ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 413/2012

Asupra cauzei de față, constată

următoarele:

Prin

cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 10 mai 2010 Ia

Tribunalul Mehedinți reclamantul P.L.D. a chemat în judecată pe pârâtul Statul

Român, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, pentru a fi obligat la

plata sumei de 300.000 lei pentru prejudiciul moral cauzat prin strămutare pe o

perioadă de 4 ani 3 luni și 2 zile.

În motivarea acțiunii a arătat că prin

decizia M.A.I. nr. 200/1951 a fost strămutat împreună cu familia în comuna

Pelicanu, jud. Călărași.

În dovedirea acțiunii a depus la dosar

următoarele înscrisuri; acte de stare civilă, adresa nr. 76318/1991, hotărârea nr.

38/1990 emisă de Comisia pentru aplicarea prevederilor Decretul-lege nr.

118/1990, decizia nr. 71485/1991 și a solicitat audierea martorului P.M.

La data de 2 iunie 2010, reclamantul

și-a precizat acțiunea arătând că, solicită 3.000.000 lei, daune morale.

Prin decizia nr. 594 din 29 octombrie

2010 instanța a admis în parte acțiunea și a obligat pârâtul la plata sumei de

10.000 euro, daune morale către reclamant.

Pentru a pronunța această hotărâre

instanța a reținut că reclamantul a făcut dovada strămutării sale și a

familiei, în baza deciziei nr. 200/1951 a M.A.I., strămutarea fiind enumerată

în art. 3 din Legea nr. 221/2009 între măsurile administrative cu caracter

politic.

Față de prevederile art. 5 alin. (1) lit.

a) din lege, pentru perioada de 4 ani, 3 luni și 2 zile cât familia

reclamantului a avut domiciliu obligatoriu ca efect al strămutării, s-a

apreciat că o indemnizație de 10.000 euro este echitabilă și suficientă pentru

repararea prejudiciului moral suferit.

Împotriva acestei sentințe a declarat

apel pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, invocând într-o

primă critică soluționarea cauzei fără participarea procurorului, care era

obligatorie. Hotărârea a mai fost criticată pentru modalitatea de stabilire a

cuantumului despăgubirilor, prin ignorarea criteriilor ce trebuie avute în

vedere la aprecierea prejudiciului moral suferit, arătându-se și faptul că

măsurile reparatorii acordate reclamantului în baza Decretului-lege nr. 118/1990

sunt suficiente, acoperind în totalitate prejudiciul suferit de acesta.

Prin decizia nr. 85 din 9 februarie

2011 a Curții de Apel Craiova, secția I civilă și pentru cauze cu minori și de

familie, apelul a fost admis, a fost schimbată sentința și respinsă

acțiunea,instanța reținând în esență că prima critică nu este întemeiată, în

raport de dispozițiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 221/2009, în conformitate

cu care participarea procurorului este obligatorie numai în cauzele având ca

obiect cereri pentru constatarea caracterului politic al condamnării potrivit art.

1 alin. (3). Participarea procurorului nu este obligatorie și inacțiunile întemeiate

pe prevederile art. 5 din lege.

Instanța a mai reținut că cererea

reclamantului pentru despăgubiri s-a întemeiat pe dispozițiile art. 5 alin. (1)

lit. a) din Legea nr. 221/2009, text declarat neconstituțional prin deciziile nr.

1358 și 1360 din 21 octombrie 2010 ale Curții Constituționale, publicate în M.

Of. din 15 noiembrie 2010.

Art. 147 alin. (1) din Constituție,

prevede că dispozițiile din legile, ordonanțele, regulamentele în vigoare care

au fost declarate neconstituționale își încetează efectele după 45 zile de la

publicarea în M. Of., iar pe durata acestui termen, dispozițiile a căror

constituționalitate s-a contestat, sunt suspendate de drept.

În raport de dispozițiile art. 31 alin.

(1) și (3) din Legea nr. 47/1992, decizia care a declarat

neconstituționalitatea unei dispoziții legale este definitivă și obligatorie,

efectele sale se răsfrâng și în alte cauze, nu numai în cauza în care a fost

invocată excepția.

Decizia este în general obligatorie,

opozabilă „erga omnes

”

, inclusiv pentru instanțele

judecătorești și are putere numai pentru viitor, ceea ce înseamnă că după

publicare decizia are efect în cauzele aflate în curs de soluționare sau care

se vor soluționa în viitor.

Asupra caracterului și obligativității

acestor decizii, Curtea Constituțională s-a pronunțat prin deciziile nr. 186

din 18 noiembrie 1999 și 169 din 2 noiembrie 1999, statuând că obligativitatea

decurge din principiul înscris în art. 51 din Constituție, potrivit căruia

respectarea Constituției, a supremației sale și a legilor este obligatorie.

În consecință, dispoziția din lege

declarată neconstituțională nu se mai poate aplica, iar instanța investită cu

soluționarea unei acțiuni căreia i se aplică norma declarată neconstituțională,

continuă judecarea cauzei, incumbându-i obligația de a nu aplica prevederile

legale a căror neconstituționalitate a fost constatată prin decizia Curții

Constituționale.

Deciziile nr. 1358 și 1360/2010 au

fost publicate în M. Of., partea I, la data de 15 noiembrie 2010 astfel că,

începând cu această dată, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009

au fost suspendate de drept, pe termenul de 45 de zile în care Parlamentul avea

posibilitatea de a pune de acord această normă cu prevederile Constituției, iar

după împlinirea acestuia, norma menționată și-a încetat efectele juridice,

potrivit art. 147 din Constituție.

Nu se poate reține nici că prin

adoptarea art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, dispoziție în

vigoare la data promovării acțiunii, reclamantul are o „speranță legitimă

”

la acordarea despăgubirilor, întrucât

această dispoziție legală a fost anulată pe calea exercitării controlului de

neconstituționalitate, iar nu ca urmare a unui mecanism ad-hoc (Hotărârea CEDO

din 2 decembrie 2008 în cauza Slavov contra Bulgariei).

S-a mai reținut că reclamantul a

beneficiat de drepturile conferite prin Decretul-lege 118/1990.

Împotriva acestei decizii reclamantul

a declarat recurs criticând-o pentru că în mod greșit a avut în vedere la

soluționarea cauzei deciziile nr. 1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010 ale

Curții Constituționale.

Acțiunea a fost promovată înainte de

declararea neconstituționalității art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009,

în consecință deciziile Curții Constituționale nu îi sunt aplicabile.

In concordanță cu jurisprudența CEDO

cuantumul despăgubirilor pentru daune morale trebuie lăsat la latitudinea

instanței de judecată, în acest context neputând fi primite criticile pârâtului

cu privire la imposibilitatea financiară a statului de a suporta despăgubiri

foarte mari stabilite de instanțele de judecată.

Legea nr. 202/2010 privind unele

măsuri pentru accelerarea soluționării proceselor nu a adus vreo schimbare

dispozițiilor legale pe care și-a întemeiat cererea de chemare în judecată.

Împrejurarea că a beneficiat de

dispozițiile Decretului-lege nr. 118/1990 nu îi limitează dreptul de a solicita

despăgubiri în temeiul dispozițiilor Legii nr. 221/2009.

Recursul nu este fondat.

Prin deciziile Curții Constituționale nr.

1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010 s-a constatat neconstituționalitatea art.

5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu

caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în

perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

În consecință, aceste dispoziții nu

mai produc efecte juridice, ceea ce determină inexistența temeiului juridic

pentru acordarea despăgubirilor.

În acest context se constată ca în mod

corect instanța de apel a reținut incidența dispozițiilor art. 31 și 147 alin. (1)

și alin. (4) din Constituția României.

Astfel, potrivit art. 147 alin. (1)

din Constituție dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind

neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea

deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de

acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe

durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept.

La alin. (4) al articolului menționat

cât și în art. 31 se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la data

publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere numai

pentru viitor.

Fața de aceste dispoziții, în funcție

de care declararea neconstituționalității unui text de lege prin decizie a

Curții Constituționale, produce efecte pentru viitor și erga omnes s-a pus

problema dacă ele se aplică și acțiunilor în curs.

Această problemă de drept a fost

dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de înalta Curte

de Casație și Justiție în soluționarea recursului în interesul legii, care a

statuat că decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte

juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării în M. Of., cu

excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre

definitivă.

În speță, la data publicării în M. Of.

Partea I nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010

nu se pronunțase decizia din faza procesuală a apelului, cauza fiind

soluționată definitiv de Curtea de Apel Craiova la data 9 februarie 2011.

Prin intervenția instanței de contencios

constituțional, ca urmare a sesizării sale cu o excepție de

neconstituționalitate, s-a realizat un control de constituționalitate a

posteriori, dându-se eficientă unui mecanism normal într-un stat democratic.

Nu se poate spune că acțiunea, fiind

promovată la un moment când era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr.

221/2009 s-ar presupune că efectele acestui text de lege se întind pe toată

durata desfășurării procedurii judiciare, deoarece nu suntem în prezența unui

act juridic convențional, ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus

regit actum.

În speță, înainte de definitivarea

litigiului, s-a creat un nou cadru normativ prin declararea

neconstituționalității textului de lege invocat în cererea de chemare în

judecată.

În acest context urmează a se constata

că ne aflăm într-o situație juridică de natură legală, căreia i se aplică legea

nouă și nu într-o situație juridică voluntară, care rămâne supusă, în ceea ce

privește validitatea condițiilor de fond și formă legii în vigoare la data întocmirii

actului juridic care le-a dat naștere, dar și în acest caz numai dacă

situațiile juridice voluntare sunt supuse unor norme supletive.

Așa fiind, față de caracterul

imperativ, de ordine publică al dispozițiilor art. 147 alin. (4) din

Constituție, aplicarea generală și obligatorie a deciziei Curții

Constituționale nu poate fi tăgăduită, deoarece ar însemna ca un act

neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ceea ce nu este

posibil față de dispozițiile Constituției României.

Concluzionând, la momentul la care

instanța este chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate, norma

juridică nu mai există și nici nu poate fi considerată ca ultraactivând în

absența unor dispoziții legale exprese.

Împrejurarea că deciziile Curții

Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt

principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu

se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor

juridice deja constituite, ceea ce nu este cazul în situația dată.

Neexistând o soluție definitivă,

reclamantul nu are un drept definitiv câștigat, motiv pentru care nu este

titular al unui bun susceptibil de protecție în sensul art. l din Protocolul nr.

l adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Constatarea neconstituționalității

textului de lege pe care reclamantul și-a întemeiat cererea de chemare în

judecată nu aduce atingere unui proces echitabil, pentru că acesta nu se poate

desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal constituțional, ale cărui

limite au fost determinate cu respectarea preeminenței dreptului, al coerenței

și al stabilității juridice.

Față de considerentele ce preced nu

pot fi primite nici criticile referitoare la cuantumul daunelor sau la faptul

că împrejurarea că a beneficiat de dispozițiile Decretului-lege nr. 118/1990 nu

îi limitează dreptul de a solicita despăgubiri în temeiul dispozițiilor Legii nr.

221/2009.

În același context urmează a fi

respinse criticile prin care se invocă faptul că Legea nr. 202/2010 privind

unele măsuri pentru accelerarea soluționării proceselor nu a adus vreo

schimbare dispozițiilor legale pe care și-a întemeiat cererea de chemare în

judecată, atâta timp cât prin deciziile Curții Constituționale nr. 1358 și nr. 1360

din 21 octombrie 2010 s-a constatat neconstituționalitatea art. 5 alin. (1) lit.

a) teza I din Legea nr. 221/2009.

Așadar, față de cele reținute se va

respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul P.L.D.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de

reclamantul P.L.D. împotriva deciziei civile nr. 85 din 9 februarie 2011 a

Curții de Apel Craiova, secția I civilă și pentru cauze cu minori și de

familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi

26 ianuarie 2012.