ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3590/2012

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Mehedinți, reclamantul I.C.E.N. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice solicitând instanței ca prin sentința pe care o va pronunța să îl oblige pe acesta la plata sumei de 250.000 euro, echivalentul în lei la data plății, cu titlu de daune materiale și morale pentru luarea măsurii strămutării și stabilirii domiciliului forțat. În motivarea acțiunii, întemeiată în drept pe art. 3 și 5 din Legea nr. 221/2009, reclamantul a arătat că în seara zilei de 18 iunie 1951 fiind în vârstă de numai 5 ani a asistat la cel mai groaznic moment al copilăriei, când în mod brutal, prin escaladarea gardului de către soldați și ofițerul de securitate înarmați, s-a intrat în incinta proprietății părinților.

Familia sa a fost strămutată și li s-a stabilit domiciliul forțat în Câmpia Bărăganului. Prin sentința civilă nr. 473 din 14 septembrie 2010 pronunțată de Tribunalul Mehedinți în Dosarul nr. 4945/101/2010, s-a admis în parte acțiunea formulată de reclamantul I.C.E.N. în contradictoriu cu pârâții Statul Român reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, și D.G.F.P. Mehedinți.

A fost obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 10.000 euro cu titlu de daune morale, instanța de fond reținând, în esență, că potrivit dispozițiilor art. 3 din Legea nr. 221/2009 este considerată măsură administrativă cu caracter politic orice măsură luată de organele fostei miliții sau securități, având ca obiect dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu dacă a fost întemeiată pe decizia nr. 200/1951 a Ministerului Afacerilor Interne, reclamantul încadrându-se în aceste dispoziții legale, măsura luată împotriva sa fiind o măsură cu caracter politic, fiind astfel îndreptățită la acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit, potrivit art. 5 modificat prin O.U.G.

nr. 62/2010. În ceea ce privește cuantumul daunelor morale, în jurisprudență s-a decis că nu se poate apela la probe materiale, judecătorul fiind singurul care, în raport cu consecințele suferite de partea vătămată trebuie să aprecieze o anumită sumă globală care să compenseze suferințele acesteia, ținând seama de plafonul stabilit prin lege. Împotriva sentinței a declarat apel pârâtul Ministerul Finanțelor Publice reprezentant legal al Statului Român, solicitând admiterea apelului cu consecința respingerii acțiunii și în subsidiar admiterea în parte conform O.U.G. nr. 62/2010, întrucât reclamantul a beneficiat de prevederile Decretului-Lege nr. 118/1990, fiind despăgubit pecuniar, în consecință Legea nr. 221/2009 aplicându-se numai în cazurile deosebite prin care această reparație se dovedește a fi insuficientă.

În principal a arătat că daunele morale sunt neîntemeiate și nedovedite. Prin apelul formulat de D.G.F.P. Mehedinți a solicitat admiterea apelului, invocând excepția lipsei calității procesuale pasive în nume propriu, raportat la art. 4 alin. (4) din Legea nr. 221/2009, care prevede că acțiunea în temeiul acestei legi se judecă în contradictoriu cu Statul reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice. Prin apelul promovat reclamantul I.C.E.N., a solicitat admiterea apelului, arătând că sentința civilă s-a pronunțat cu nerespectarea următoarelor principii: - principiul de neconstituționalitate în care dispozițiile din O.U.G.

nr. 62 intră în contradicție cu art. din Constituție astfel art. 16 alin. (1), potrivit căruia „cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților publice, fără privilegii și fără discriminări", și art. 115 alin. (6), și cu art. 1 alin. (5) din Constituție, potrivit căruia „în România, respectarea Constituției, a supremației sale și a legilor este obligatorie"; - principiul neretroactivității legii civile; - principiul egalității în drepturi și crearea unor situații juridice discriminatorii față de persoanele care au obținut hotărâri definitive (art. 1, art. 4 și art. 16 din Constituție și art. 14 Convenția Europeană a Drepturilor Omului); - principiul egalității în drepturi și crearea unor situații juridice discriminatorii față de persoanele care în prezent ar putea suferi prejudicii morale și materiale din partea Statului Român și care nu sunt supuse deciziei arbitrare a Guvernului de a le limita despăgubirile, conform dreptului comun; - dreptul la un proces echitabil prin introducerea unor plafoane ce se aplică inclusiv procedurilor judiciare în curs și care îngrădesc în mod flagrant puterea de apreciere și libertatea judecătorului.

Curtea de Apel Craiova, secția I civilă și pentru cauze cu minori și familie, prin decizia nr. 389 din 15 decembrie 2011, a admis apelul pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, a schimbat sentința apelată, în sensul că a respins acțiunea față de pârâta D.G.F.P., ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă și a respins, ca nefondată, acțiunea promovată de reclamant împotriva Statului Român prin Ministerul de Finanțe, respingând totodată apelul reclamantului. În fundamentarea acestei decizii instanța de apel a reținut din punct de vedere procesual, incidența art. 4 alin. (4) din Legea nr. 221/2009 potrivit cărora Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice are calitate procesuală pasivă, acesta mandatând D.G.F.P.

Mehedinți pentru a-l reprezenta în teritoriu. Pe fondul litigiului instanța de apel a reținut că, prin decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, publicată în M. Of. din 15 noiembrie 2010 și ulterior acestei date, Curtea Constituțională a constatat și prin alte decizii neconcordanța dintre dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 cu Constituția și ca atare dispoz. art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstituționale, că potrivit condițiilor stabilite de art. 31 alin. (1) și (3) din Legea nr. 47/1992 și art. 147 alin. (4) din Constituție, decizia care a declarat neconstituțională o dispoziție legală este definitivă și obligatorie, efectele sale se răsfrâng și în alte cauze, nu numai în cauza în care a fost invocată excepția.

Decizia este general obligatorie, opozabilă erga omnes, inclusiv pentru instanțele judecătorești și are putere numai pentru viitor, ceea ce înseamnă că după publicare ea are efect asupra cauzelor aflate în curs de soluționare sau care se vor soluționa în viitor. Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul I.C.E.N., solicitând în temeiul art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei pentru rejudecare. Prin criticile formulate, reclamantul reproșează instanței de apel că prin decizia pronunțată a încălcat principiul neretroactivității legii, reglementat de art. 15 alin. (1) din Constituția României și dreptul la un proces echitabil consacrat de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Înalta Curte, examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate, constată că recursul este nefondat pentru motivele se ce vor arăta. Criticile referitoare la respingerea cererii de acordare a daunelor morale, față de greșita înlăturare a dispozițiilor art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, urmează a fi analizate din perspectiva deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în recurs în interesul legii, publicată în M. Of. nr. 789/7.11.2011. Problema de drept care se pune în speță, nu este deci cea a îndreptățirii reclamantei la acordarea daunelor morale în condițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, ci aceea dacă respectivul text de lege mai poate fi aplicat cauzei supusă analizei, în condițiile în care a fost declarat neconstituțional, printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin Decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of.

al României nr. 761/15.11.2010. Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea Deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata acestui termen, respectivele dispoziții fiind suspendate de drept. La alin. (4) al art. menționat se prevede că Deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt în general obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992, referitoare la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.

În raport de această reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de lege prin Decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens. Se reține că această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea recursului în interesul legii, în sensul că s-a stabilit că Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă.

Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) Teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of. Or, în speță, la data publicării în M. Of. nr. 761/15.11.2010 a Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii. Nu se poate spune, deci, că fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune ca efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezența unui act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.

Dimpotrivă, este vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității, ivit înaintea definitivării sale. Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituția refuză în mod categoric. Pe de altă parte, împrejurarea că Deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor, dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

În speță, nu există însă un drept definitiv câștigat, iar reclamanții nu erau titularii unui bun susceptibil de protecție, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme la data publicării Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul său. Concluzionând, prin intervenția instanței de contencios constituțional, urmare sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate.

De aceea, nu se poate susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nune ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice. Pentru toate aceste considerente, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat recursul, cu consecința menținerii deciziei pronunțate de instanța de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de recurentul-reclamant I.C.E.N. împotriva deciziei nr. 389 din 15 decembrie 2011, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția I civilă și pentru cauze cu minori și de familie, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată, în ședința publică, astăzi 25 septembrie 2012.