ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2029/2011

Asupra cauzei de față, se constată următoarele: Prin acțiunea civilă înregistrată pe rolul Tribunalului Mehedinți la data de 28 octombrie 2009, reclamanta I.M. a chemat în judecată Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice solicitând obligarea pârâtului la acordarea sumei de 500.000 euro, în echivalentul în lei la data plății, reprezentând prejudiciul moral suferit de reclamantă ca urmare a strămutării și stabilirii domiciliului forțat. În motivarea acțiunii, întemeiată pe dispozițiile art. 5 alin. (1) din Legii nr. 221/2009 reclamanta a arătat că în perioada 18 iunie 1951-24 februarie 1956 împreună cu restul familiei a fost deportată de către organele de securitate Craiova, în comuna Zagna Vădeni, județul Brăila, unde i s-a stabilit domiciliul forțat, timp de 4 ani, 8 luni și 6 zile aducându-i-se o gravă atingere drepturilor morale și demnității umane.

Prin întâmpinare, intimatul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice - Direcția Generală a Finanțelor Publice Mehedinți a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată întrucât reclamanta solicită despăgubiri reprezentând prejudiciul moral, ca urmare a luării unei măsuri administrative, ipoteză ce nu este prevăzut de dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, textul având în vedere doar persoanele care au suferit condamnări cu caracter politic. Mai mult, pentru repararea prejudiciilor cauzate de deportare, reclamanta a beneficiat de prevederile O.U.G. nr. 214/1999 și Decretul Lege nr. 118/1990 al căror scop a fost repararea unor asemenea prejudicii. Prin sentința civilă nr. 20 din 12 ianuarie 2010, pronunțată de Tribunalul Mehedinți s-a respins acțiunea formulată de reclamantă.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că la data de 18 iunie 1951, prin Decizia M.A. nr. 200/1951 reclamanta și familia sa a fost strămutată din localitatea de domiciliu, Salcia jud. Mehedinți în localitatea Zagna Vădeni unde li s-a stabilit domiciliu forțat, iar prin Decizia M.A.I. nr. 6200/1955, la data de 24 februarie 1956 restricțiile domiciliare i-au fost ridicate. A mai constatat că la data de 22 august 1990 Comisia pentru aplicarea prevederilor Decretului Lege nr. 118/1990 a hotărât acordarea unei indemnizații lunare de 936 lei reclamantei și a drepturilor prevăzute de art. 3 alin. (2) și art. 4 din lege pentru perioada de deportare.

Cu privire la cererea de acordare a despăgubirilor pentru prejudiciul moral, întemeiată pe dispozițiile art. 5 din Legea nr. 221/2009 instanța a motivat că aceste dispoziții nu-i sunt aplicabile reclamantei pentru că legea conferă dreptul la despăgubiri pentru prejudiciul moral doar persoanelor care au suferit condamnare nu și celor față de care s-a luat o măsură administrativă cum este cazul reclamantei. Prin decizia nr. 131 din 28 aprilie 2010 a Curții de Apel Craiova, s ecția I civilă si pentru cauze cu minori si de familie s-a admis apelul declarat de reclamantă, s-a desființat sentința instanței de fond și s-a trimis cauza spre rejudecare la Tribunalul Mehedinți.

Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a reținut următoarele: Dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 se referă expres și la persoanele față de care s-au luat măsuri administrative cu caracter politic iar nu doar la persoanele care au suferit condamnări penale cu caracter politic. Potrivit art. 3 din Legea nr. 221/2009 constituie măsură administrativă cu caracter politic orice măsură luată de organele fostei miliții sau securități, având ca obiect dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu, internarea în unități și colonii de muncă, stabilirea de loc de muncă obligatoriu, dacă a fost întemeiată pe unul din actele normative enumerate la lit. a)-f).

Prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a susținut că a fost strămutată cu familia într-o altă localitate și a dovedit că această măsură administrativă cu caracter politic s-a dispus în baza deciziei Ministerului Afacerilor Interne nr. 200/129521 - act normativ enumerat la lit. e) a art. 3 din lege. Prin urmare, reclamanta a dovedit caracterul politic al măsurii administrative luate împotriva sa, astfel că prima instanță trebuia să treacă la soluționarea pe fond a cererii, reținând greșit inaplicabilitatea art. 5 din Legea nr. 221/2009 în cazul reclamantei. Pe lângă argumentul de text susmenționat s-au reținut și argumente de interpretare a legii.

Astfel, s-a arătat că așa cum rezultă din chiar titlul legii, aceasta are ca obiect de reglementare stabilirea unor drepturi în favoarea persoanelor care au suferit condamnări cu caracter politic sau față de care au fost luate măsuri administrative asimilate condamnărilor politice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Acest act normativ cu caracter de complinire, adoptat după aplicarea Decretului Lege nr. 118/1990 și O.U.G. nr. 214/1999 a completat cadrul legislativ existent referitor la acordarea reparațiilor morale și materiale destinate a repara prejudiciile suportate de victimele regimului totalitar. Legiuitorul a definit cele două categorii de măsuri abuzive ale regimului comunist, respectiv condamnările cu caracter politic și măsurile administrative cu caracter politic.

Condamnările cu caracter politic sunt definite prin enumerare și trimitere expresă la infracțiunile ce au atras condamnarea, pe de o parte în art. 1 al legii, iar pe de altă parte, prin trimiterea la condamnare pentru alte fapte prevăzute de legea penală care pot fi asimilate celor cu caracter politici fiind săvârșite în scopul prevăzut de art. 2 din O.U.G. nr. 214/1999, cu condiția constatării caracterului politic, cu urmarea procedurii prevăzute de art. 4 din lege. Măsurile administrative cu caracter politic sunt definite prin art. 3 din lege în care sunt enumerate și actele normative în baza cărora s-au dispus, iar potrivit art. 4 alin. (2) pot fi asimilate acestora și alte măsuri administrative decât cele al căror caracter politic este prevăzut expres, cu condiția de a se constata caracterul politic al acestora de către instanță.

Prin urmare, când caracterul politic al condamnărilor penale ori al măsurilor administrative abuzive nu este prevăzut expres de lege, când acestea nu sunt cuprinse în cele enumerate de legiuitor, instanța judecătorească, respectiv tribunalul, cu participarea procurorului, va constata caracterul politic al condamnării penale sau al măsurii administrative. Astfel s-a reținut că atât persoanele care au suferit condamnări penale cu caracter politic, cât și cele față de care s-au luat măsuri administrative cu caracter politic, în perioada de referință beneficiază de despăgubiri morale și materiale în temeiul art. 5 din lege, întrucât atât condamnările penale cât și măsurile administrativ cu caracter politic reprezintă măsuri abuzive ale regimului totalitar fără vreo diferențiere sub caracterul abuziv al acestora.

Asimilarea măsurilor administrative abuzive condamnărilor politice nu trebuie să rămână doar la nivel declarativ, un argument în acest sens fiind consecvența legislativă și reglementările anterioare față de care Legea nr. 221/2009 are un caracter complementar. Art. 5 alin. (1) lit. a) din lege prevede astfel că la dimensionarea cuantumului despăgubirilor pentru prejudiciul moral, instanța va ține seama și de măsurile reparatorii acordate prin Decretul Lege nr. 118/1990 și O.U.G. nr. 214/2000. Or, aceste acte normative prevăd, fără nici o distincție, acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice, deportate ori condamnate politic, persoanelor împotriva cărora au fost dispuse măsuri administrative abuzive.

Dacă legiuitorul ar fi intenționat că excludă de la despăgubirile pentru prejudiciul moral persoanele care au făcut obiectul unor măsuri politice administrative, pornind aprioric de la premisa că cele două acte normative anterioare au fost de natură să acopere în totalitate aceste prejudicii ar fi prevăzut-o expres, așa cum a făcut-o la redactarea art. 5 lit. b) din lege. Or, evitarea unei duble reparații este valabilă atât în privința prejudiciului material cât și a celui moral. În final, s-a reținut că aceste considerente duc la concluzia că dispozițiile art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009 sunt aplicabile și persoanelor față de care s-au luat măsuri administrative cu caracter politic prevăzut expres de lege ori constatat de instanță și că prima instanță trebuia să cerceteze cauza pe fond.

Împotriva deciziei a declarat recurs Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Mehedinți, în temeiul dispozițiilor art. 8 și 9 C. proc. civ., susținând, că prima instanță a analizat și pe fond cererea reclamantei pe care a apreciat-o ca fiind neîntemeiată și că instanța de apel avea obligația ca în cazul desființării hotărârii instanței de fond, să rețină spre rejudecare cauza. La termenul de judecată din data de 4 martie 2011 au fost invocate două excepții de ordine publică cea a lipsei temeiului juridic al acțiunii, ca urmare a faptului că prin Decizia nr. 1358/2010. Curtea Constituțională a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 sunt neconstituționale și cea a nulității hotărârilor judecătorești pronunțate de instanțele de fond, întrucât la dezbateri nu a fost prezent procurorul, deși participarea sa în astfel de litigii era obligatorie.

Ambele excepții sunt de ordine publică însă se va analiza doar excepția nulității hotărârilor pronunțate fără participarea obligatorie a procurorului, deoarece aceasta are prioritate în raport de dispozițiile art. 137 alin. (1) C. proc. civ., în sensul că se impune invocarea mai întâi a acelei excepții care face de prisos cercetarea celei care urmează, respectiv a lipsei temeiului juridic al acțiunii. Astfel, analizând excepția nulității hotărârilor pronunțate în cauză conform art. 137 alin. (1) C. proc. civ., pe care o va admite, înalta Curte admite recursul potrivit argumentelor ce succed: Potrivit art. 4 alin. (5) din Legea nr. 221/2009 judecata cererilor întemeiate pe acest act normativ „se face cu participarea obligatorie a procurorului". Cadrul legal al participării procurorului la activitatea judiciară este reglementat de art. 131 alin. (1) din Constituția României, art. 45 C. proc.

civ. și art. 62-69 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară. Conform art. 131 alin. (1) din Constituția României, „În activitatea judiciară, Ministerul Public reprezintă interesele generale ale societății și apără ordinea de drept, precum și drepturile și libertățile cetățenilor", iar potrivit art. 62 alin. (3) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară „procurorii își exercită funcțiile în conformitate cu legea, respectă și protejează demnitatea umană și apără drepturile persoanei". Participarea obligatorie a procurorului în procesul civil este reglementată în mod expres, în cazurile anume prevăzute de lege, prin norme imperative, a căror eludare este sancționată cu nulitatea absolută, întrucât, așa cum rezultă și din textele legale mai sus menționate, Ministerul Public constituie o instituție destinată a apăra interesele generale ale societății, precum și drepturile și libertățile fundamentale ale cetățenilor.

Astfel, art. 45 alin. (4) C. proc. civ. stabilește că „în cazurile anume prevăzute de lege, participarea și punerea concluziilor de către procuror sunt obligatorii" și concretizează modalitățile practice de acțiune ale procurorului în procesul civil, în sensul că acesta exercită acțiunea civilă, în cazurile prevăzute de lege, participă, în condițiile legii, la ședințele de judecată, exercită căile de atac împotriva hotărârilor judecătorești, apără drepturile și interesele legitime ale minorilor, persoanelor puse sub interdicție, ale dispăruților și ale altor persoane, în condițiile legii.

În lumina dispozițiilor legale anterior citate, participarea procurorului la desfășurarea procesului civil se referă nu doar la o formală „punere de concluzii", ci la o participare efectivă, în cadrul căreia procurorul formulează cereri, invocă excepții, propune dovezi în vederea stabilirii adevărului și, în finalul judecății, prezintă propriile sale concluzii cu privire la faptele cauzei și la aplicarea legii. În toate carurile în care participarea procurorului în procesul civil este obligatorie, nerespectarea normei care impune o atare intervenție determină nulitatea hotărârii pronunțate de instanță. Rațiunea pentru care în cazuri exprese și limitative s-a prevăzut obligativitatea participării procurorului în procesul civil a fost impactului pe care natura și obiectul unor asemenea cauze îl au asupra intereselor generale ale societății.

În speță, din analiza considerentelor hotărârilor anterioare, rezultă că cerința instituită prin art. 4 alin. (5) din Legea nr. 221/2009 privind desfășurarea judecății cererilor întemeiate pe acest act normativ în prezența și cu concluziile procurorului nu a fost respectată, situație ce atrage nulitatea hotărârilor astfel pronunțate și face inutilă dezbaterea celorlalte aspecte. Potrivit art. 105 alin. (2) C. proc. civ. „actele îndeplinite cu neobservarea formelor legale sau de un funcționar necompetent se vor declara nule numai dacă prin aceasta s-a pricinuit părții o vătămare ce nu se poate înlătura decât prin anularea lor. In cazul nulităților prevăzute anume de lege, vătămarea se presupune până la dovada contrarie". Din analiza dispozițiilor art. 105 alin. (2) C. proc.

civ. rezultă condițiile generale ale nulității, respectiv, nesocotirea dispozițiilor legale privitoare la desfășurarea procesului civil, producerea unei vătămări, vătămarea să nu poată fi înlăturată în alt mod decât prin anularea actului. Referitor la condiția nesocotirii dispozițiilor legale privitoare la desfășurarea procesului civil, în speță este evident că aceasta este îndeplinită, întrucât din cadrul procesual pe fundalul căruia s-au pronunțat cele două hotărâri lipsește procurorul, ca participant obligatoriu la judecată în cererile întemeiate pe Legea nr. 221 /2009. În ceea ce privește vătămarea, aceasta reprezintă o noțiune complexă ce nu se limitează doar la prejudicierea drepturilor și intereselor legitime ale părților, ci se extinde inclusiv la justa soluționare a cauzei, fiind produsă în speță prin excluderea din cadrul procesual a reprezentantului „intereselor generale ale societății", respectiv, procurorul.

Or, interesul general este ocrotit de o normă imperativă, a cărei încălcare este sancționată cu nulitatea absolută, invocabilă în orice fază a procesului civil, de oricare din părți și de instanță, din oficiu, viciile unui act afectat de nulitate absolută neputând fi acoperite. Pe de altă parte, simpla încălcare a regulilor de drept procesual civil în speță, prin omiterea introducerii în citativ a unei părți a cărei participare este prevăzută, antrenează în mod virtual și posibilitatea soluționării greșite a litigiului, existând astfel o prezumție simplă de vătămare, ce poate fi dedusă din însăși neobservarea regulilor procedurale instituite de lege.

Dat fiind că situațiile în care legiuitorul a prevăzut în mod expres și restrictiv participarea procurorului în procesul civil sunt reglementate de norme imperative, efectul negativ al nulității nu poate fi înlăturat, astfel încât cele două hotărâri sunt lovite de nulitate absolută, impunându-se reluarea judecății în cadrul procesual prevăzut de lege. Pentru aceste considerente, în temeiul art. 137 alin. (1) raportat la art. 105 alin. (2) C. proc. civ., înalta Curte va admite excepția de nulitate a hotărârilor pronunțate în cauză și, făcând aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) din același cod, admite recursul, casează decizia recurată în sensul că admite apelul reclamantului, anulează sentința și, în temeiul art. 297 alin. (2) teza finală C. proc.

civ. trimite cauza spre rejudecare Curții de Apel Craiova, urmând ca această instanță să procedeze la judecata în fond a cauzei în condițiile prevăzute de art. 4 alin. (5) din Legea nr. 221/2009, respectiv, cu participarea obligatorie a reprezentantului Ministerului Public.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Mehedinți împotriva deciziei nr. 131 din 28 aprilie 2010 a Curții de Apel Craiova, secția I civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Casează decizia recurată și trimite cauza spre rejudecare instanței de apel. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 4 martie 2011.