ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2119/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată sub nr. 4538/101/2010 pe rolul Tribunalului Mehedinți, reclamantul D.N. a chemat în judecată Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând instanței ca prin sentința pe care o va pronunța să îl oblige pe pârât la plata sumei de 500.000 euro, echivalentul în lei la data plății, pentru prejudiciul moral suferit prin strămutarea și stabilirea de domiciliu forțat. În motivarea acțiunii, întemeiată în drept pe prevederile art. 5 alin. (1) și (4) din legea nr. 221/2009, reclamantul a arătat că de la data de 18 iunie 1951 până la data de 16 aprilie 1953, împreună cu familia a fost strămutat în Bărăgan, unde li s-a stabilit domiciliul forțat în comuna Măzăreni, Raion Brăila.

Prin sentința civilă nr. 632 din 09 noiembrie 2010, pronunțată de Tribunalul Mehedinți în dosarul nr. 4538/101/2010, s-a admis în parte acțiunea formulată de reclamantul D.N. împotriva pârâtului Statul Român reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice. A fost obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 10.000 euro daune morale. Pentru a decide astfel, tribunalul a reținut că potrivit dispozițiilor art. 3 din legea nr. 221/2009 este considerată măsură administrativă cu caracter politic orice măsură luată de organele fostei miliții sau securități, având ca obiect dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu dacă a fost întemeiată pe decizia nr. 200/1951 a Ministerului Afacerilor Interne iar reclamantul se încadrează în aceste dispoziții legale, măsura luată împotriva sa fiind o măsură cu caracter politic.

Dispozițiile art. 5 din același act normativ modificat prin O.U.G. nr. 62/2010 prevăd că orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanței de judecată, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la: acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare în cuantum de până la: 10.000 de euro pentru persoana care a suferit condamnarea cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic; 5.000 de euro pentru soțul/soția și descendenții de gradul I și 2.500 de euro pentru descendenții de gradul al II-lea.

Instanța de fond a apreciat că reclamantul este îndreptățit la acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit în sumă de 10.000 euro. Împotriva acestei sentinței, în termen legal au declarat apel ambele părți, reclamantul nemotivând apelul. În motivele de apel, pârâtul Statul Român a solicitat în principal, casarea cu trimitere spre rejudecare a cauzei, întrucât s-au ignorat dispozițiile imperative ale art. 4 alin. (5) din Legea nr. 221/2009, cu privire la participarea obligatorie a procurorului. În subsidiar, s-a criticat sentința în sensul că despăgubirile nu au temei legal, întrucât prin decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010, Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 5 alin. (1) Teza I din Legea nr. 221/2009, că, în mod greșit Statul Român a fost obligat la daune morale către reclamant, cu toate că acestea nu au fost dovedite.

Pârâtul a mai susținut că drepturile persoanelor persecutate politic în perioada comunistă, sunt stabilite prin O.U.G. nr. 214/1999 și Decretul – Lege nr. 118/1990, alături de alte norme speciale de reparație, iar reclamantul a beneficiat de o indemnizație lunară în baza Decretului – Lege nr. 118/1990, iar instanța trebuia să verifice dacă drepturile obținute de reclamant prin acest act normativ, nu acoperă în totalitate prejudiciul moral suferit de acesta în urma măsurii administrative cu caracter politic la care a fost supus autorul. Prin decizia nr. 194 din 28 martie 2011, Curtea de Apel Craiova – secția I civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins apelul declarat de reclamantul D.N.

împotriva sentinței civile nr. 632 din 09 noiembrie 2010, pronunțată de Tribunalul Mehedinți în dosarul nr. 4538/101/2010 și a admis apelul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Mehedinți împotriva aceleiași sentințe. Pentru a decide astfel, instanța de apel a avut în vedre următoarele considerente: La data promovării acțiunii reclamantului erau în vigoare dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, care dădeau posibilitatea persoanelor condamnate sau celor cărora li s-a aplicat o măsură administrativă, să solicite despăgubiri morale pentru prejudiciul suferit, acest text constituind temeiul de drept al acțiunii, motiv pentru care tribunalul a admis cererea și a obligat Statul Român la plata sumei de 10.000 euro.

Dispozițiile legale menționate au fost declarate neconstituționale prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale publicată în M. Of. din 15 noiembrie 2010. Ulterior acestei date, Curtea Constituțională a constatat și prin alte decizii neconcordanța dintre dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 cu Constituția. În atare situație, instanța de apel urmează a avea în vedere dispozițiile art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 și dispozițiile art. 147 alin. (1) din Constituție, potrivit cărora decizia prin care o normă de drept a fost declarată neconstituțională, duce la încetarea efectelor textului de lege după 45 de zile de la publicarea deciziei în M. Of.

La data soluționării apelului termenul de 45 de zile a expirat, fără ca Parlamentul să pună de acord norma legală cu dispozițiile legii fundamentale, astfel că dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 nu mai pot fi aplicate, declararea lor ca neconstituționale echivalând cu inexistența normei juridice. Potrivit principiului aplicării imediate a legii noi, instanța este obligată să aplice dispozițiile legale în vigoare la data când soluționează cauza, inclusiv în căile de atac, fiind inadmisibil în cauză ca legea veche să ultraactiveze. În consecință, constatând că la soluționarea apelului nu mai sunt în vigoare dispozițiile legale ce au constituit temeiul legal al acțiunii, instanța de apel a apreciat că acțiunea reclamantului este neîntemeiată.

Instanța de apel a motivat că trebuie să aibă în vedere și dispozițiile art. 5 alin. (1) Teza a II-a (dispoziții ce nu au făcut obiectul controlului de constituționalitate) și dispozițiile art. 5 alin. (4) din Legea nr. 221/2009 potrivit cu care instanța trebuie să se raporteze și la drepturile deja stabilite în condițiile Decretului – Lege nr. 118/1990 și O.U.G. nr. 214/1999, verificând dacă repararea prejudiciului în condițiile acestor acte, nu este suficientă. În speță, s-a constatat că reclamantul a beneficiat de drepturile recunoscute după anul 1990 persoanelor persecutate politic, fiind emisă Hotărârea nr. 650/1990 a Comisiei Județene Mehedinți de aplicare a Decretului – Lege nr. 118/1990, prin care i s-a acordat reclamantului o indemnizație lunară de 354 lei, pentru 1 an, 9 luni și 28 zile, conform art. 3 din Decretul – Lege nr. 118/1990, astfel că prejudiciul suferit de reclamant a fost acoperit.

Acestei indemnizații i se adaugă alte înlesniri cu caracter reparatoriu, care sunt prevăzute expres în art. 3 alin. (2) din decret și anume, asistență medicală și medicamente în mod gratuit în unitățile sanitare de stat, apreciindu-se că perioada domiciliului obligatoriu, constituie vechime în muncă. Instanța de apel a reținut că dispozițiile legale pe care reclamantul și-a întemeiat acțiunea au fost declarate neconstituționale, iar prejudiciul a fost deja reparat, situație în care se impune admiterea apelului și schimbarea sentinței tribunalului, în sensul respingerii acțiunii. Instanța de apel a respins apelul reclamantului cu motivarea că nu mai există temei legal pentru admiterea acțiunii formulată de reclamant, iar acesta nu a motivat apelul astfel cum cer dispozițiile art. 292 alin. (2) C. proc.

civ. Împotriva deciziei instanței de apel a declarat recurs reclamantul care, invocând art. 304 pct. 9 C. proc. civ., a solicitat admiterea acestuia și modificarea deciziei atacate iar pe fond, admiterea în totalitate a acțiunii așa cum a fost ea formulată și obligarea pârâtului Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, la plata sumei de 500.000 euro echivalent în lei drept despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit datorită strămutării și stabilirii de domiciliu forțat pe care a suportat-o. În dezvoltarea motivelor de recurs, recurentul-reclamant a susținut, în esență, următoarele: Instanța de apel a apreciat în mod greșit, ca raportului juridic dedus judecății îi este aplicabilă Decizia 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale.

În considerarea principiilor tempus regit actum și neretroactivității legii civile consacrat de art. 15 alin. (2) din Constituție și art. 1 C. civ., nu este posibil ca unui raport juridic să i se aplice o alta dispoziție legală decât cea care exista atunci când el s-a născut. În cauza de fata este vorba de ultraactivitatea legii civile, in sensul ca dispozițiile legale care își încetează efectele (sau sunt abrogate) guvernează raporturile juridice născute in timpul in care au fost in vigoare dar si nu își mai produc efectele in cazul raporturilor juridice născute după încetarea efectelor legii. Recurentul-reclamant a susținut că problema care se pune în această cauză este aceea a stabilirii prejudiciului moral suferit și implicit al cuantumului despăgubirilor ce se impun a fi acordate de către instanță.

Este adevărat că nu există un sistem clar care să stabilească prejudiciul moral suferit de o persoană ca urmare a suferințelor fizice și psihice pe care le-a îndurat și nici cuantumul daunelor morale ce trebuie acordate pentru a „acoperi" acest prejudiciu dar doctrina și practica juridică au stabilit un set de criterii orientative, pe care instanța să le aibă în vedere atunci când stabilește acest prejudiciu și cuantumul daunelor morale ce se vor acorda . În materia daunelor morale principiul reparării integrale a prejudiciului nu poate avea decât un caracter aproximativ iar cuantumul acestor daune trebuie stabilit în așa fel încât victimei să i se procure o satisfacție de ordin moral susceptibilă de a înlocui valoarea de care a fost privată.

De asemenea, la stabilirea cuantumului despăgubirilor trebuie ținut cont de toate consecințele negative suferite pe plan fizic, moral și social, de importanța valorilor lezate, de afectarea reputației, onoarei și demnității persoanei care a îndurat suferințele fizice și psihice la care a fost supusă. Examinând decizia instanței de apel, prin prisma motivelor de recurs invocate, dar si din perspectiva Deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțată în recursul în interesul legii, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele care succed. Criticile formulate de recurentul-reclamant aduc în discuție chestiunea efectelor, în cauză, ale deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010.

Prin deciziile nr. 1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010, s-a constatat neconstituționalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989. Declararea neconstituționalității textelor de lege menționate este producătoare de efecte juridice asupra proceselor nesoluționate definitiv și are drept consecință inexistența temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege declarat neconstituțional. Art. 147 alin. (4) din Constituție prevede că deciziile Curții Constituționale sunt general obligatorii, atât pentru autoritățile și instituțiile publice, cât și pentru particulari, și produc efecte numai pentru viitor (ex nunc), iar nu și pentru trecut (ex tunc).

Fiind incidentă o normă imperativă, de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece, în sens contrar, ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element de noutate, în ordinea juridică actuală. Împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite. Se va face însă distincție între situații juridice de natură legală, cărora li se aplică legea nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire, și situații juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce privește validitatea condițiilor de fond și de formă, legii în vigoare, la data întocmirii actului juridic, care le-a dat naștere.

Rezultă că, în cazul situațiilor juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părților și cuprind efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar și după intrarea în vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situații sunt supuse unor norme supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general. Unor situații juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă situația acțiunilor în justiție, în curs de soluționare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, întrucât acestea reprezintă situații juridice legale, în curs de desfășurare, surprinse de legea nouă, anterior definitivării lor și, de aceea, intrând sub incidența noului act normativ.

Sunt în dezbatere, în ipoteza analizată, pretinse drepturi de creanță, a căror concretizare, sub aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană îndreptățită și întinderea dreptului, în funcție de mai multe criterii prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicționale realizate de instanță. Astfel, intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 și introducerea cererilor de chemare în judecată, în temeiul acestei legi, a dat naștere unor raporturi juridice, în conținutul cărora, intră drepturi de creanță, ce trebuiau stabilite, jurisdicțional, în favoarea categoriilor de persoane prevăzute de lege (în speță, fost condamnat politic).

Nu este însă vorba de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanță, hotărârea pronunțată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituționalitate, nu exista o astfel de statuare, cel puțin definitivă, din partea instanței de judecată, nu se poate considera că reclamantul beneficia de un bun, care să intre sub protecția art. 1 din Protocolul nr. 1. Or, la momentul la care instanța de apel era chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate de reclamant, norma juridică nu mai exista și nici nu putea fi considerată ca ultraactivând, în absența unor dispoziții legale exprese.

Prin urmare, efectele deciziilor nr. 1358 si 1360 din 21 octombrie 2010 ale Curții Constituționale nu pot fi ignorate și ele trebuie să își găsească aplicabilitatea asupra raporturilor juridice aflate în curs de desfășurare.

Referitor la obligativitatea efectelor deciziilor Curții Constituționale pentru instanțele de judecată, este și Decizia nr. 3 din 04 aprilie 2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație si Justiție, în recursul în interesul legii, prin care s-a statuat că: „deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii, ceea ce înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce privește dispozitivul deciziei, dar și considerentele care îl explicitează”, că „dacă aplicarea unui act normativ, în perioada dintre intrarea sa în vigoare și declararea neconstituționalității, își găsește rațiunea în prezumția de neconstituționalitate, această rațiune nu mai există după ce actul normativ a fost declarat neconstituțional, iar prezumția de constituționalitate a fost răsturnată” și, prin urmare, instanțele sunt obligate să se conformeze deciziilor Curții Constituționale și să nu dea eficiență actelor normative declarate neconstituționale.

Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale jurisdicționale, ci și-o depășește, arogându-și puteri, pe care nici dreptul intern și nici normele convenționale europene nu i le legitimează. În sensul considerentelor menționate, Înalta Curte de Casație și Justiție s-a pronunțat în recursul în interesul legii, prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, publicată în M. Of.

al României, Partea I, nr. 789 din 07 noiembrie 2011, care a statuat, cu putere de lege, că, urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1358 și nr. 1360/2010, „dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în M. Of.” Cum deciziile nr. 1358 și nr. 1360/2010 ale Curții Constituționale au fost publicate în M. Of., la data de 15 noiembrie 2010, iar, în speță, decizia instanței de apel a fost pronunțată la data de 28 martie 2011, cauza nefiind, deci, soluționată definitiv, la momentul publicării deciziilor respective, rezultă că textele legale declarate neconstituționale nu își mai pot produce efectele juridice.

Prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunțată în recursul în interesul legii de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a statuat, de asemenea, că prin intervenția instanței de contencios constituțional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate. De aceea, nu se poate susține că, prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc, ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura, făcând abstracție de cadrul normativ legal și constituțional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.

Astfel, chiar din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, rezultă că intervenția Curții Constituționale nu este asimilată unei intervenții intempestive a legiuitorului, de natură să rupă echilibrul procesual, pentru că nu emitentul actului este cel care revine asupra acestuia, lipsindu-l de efecte, ci lipsirea de efecte se datorează activității unui organ jurisdicțional, a cărui menire este tocmai aceea de a asigura supremația legii și de a da coerență ordinii juridice. Față de temeiurile arătate nu se mai impune analizarea criticilor formulate de recurentul-reclamant care vizează majorarea cuantumului despăgubirilor morale și care nu pot fi verificate, pentru că dispozițiile legale care au constituit temeiul juridic în baza căruia au fost solicitate aceste daune morale și-au încetat efectele.

Pentru considerentele expuse, constatând că în cauză, este pe deplin incidentă Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recursul în interesul legii, decizie obligatorie de la momentul publicării sale în M. Of. al României, Partea I, nr. 789 din 07 noiembrie 2011, conform art. 329 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamant.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul D.N. împotriva deciziei nr. 194 din 28 martie 2011 a Curții de Apel Craiova – secția I civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 22 martie 2012.