ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 413/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 10 mai 2010 Ia Tribunalul Mehedinți reclamantul P.L.D. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, pentru a fi obligat la plata sumei de 300.000 lei pentru prejudiciul moral cauzat prin strămutare pe o perioadă de 4 ani 3 luni și 2 zile. În motivarea acțiunii a arătat că prin decizia M.A.I. nr. 200/1951 a fost strămutat împreună cu familia în comuna Pelicanu, jud. Călărași. În dovedirea acțiunii a depus la dosar următoarele înscrisuri; acte de stare civilă, adresa nr. 76318/1991, hotărârea nr. 38/1990 emisă de Comisia pentru aplicarea prevederilor Decretul-lege nr. 118/1990, decizia nr. 71485/1991 și a solicitat audierea martorului P.M.

La data de 2 iunie 2010, reclamantul și-a precizat acțiunea arătând că, solicită 3.000.000 lei, daune morale. Prin decizia nr. 594 din 29 octombrie 2010 instanța a admis în parte acțiunea și a obligat pârâtul la plata sumei de 10.000 euro, daune morale către reclamant. Pentru a pronunța această hotărâre instanța a reținut că reclamantul a făcut dovada strămutării sale și a familiei, în baza deciziei nr. 200/1951 a M.A.I., strămutarea fiind enumerată în art. 3 din Legea nr. 221/2009 între măsurile administrative cu caracter politic. Față de prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din lege, pentru perioada de 4 ani, 3 luni și 2 zile cât familia reclamantului a avut domiciliu obligatoriu ca efect al strămutării, s-a apreciat că o indemnizație de 10.000 euro este echitabilă și suficientă pentru repararea prejudiciului moral suferit.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, invocând într-o primă critică soluționarea cauzei fără participarea procurorului, care era obligatorie. Hotărârea a mai fost criticată pentru modalitatea de stabilire a cuantumului despăgubirilor, prin ignorarea criteriilor ce trebuie avute în vedere la aprecierea prejudiciului moral suferit, arătându-se și faptul că măsurile reparatorii acordate reclamantului în baza Decretului-lege nr. 118/1990 sunt suficiente, acoperind în totalitate prejudiciul suferit de acesta.

Prin decizia nr. 85 din 9 februarie 2011 a Curții de Apel Craiova, secția I civilă și pentru cauze cu minori și de familie, apelul a fost admis, a fost schimbată sentința și respinsă acțiunea,instanța reținând în esență că prima critică nu este întemeiată, în raport de dispozițiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 221/2009, în conformitate cu care participarea procurorului este obligatorie numai în cauzele având ca obiect cereri pentru constatarea caracterului politic al condamnării potrivit art. 1 alin. (3). Participarea procurorului nu este obligatorie și inacțiunile întemeiate pe prevederile art. 5 din lege. Instanța a mai reținut că cererea reclamantului pentru despăgubiri s-a întemeiat pe dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, text declarat neconstituțional prin deciziile nr. 1358 și 1360 din 21 octombrie 2010 ale Curții Constituționale, publicate în M. Of.

din 15 noiembrie 2010. Art. 147 alin. (1) din Constituție, prevede că dispozițiile din legile, ordonanțele, regulamentele în vigoare care au fost declarate neconstituționale își încetează efectele după 45 zile de la publicarea în M. Of., iar pe durata acestui termen, dispozițiile a căror constituționalitate s-a contestat, sunt suspendate de drept. În raport de dispozițiile art. 31 alin. (1) și (3) din Legea nr. 47/1992, decizia care a declarat neconstituționalitatea unei dispoziții legale este definitivă și obligatorie, efectele sale se răsfrâng și în alte cauze, nu numai în cauza în care a fost invocată excepția. Decizia este în general obligatorie, opozabilă „erga omnes ” , inclusiv pentru instanțele judecătorești și are putere numai pentru viitor, ceea ce înseamnă că după publicare decizia are efect în cauzele aflate în curs de soluționare sau care se vor soluționa în viitor.

Asupra caracterului și obligativității acestor decizii, Curtea Constituțională s-a pronunțat prin deciziile nr. 186 din 18 noiembrie 1999 și 169 din 2 noiembrie 1999, statuând că obligativitatea decurge din principiul înscris în art. 51 din Constituție, potrivit căruia respectarea Constituției, a supremației sale și a legilor este obligatorie. În consecință, dispoziția din lege declarată neconstituțională nu se mai poate aplica, iar instanța investită cu soluționarea unei acțiuni căreia i se aplică norma declarată neconstituțională, continuă judecarea cauzei, incumbându-i obligația de a nu aplica prevederile legale a căror neconstituționalitate a fost constatată prin decizia Curții Constituționale.

Deciziile nr. 1358 și 1360/2010 au fost publicate în M. Of., partea I, la data de 15 noiembrie 2010 astfel că, începând cu această dată, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost suspendate de drept, pe termenul de 45 de zile în care Parlamentul avea posibilitatea de a pune de acord această normă cu prevederile Constituției, iar după împlinirea acestuia, norma menționată și-a încetat efectele juridice, potrivit art. 147 din Constituție. Nu se poate reține nici că prin adoptarea art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, dispoziție în vigoare la data promovării acțiunii, reclamantul are o „speranță legitimă ” la acordarea despăgubirilor, întrucât această dispoziție legală a fost anulată pe calea exercitării controlului de neconstituționalitate, iar nu ca urmare a unui mecanism ad-hoc (Hotărârea CEDO din 2 decembrie 2008 în cauza Slavov contra Bulgariei).

S-a mai reținut că reclamantul a beneficiat de drepturile conferite prin Decretul-lege 118/1990. Împotriva acestei decizii reclamantul a declarat recurs criticând-o pentru că în mod greșit a avut în vedere la soluționarea cauzei deciziile nr. 1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010 ale Curții Constituționale. Acțiunea a fost promovată înainte de declararea neconstituționalității art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, în consecință deciziile Curții Constituționale nu îi sunt aplicabile. In concordanță cu jurisprudența CEDO cuantumul despăgubirilor pentru daune morale trebuie lăsat la latitudinea instanței de judecată, în acest context neputând fi primite criticile pârâtului cu privire la imposibilitatea financiară a statului de a suporta despăgubiri foarte mari stabilite de instanțele de judecată.

Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluționării proceselor nu a adus vreo schimbare dispozițiilor legale pe care și-a întemeiat cererea de chemare în judecată. Împrejurarea că a beneficiat de dispozițiile Decretului-lege nr. 118/1990 nu îi limitează dreptul de a solicita despăgubiri în temeiul dispozițiilor Legii nr. 221/2009. Recursul nu este fondat. Prin deciziile Curții Constituționale nr. 1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010 s-a constatat neconstituționalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. În consecință, aceste dispoziții nu mai produc efecte juridice, ceea ce determină inexistența temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor.

În acest context se constată ca în mod corect instanța de apel a reținut incidența dispozițiilor art. 31 și 147 alin. (1) și alin. (4) din Constituția României. Astfel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept. La alin. (4) al articolului menționat cât și în art. 31 se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în M. Of.

al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor. Fața de aceste dispoziții, în funcție de care declararea neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale, produce efecte pentru viitor și erga omnes s-a pus problema dacă ele se aplică și acțiunilor în curs. Această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea recursului în interesul legii, care a statuat că decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării în M. Of., cu excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă.

În speță, la data publicării în M. Of. Partea I nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu se pronunțase decizia din faza procesuală a apelului, cauza fiind soluționată definitiv de Curtea de Apel Craiova la data 9 februarie 2011. Prin intervenția instanței de contencios constituțional, ca urmare a sesizării sale cu o excepție de neconstituționalitate, s-a realizat un control de constituționalitate a posteriori, dându-se eficientă unui mecanism normal într-un stat democratic. Nu se poate spune că acțiunea, fiind promovată la un moment când era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 s-ar presupune că efectele acestui text de lege se întind pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, deoarece nu suntem în prezența unui act juridic convențional, ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.

În speță, înainte de definitivarea litigiului, s-a creat un nou cadru normativ prin declararea neconstituționalității textului de lege invocat în cererea de chemare în judecată. În acest context urmează a se constata că ne aflăm într-o situație juridică de natură legală, căreia i se aplică legea nouă și nu într-o situație juridică voluntară, care rămâne supusă, în ceea ce privește validitatea condițiilor de fond și formă legii în vigoare la data întocmirii actului juridic care le-a dat naștere, dar și în acest caz numai dacă situațiile juridice voluntare sunt supuse unor norme supletive. Așa fiind, față de caracterul imperativ, de ordine publică al dispozițiilor art. 147 alin. (4) din Constituție, aplicarea generală și obligatorie a deciziei Curții Constituționale nu poate fi tăgăduită, deoarece ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ceea ce nu este posibil față de dispozițiile Constituției României.

Concluzionând, la momentul la care instanța este chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate, norma juridică nu mai există și nici nu poate fi considerată ca ultraactivând în absența unor dispoziții legale exprese. Împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite, ceea ce nu este cazul în situația dată. Neexistând o soluție definitivă, reclamantul nu are un drept definitiv câștigat, motiv pentru care nu este titular al unui bun susceptibil de protecție în sensul art. l din Protocolul nr. l adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Constatarea neconstituționalității textului de lege pe care reclamantul și-a întemeiat cererea de chemare în judecată nu aduce atingere unui proces echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal constituțional, ale cărui limite au fost determinate cu respectarea preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice. Față de considerentele ce preced nu pot fi primite nici criticile referitoare la cuantumul daunelor sau la faptul că împrejurarea că a beneficiat de dispozițiile Decretului-lege nr. 118/1990 nu îi limitează dreptul de a solicita despăgubiri în temeiul dispozițiilor Legii nr. 221/2009.

În același context urmează a fi respinse criticile prin care se invocă faptul că Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluționării proceselor nu a adus vreo schimbare dispozițiilor legale pe care și-a întemeiat cererea de chemare în judecată, atâta timp cât prin deciziile Curții Constituționale nr. 1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010 s-a constatat neconstituționalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009. Așadar, față de cele reținute se va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul P.L.D.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamantul P.L.D. împotriva deciziei civile nr. 85 din 9 februarie 2011 a Curții de Apel Craiova, secția I civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 26 ianuarie 2012.