie.

Ambele

excepții sunt de ordine publică însă se va analiza doar excepția nulității

hotărârilor pronunțate fără participarea obligatorie a procurorului, deoarece

aceasta are prioritate în raport de dispozițiile art. 137 alin. (1) C. proc.

civ., în sensul că se impune invocarea mai întâi a acelei excepții care face de

prisos cercetarea celei care urmează, respectiv a lipsei temeiului juridic al

acțiunii.

Astfel, analizând excepția nulității hotărârilor

pronunțate în cauză conform

art. 137 alin. (1) C. proc. civ., pe care o va admite,

înalta Curte admite

recursul

potrivit argumentelor ce succed:

Potrivit

art. 4 alin. (5) din Legea nr. 221/2009 judecata cererilor întemeiate pe acest

act normativ „se face cu participarea obligatorie a procurorului".

Cadrul

legal al participării procurorului la activitatea judiciară este reglementat de

art. 131 alin. (1) din Constituția României, art. 45 C. proc. civ. și art. 62-69

din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară.

Conform art.

131 alin. (1) din Constituția României, „În activitatea judiciară, Ministerul

Public reprezintă interesele generale ale societății și apără ordinea de drept,

precum și drepturile și libertățile cetățenilor", iar potrivit art. 62 alin.

(3) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară „procurorii își

exercită funcțiile în conformitate cu legea, respectă și protejează demnitatea

umană și apără drepturile persoanei".

Participarea

obligatorie a procurorului în procesul civil este reglementată în mod expres,

în cazurile anume prevăzute de lege, prin norme imperative, a căror eludare

este sancționată cu nulitatea absolută, întrucât, așa cum rezultă și din

textele legale mai sus menționate, Ministerul Public constituie o instituție

destinată a apăra interesele generale ale societății, precum și drepturile și

libertățile fundamentale ale cetățenilor.

Astfel, art. 45 alin. (4) C. proc.

civ. stabilește că „în cazurile anume prevăzute de lege, participarea și

punerea concluziilor de către procuror sunt obligatorii" și concretizează

modalitățile practice de acțiune ale procurorului în procesul civil, în sensul

că acesta exercită acțiunea civilă, în cazurile prevăzute de lege, participă,

în condițiile legii, la ședințele de judecată, exercită căile de atac împotriva

hotărârilor judecătorești, apără drepturile și interesele legitime ale

minorilor, persoanelor puse sub interdicție, ale dispăruților și ale altor

persoane, în condițiile legii.

În

lumina dispozițiilor legale anterior citate, participarea procurorului la

desfășurarea procesului civil se referă nu doar la o formală „punere de

concluzii", ci la o participare efectivă, în cadrul căreia procurorul

formulează cereri, invocă excepții, propune dovezi în vederea stabilirii

adevărului și, în finalul judecății, prezintă propriile sale concluzii cu

privire la faptele cauzei și la aplicarea legii.

În toate carurile în care participarea procurorului în

procesul civil este

obligatorie, nerespectarea normei care impune o atare

intervenție determină nulitatea

hotărârii

pronunțate de instanță.

Rațiunea pentru care în cazuri exprese

și limitative s-a prevăzut obligativitatea participării procurorului în

procesul civil a fost impactului pe care natura și obiectul unor asemenea cauze

îl au asupra intereselor generale ale societății.

În

speță, din analiza considerentelor hotărârilor anterioare, rezultă că cerința

instituită prin art. 4 alin. (5) din Legea nr. 221/2009 privind desfășurarea

judecății cererilor întemeiate pe acest act normativ în prezența și cu

concluziile procurorului nu a fost respectată, situație ce atrage nulitatea

hotărârilor astfel pronunțate și face inutilă dezbaterea celorlalte aspecte.

Potrivit

art. 105 alin. (2) C. proc. civ. „actele îndeplinite cu neobservarea formelor

legale sau de un funcționar necompetent se vor declara nule numai dacă prin

aceasta s-a pricinuit părții o vătămare ce nu se poate înlătura decât prin

anularea lor. In cazul nulităților prevăzute anume de lege, vătămarea se

presupune până la dovada contrarie".

Din analiza

dispozițiilor art. 105 alin. (2) C. proc. civ. rezultă condițiile generale ale

nulității, respectiv, nesocotirea dispozițiilor legale privitoare la

desfășurarea procesului civil, producerea unei vătămări, vătămarea să nu poată

fi înlăturată în alt mod decât prin anularea actului.

Referitor

la condiția nesocotirii dispozițiilor legale privitoare la desfășurarea

procesului civil, în speță este evident că aceasta este îndeplinită, întrucât

din cadrul procesual pe fundalul căruia s-au pronunțat cele două hotărâri

lipsește procurorul, ca participant obligatoriu la judecată în cererile

întemeiate pe Legea nr. 221 /2009.

În ceea ce privește vătămarea, aceasta

reprezintă o noțiune complexă ce nu se limitează doar la prejudicierea

drepturilor și intereselor legitime ale părților, ci se extinde inclusiv la

justa soluționare a cauzei, fiind produsă în speță prin excluderea din cadrul

procesual a reprezentantului „intereselor generale ale societății", respectiv,

procurorul.

Or,

interesul general este ocrotit de o normă imperativă, a cărei încălcare este

sancționată cu nulitatea absolută, invocabilă în orice fază a procesului civil,

de oricare din părți și de instanță, din oficiu, viciile unui act afectat de

nulitate absolută neputând fi acoperite.

Pe de

altă parte, simpla încălcare a regulilor de drept procesual

civil în speță, prin omiterea introducerii în

citativ a unei părți a cărei participare

este prevăzută, antrenează în

mod virtual și posibilitatea soluționării greșite a litigiului, existând astfel

o prezumție simplă de vătămare, ce poate fi dedusă din însăși neobservarea

regulilor procedurale instituite de lege.

Dat

fiind că situațiile în care legiuitorul a prevăzut în mod expres și restrictiv

participarea procurorului în procesul civil sunt reglementate de norme

imperative, efectul negativ al nulității nu poate fi înlăturat, astfel încât

cele două hotărâri sunt lovite de nulitate absolută, impunându-se reluarea

judecății în cadrul procesual prevăzut de lege.

Pentru

aceste considerente, în temeiul art. 137 alin. (1) raportat la art. 105 alin.

(2) C. proc. civ., înalta Curte va admite excepția de nulitate a hotărârilor

pronunțate în cauză și, făcând aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) din

același cod, admite recursul, casează decizia recurată în sensul că admite

apelul reclamantului, anulează sentința și, în temeiul art. 297 alin. (2) teza

finală C. proc. civ. trimite cauza spre rejudecare Curții de Apel Craiova,

urmând ca această instanță să procedeze la judecata în fond a cauzei în

condițiile prevăzute de art. 4 alin. (5) din Legea nr. 221/2009, respectiv, cu

participarea obligatorie a reprezentantului Ministerului Public.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâtul

Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a

Finanțelor Publice Mehedinți împotriva deciziei nr. 131 din 28 aprilie 2010 a

Curții de Apel Craiova, secția I civilă și pentru cauze cu minori și de

familie.

Casează decizia recurată și trimite

cauza spre rejudecare instanței de apel.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi, 4 martie 2011.