ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2119/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2119/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de față, constată

următoarele:

Prin acțiunea înregistrată sub nr. 4538/101/2010

pe rolul Tribunalului Mehedinți, reclamantul D.N. a chemat în judecată Statul

Român prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând instanței ca prin sentința

pe care o va pronunța să îl oblige pe pârât la plata sumei de 500.000 euro,

echivalentul în lei la data plății, pentru prejudiciul moral suferit prin

strămutarea și stabilirea de domiciliu forțat.

În motivarea acțiunii, întemeiată în

drept pe prevederile art. 5 alin. (1) și (4) din legea nr. 221/2009, reclamantul

a arătat că de la data de 18 iunie 1951 până la data de 16 aprilie 1953, împreună

cu familia a fost strămutat în Bărăgan, unde li s-a stabilit domiciliul forțat

în comuna Măzăreni, Raion Brăila.

Prin sentința civilă nr. 632 din 09

noiembrie 2010, pronunțată de Tribunalul Mehedinți în dosarul nr. 4538/101/2010,

s-a admis în parte acțiunea formulată de reclamantul D.N. împotriva pârâtului

Statul Român reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice.

A fost obligat pârâtul să plătească reclamantului

suma de 10.000 euro daune morale.

Pentru a decide astfel, tribunalul a

reținut că potrivit dispozițiilor art. 3 din legea nr. 221/2009 este

considerată măsură administrativă cu caracter politic orice măsură luată de

organele fostei miliții sau securități, având ca obiect dislocarea și

stabilirea de domiciliu obligatoriu dacă a fost întemeiată pe decizia nr. 200/1951

a Ministerului Afacerilor Interne iar reclamantul se încadrează în aceste

dispoziții legale, măsura luată împotriva sa fiind o măsură cu caracter

politic.

Dispozițiile art. 5 din același act

normativ modificat prin O.U.G. nr. 62/2010 prevăd că orice persoană care a

suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie

1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic,

precum și după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până

la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanței de judecată, în termen de 3

ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la:

acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare în

cuantum de până la: 10.000 de euro pentru persoana care a suferit condamnarea

cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a

făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic; 5.000 de euro

pentru soțul/soția și descendenții de gradul I și 2.500 de euro pentru

descendenții de gradul al II-lea.

Instanța de fond a apreciat că

reclamantul este îndreptățit la acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul

moral suferit în sumă de 10.000 euro.

Împotriva acestei sentinței, în

termen legal au declarat apel ambele părți, reclamantul nemotivând apelul.

În motivele de apel, pârâtul Statul

Român a solicitat în principal, casarea cu trimitere spre rejudecare a cauzei,

întrucât s-au ignorat dispozițiile imperative ale art. 4 alin. (5) din Legea nr.

221/2009, cu privire la participarea obligatorie a procurorului.

În subsidiar, s-a criticat sentința

în sensul că despăgubirile nu au temei legal, întrucât prin decizia nr. 1358

din 21 octombrie 2010, Curtea Constituțională a admis excepția de

neconstituționalitate a prevederilor art. 5 alin. (1) Teza I din Legea nr. 221/2009,

că, în mod greșit Statul Român a fost obligat la daune morale către reclamant,

cu toate că acestea nu au fost dovedite.

Pârâtul a mai susținut că drepturile

persoanelor persecutate politic în perioada comunistă, sunt stabilite prin O.U.G.

nr. 214/1999 și Decretul – Lege nr. 118/1990, alături de alte norme speciale de

reparație, iar reclamantul a beneficiat de o indemnizație lunară în baza Decretului

– Lege nr. 118/1990, iar instanța trebuia să verifice dacă drepturile obținute

de reclamant prin acest act normativ, nu acoperă în totalitate prejudiciul

moral suferit de acesta în urma măsurii administrative cu caracter politic la

care a fost supus autorul.

Prin decizia nr. 194 din 28 martie

2011, Curtea de Apel Craiova – secția I civilă și pentru cauze cu minori și de

familie, a respins apelul declarat de reclamantul D.N. împotriva sentinței

civile nr. 632 din 09 noiembrie 2010, pronunțată de Tribunalul Mehedinți în

dosarul nr. 4538/101/2010 și a admis apelul declarat de pârâtul Statul Român prin

Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor

Publice Mehedinți împotriva aceleiași sentințe.

Pentru a decide astfel, instanța de

apel a avut în vedre următoarele considerente:

La data promovării acțiunii

reclamantului erau în vigoare dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr.

221/2009, care dădeau posibilitatea persoanelor condamnate sau celor cărora li

s-a aplicat o măsură administrativă, să solicite despăgubiri morale pentru

prejudiciul suferit, acest text constituind temeiul de drept al acțiunii, motiv

pentru care tribunalul a admis cererea și a obligat Statul Român la plata sumei

de 10.000 euro.

Dispozițiile legale menționate au

fost declarate neconstituționale prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale publicată în M. Of. din 15 noiembrie 2010. Ulterior acestei date,

Curtea Constituțională a constatat și prin alte decizii neconcordanța dintre

dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 cu Constituția.

În atare situație, instanța de apel

urmează a avea în vedere dispozițiile art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992

și dispozițiile art. 147 alin. (1) din Constituție, potrivit cărora decizia

prin care o normă de drept a fost declarată neconstituțională, duce la

încetarea efectelor textului de lege după 45 de zile de la publicarea deciziei

în M. Of.

La data soluționării apelului termenul

de 45 de zile a expirat, fără ca Parlamentul să pună de acord norma legală cu

dispozițiile legii fundamentale, astfel că dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a)

din Legea nr. 221/2009 nu mai pot fi aplicate, declararea lor ca

neconstituționale echivalând cu inexistența normei juridice.

Potrivit principiului aplicării

imediate a legii noi, instanța este obligată să aplice dispozițiile legale în

vigoare la data când soluționează cauza, inclusiv în căile de atac, fiind

inadmisibil în cauză ca legea veche să ultraactiveze.

În consecință, constatând că la soluționarea

apelului nu mai sunt în vigoare dispozițiile legale ce au constituit temeiul

legal al acțiunii, instanța de apel a apreciat că acțiunea reclamantului este neîntemeiată.

Instanța de apel a motivat că trebuie

să aibă în vedere și dispozițiile art. 5 alin. (1) Teza a II-a (dispoziții ce

nu au făcut obiectul controlului de constituționalitate) și dispozițiile art. 5

alin. (4) din Legea nr. 221/2009 potrivit cu care instanța trebuie să se

raporteze și la drepturile deja stabilite în condițiile Decretului – Lege nr. 118/1990

și O.U.G. nr. 214/1999, verificând dacă repararea prejudiciului în condițiile

acestor acte, nu este suficientă.

În speță, s-a constatat că

reclamantul a beneficiat de drepturile recunoscute după anul 1990 persoanelor

persecutate politic, fiind emisă Hotărârea nr. 650/1990 a Comisiei Județene

Mehedinți de aplicare a Decretului – Lege nr. 118/1990, prin care i s-a acordat

reclamantului o indemnizație lunară de 354 lei, pentru 1 an, 9 luni și 28 zile,

conform art. 3 din Decretul – Lege nr. 118/1990, astfel că prejudiciul suferit

de reclamant a fost acoperit.

Acestei indemnizații i se adaugă

alte înlesniri cu caracter reparatoriu, care sunt prevăzute expres în art. 3 alin.

(2) din decret și anume, asistență medicală și medicamente în mod gratuit în

unitățile sanitare de stat, apreciindu-se că perioada domiciliului obligatoriu,

constituie vechime în muncă.

Instanța de apel a reținut că dispozițiile

legale pe care reclamantul și-a întemeiat acțiunea au fost declarate

neconstituționale, iar prejudiciul a fost deja reparat, situație în care se

impune admiterea apelului și schimbarea sentinței tribunalului, în sensul

respingerii acțiunii.

Instanța de apel a respins apelul

reclamantului cu motivarea că nu mai există temei legal pentru admiterea

acțiunii formulată de reclamant, iar acesta nu a motivat apelul astfel cum cer

dispozițiile art. 292 alin. (2) C. proc. civ.

Împotriva deciziei instanței de apel

a declarat recurs reclamantul care, invocând art. 304 pct. 9 C. proc. civ., a

solicitat admiterea acestuia și modificarea deciziei atacate iar pe fond,

admiterea în totalitate a acțiunii așa cum a fost ea formulată și obligarea

pârâtului Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, la

plata sumei de 500.000 euro echivalent în lei drept despăgubiri pentru

prejudiciul moral suferit datorită strămutării și stabilirii de domiciliu

forțat pe care a suportat-o.

În dezvoltarea motivelor de recurs,

recurentul-reclamant a susținut, în esență, următoarele:

Instanța de apel a apreciat în mod

greșit, ca raportului juridic dedus judecății îi este aplicabilă Decizia 1358

din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale.

În considerarea principiilor tempus

regit actum și neretroactivității legii civile consacrat de art. 15 alin. (2)

din Constituție și art. 1 C. civ., nu este posibil ca unui raport juridic să i

se aplice o alta dispoziție legală decât cea care exista atunci când el s-a

născut.

În cauza de fata este vorba de

ultraactivitatea legii civile, in sensul ca dispozițiile legale care își încetează

efectele (sau sunt abrogate) guvernează raporturile juridice născute in timpul

in care au fost in vigoare dar si nu își mai produc efectele in cazul

raporturilor juridice născute după încetarea efectelor legii.

Recurentul-reclamant a susținut că problema

care se pune în această cauză este aceea a stabilirii prejudiciului moral

suferit și implicit al cuantumului despăgubirilor ce se impun a fi acordate de

către instanță.

Este adevărat că nu există un sistem

clar care să stabilească prejudiciul moral suferit de o persoană ca urmare a

suferințelor fizice și psihice pe care le-a îndurat și nici cuantumul daunelor

morale ce trebuie acordate pentru a „acoperi" acest prejudiciu dar

doctrina și practica juridică au stabilit un set de criterii orientative, pe

care instanța să le aibă în vedere atunci când stabilește acest prejudiciu și

cuantumul daunelor morale ce se vor acorda .

În materia daunelor morale principiul

reparării integrale a prejudiciului nu poate avea decât un caracter aproximativ

iar cuantumul acestor daune trebuie stabilit în așa fel încât victimei să i se

procure o satisfacție de ordin moral susceptibilă de a înlocui valoarea de care

a fost privată.

De asemenea, la stabilirea

cuantumului despăgubirilor trebuie ținut cont de toate consecințele negative

suferite pe plan fizic, moral și social, de importanța valorilor lezate, de

afectarea reputației, onoarei și demnității persoanei care a îndurat

suferințele fizice și psihice la care a fost supusă.

Examinând decizia instanței de apel,

prin prisma motivelor de recurs invocate, dar si din perspectiva Deciziei nr. 12

din 19 septembrie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțată în

recursul în interesul legii, Înalta Curte constată că recursul este nefondat,

pentru considerentele care succed.

Criticile

formulate de recurentul-reclamant aduc în discuție chestiunea efectelor, în

cauză, ale deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010.

Prin deciziile nr. 1358 și nr. 1360

din 21 octombrie 2010, s-a constatat neconstituționalitatea art. 5 alin. (1) lit.

a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și

măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie

1945-22 decembrie 1989.

Declararea neconstituționalității

textelor de lege menționate este producătoare de efecte juridice asupra

proceselor nesoluționate definitiv și are drept consecință inexistența

temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege

declarat neconstituțional.

Art. 147 alin. (4) din Constituție

prevede că deciziile Curții Constituționale sunt general obligatorii, atât

pentru autoritățile și instituțiile publice, cât și pentru particulari, și

produc efecte numai pentru viitor (ex nunc), iar nu și pentru trecut (ex tunc).

Fiind incidentă o normă imperativă,

de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită,

deoarece, în sens contrar, ar însemna ca un act neconstituțional să continue să

producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element de noutate,

în ordinea juridică actuală.

Împrejurarea că deciziile Curții

Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt

principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu

se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor

juridice deja constituite.

Se va face însă distincție între

situații juridice de natură legală, cărora li se aplică legea nouă, în măsura

în care aceasta le surprinde în curs de constituire, și situații juridice

voluntare, care rămân supuse, în ceea ce privește validitatea condițiilor de

fond și de formă, legii în vigoare, la data întocmirii actului juridic, care

le-a dat naștere.

Rezultă că, în cazul situațiilor

juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părților și cuprind

efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse legii în

vigoare la momentul constituirii lor, chiar și după intrarea în vigoare a legii

noi, dar numai dacă aceste situații sunt supuse unor norme supletive,

permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general.

Unor situații juridice voluntare nu

le poate fi asimilată însă situația acțiunilor în justiție, în curs de

soluționare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, întrucât acestea

reprezintă situații juridice legale, în curs de desfășurare, surprinse de legea

nouă, anterior definitivării lor și, de aceea, intrând sub incidența noului act

normativ.

Sunt în dezbatere, în ipoteza

analizată, pretinse drepturi de creanță, a căror concretizare, sub aspectul

titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană îndreptățită

și întinderea dreptului, în funcție de mai multe criterii prevăzute de lege, se

poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicționale realizate de

instanță.

Astfel, intrarea în

vigoare a Legii nr. 221/2009 și introducerea cererilor de chemare în judecată,

în temeiul acestei legi, a dat naștere unor raporturi juridice, în conținutul

cărora, intră drepturi de creanță, ce trebuiau stabilite, jurisdicțional, în

favoarea categoriilor de persoane prevăzute de lege (în speță, fost condamnat

politic).

Nu este însă vorba de

drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de

drepturi care trebuie stabilite de instanță, hotărârea pronunțată urmând să

aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de

neconstituționalitate, nu exista o astfel de statuare, cel puțin definitivă,

din partea instanței de judecată, nu se poate considera că reclamantul

beneficia de un bun, care să intre sub protecția art. 1 din Protocolul nr. 1.

Or, la momentul la care instanța de

apel era chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate de reclamant,

norma juridică nu mai exista și nici nu putea fi considerată ca ultraactivând,

în absența unor dispoziții legale exprese.

Prin urmare, efectele

deciziilor nr. 1358 si 1360 din 21 octombrie 2010 ale Curții Constituționale nu

pot fi ignorate și ele trebuie să își găsească aplicabilitatea asupra

raporturilor juridice aflate în curs de desfășurare.

Referitor la obligativitatea

efectelor deciziilor Curții Constituționale pentru instanțele de judecată, este

și Decizia nr. 3 din 04 aprilie 2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație si

Justiție, în recursul în interesul legii, prin care s-a statuat că: „deciziile

Curții Constituționale sunt obligatorii, ceea ce înseamnă că trebuie aplicate

întocmai, nu numai în ceea ce privește dispozitivul deciziei, dar și

considerentele care îl explicitează”, că „dacă aplicarea unui act normativ, în

perioada dintre intrarea sa în vigoare și declararea neconstituționalității,

își găsește rațiunea în prezumția de neconstituționalitate, această rațiune nu

mai există după ce actul normativ a fost declarat neconstituțional, iar

prezumția de constituționalitate a fost răsturnată” și, prin urmare, instanțele

sunt obligate să se conformeze deciziilor Curții Constituționale și să nu dea

eficiență actelor normative declarate neconstituționale.

Continuând să aplice o normă de

drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul

nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale jurisdicționale, ci și-o

depășește, arogându-și puteri, pe care nici dreptul intern și nici normele

convenționale europene nu i le legitimează.

În sensul considerentelor

menționate, Înalta Curte de Casație și Justiție s-a pronunțat în recursul în

interesul legii, prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, publicată în M.

Of. al României, Partea I, nr. 789 din 07 noiembrie 2011, care a statuat, cu

putere de lege, că, urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1358 și nr. 1360/2010,

„dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind

condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora

și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele

nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios

constituțional în M. Of.”

Cum deciziile nr. 1358 și nr. 1360/2010

ale Curții Constituționale au fost publicate în M. Of., la data de 15 noiembrie

2010, iar, în speță, decizia instanței de apel a fost pronunțată la data de 28

martie 2011, cauza nefiind, deci, soluționată definitiv, la momentul publicării

deciziilor respective, rezultă că textele legale declarate neconstituționale nu

își mai pot produce efectele juridice.

Prin Decizia nr. 12 din 19

septembrie 2011, pronunțată în recursul în interesul legii de Secțiile Unite

ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a statuat, de asemenea, că

prin intervenția instanței de contencios constituțional, ca

urmare a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat

eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul

a posteriori de constituționalitate.

De aceea, nu se poate

susține că, prin constatarea neconstituționalității textului de lege și

lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc, ar fi afectat procesul echitabil,

pentru că acesta nu se poate desfășura, făcând abstracție de cadrul normativ

legal și constituțional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în

respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.

Astfel, chiar din

jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, rezultă că intervenția

Curții Constituționale nu este asimilată unei intervenții intempestive a

legiuitorului, de natură să rupă echilibrul procesual, pentru că nu emitentul

actului este cel care revine asupra acestuia, lipsindu-l de efecte, ci lipsirea

de efecte se datorează activității unui organ jurisdicțional, a cărui menire

este tocmai aceea de a asigura supremația legii și de a da coerență ordinii

juridice.

Față

de temeiurile arătate nu se mai impune analizarea criticilor formulate de

recurentul-reclamant care vizează majorarea cuantumului despăgubirilor morale

și care nu pot fi verificate, pentru că dispozițiile legale care au constituit

temeiul juridic în baza căruia au fost solicitate aceste daune morale și-au

încetat efectele.

Pentru considerentele

expuse, constatând că în cauză, este pe deplin incidentă Decizia nr. 12 din 19

septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recursul

în interesul legii, decizie obligatorie de la momentul publicării sale în M.

Of. al României, Partea I, nr. 789 din 07 noiembrie 2011, conform art. 329 alin.

(1) C. proc. civ., Înalta Curte, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C.

proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamant.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de reclamantul D.N. împotriva deciziei nr. 194 din 28 martie 2011 a Curții de Apel Craiova – secția I civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 22 martie 2012.