ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3590/2012

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin

acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Mehedinți, reclamantul I.C.E.N. a

chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice

solicitând instanței ca prin sentința pe care o va pronunța să îl oblige pe

acesta la plata sumei de 250.000 euro, echivalentul în lei la data plății, cu

titlu de daune materiale și morale pentru luarea măsurii strămutării și

stabilirii domiciliului forțat.

În motivarea acțiunii, întemeiată în drept

pe art. 3 și 5 din Legea nr. 221/2009, reclamantul a arătat că în seara zilei de

18 iunie 1951 fiind în vârstă de numai 5 ani a asistat la cel mai groaznic moment

al copilăriei, când în mod brutal, prin escaladarea gardului de către soldați și

ofițerul de securitate înarmați, s-a intrat în incinta proprietății părinților.

Familia sa a fost strămutată și li s-a stabilit domiciliul forțat în Câmpia Bărăganului.

Prin sentința civilă nr. 473 din 14 septembrie

2010 pronunțată de Tribunalul Mehedinți în Dosarul nr. 4945/101/2010, s-a admis

în parte acțiunea formulată de reclamantul I.C.E.N. în contradictoriu cu pârâții

Statul Român reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, și D.G.F.P. Mehedinți.

A fost obligat pârâtul să plătească reclamantului

suma de 10.000 euro cu titlu de daune morale, instanța de fond reținând, în esență,

că potrivit dispozițiilor art. 3 din Legea nr. 221/2009 este considerată măsură

administrativă cu caracter politic orice măsură luată de organele fostei miliții

sau securități, având ca obiect dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu

dacă a fost întemeiată pe decizia nr. 200/1951 a Ministerului Afacerilor Interne,

reclamantul încadrându-se în aceste dispoziții legale, măsura luată împotriva sa

fiind o măsură cu caracter politic, fiind astfel îndreptățită la acordarea de despăgubiri

pentru prejudiciul moral suferit, potrivit art. 5 modificat prin O.U.G. nr. 62/2010.

În ceea ce privește cuantumul daunelor

morale, în jurisprudență s-a decis că nu se poate apela la probe materiale, judecătorul

fiind singurul care, în raport cu consecințele suferite de partea vătămată trebuie

să aprecieze o anumită sumă globală care să compenseze suferințele acesteia, ținând

seama de plafonul stabilit prin lege.

Împotriva sentinței a declarat apel pârâtul

Ministerul Finanțelor Publice reprezentant legal al Statului Român, solicitând admiterea

apelului cu consecința respingerii acțiunii și în subsidiar admiterea în parte conform

O.U.G. nr. 62/2010, întrucât reclamantul a beneficiat de prevederile Decretului-Lege

nr. 118/1990, fiind despăgubit pecuniar, în consecință Legea nr. 221/2009 aplicându-se

numai în cazurile deosebite prin care această reparație se dovedește a fi insuficientă.

În principal a arătat că daunele morale sunt neîntemeiate și nedovedite.

Prin apelul formulat de D.G.F.P. Mehedinți

a solicitat admiterea apelului, invocând excepția lipsei calității procesuale pasive

în nume propriu, raportat la art. 4 alin. (4) din Legea nr. 221/2009, care prevede

că acțiunea în temeiul acestei legi se judecă în contradictoriu cu Statul reprezentat

prin Ministerul Finanțelor Publice.

Prin apelul promovat reclamantul I.C.E.N.,

a solicitat admiterea apelului, arătând că sentința civilă s-a pronunțat cu nerespectarea

următoarelor principii:

- principiul de neconstituționalitate în

care dispozițiile din O.U.G. nr. 62 intră în contradicție cu art. din Constituție

astfel art. 16 alin. (1), potrivit căruia „cetățenii sunt egali în fața legii și

a autorităților publice, fără privilegii și fără discriminări", și art. 115

alin. (6), și cu art. 1 alin. (5) din Constituție, potrivit căruia „în România,

respectarea Constituției, a supremației sale și a legilor este obligatorie";

- principiul neretroactivității legii civile;

- principiul egalității în drepturi și

crearea unor situații juridice discriminatorii față de persoanele care au obținut

hotărâri definitive (art. 1, art. 4 și art. 16 din Constituție și art. 14 Convenția

Europeană a Drepturilor Omului);

- principiul egalității în drepturi și

crearea unor situații juridice discriminatorii față de persoanele care în prezent

ar putea suferi prejudicii morale și materiale din partea Statului Român și care

nu sunt supuse deciziei arbitrare a Guvernului de a le limita despăgubirile, conform

dreptului comun;

- dreptul la un proces echitabil prin introducerea

unor plafoane ce se aplică inclusiv procedurilor judiciare în curs și care îngrădesc

în mod flagrant puterea de apreciere și libertatea judecătorului.

Curtea de Apel Craiova,  secția

I

civilă și pentru cauze cu minori și familie,

prin decizia nr. 389 din 15 decembrie 2011, a admis apelul pârâtului Statul Român

prin Ministerul Finanțelor Publice, a schimbat sentința apelată, în sensul că a

respins acțiunea față de pârâta D.G.F.P., ca fiind îndreptată împotriva unei persoane

fără calitate procesuală pasivă și a respins, ca nefondată, acțiunea promovată de

reclamant împotriva Statului Român prin Ministerul de Finanțe, respingând totodată

apelul reclamantului.

În fundamentarea acestei decizii instanța

de apel a reținut din punct de vedere procesual, incidența art. 4 alin. (4) din

Legea nr. 221/2009 potrivit cărora Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice

are calitate procesuală pasivă, acesta mandatând D.G.F.P. Mehedinți pentru a-l reprezenta

în teritoriu.

Pe fondul litigiului instanța de apel a

reținut că, prin decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale,

publicată în M. Of. din 15 noiembrie 2010 și ulterior acestei date, Curtea Constituțională

a constatat și prin alte decizii neconcordanța dintre dispozițiile art. 5 alin.

(1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 cu Constituția și ca atare dispoz. art. 5

alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstituționale, că

potrivit condițiilor stabilite de art. 31 alin. (1) și (3) din Legea nr. 47/1992

și art. 147 alin. (4) din Constituție, decizia care a declarat neconstituțională

o dispoziție legală este definitivă și obligatorie, efectele sale se răsfrâng și

în alte cauze, nu numai în cauza în care a fost invocată excepția. Decizia este

general obligatorie, opozabilă erga omnes, inclusiv pentru instanțele judecătorești

și are putere numai pentru viitor, ceea ce înseamnă că după publicare ea are efect

asupra cauzelor aflate în curs de soluționare sau care se vor soluționa în viitor.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs

reclamantul I.C.E.N., solicitând în temeiul art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.,

admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei pentru rejudecare.

Prin criticile formulate, reclamantul reproșează

instanței de apel că prin decizia pronunțată a încălcat principiul neretroactivității

legii, reglementat de art. 15 alin. (1) din Constituția României și dreptul la un

proces echitabil consacrat de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Înalta Curte, examinând decizia recurată

prin prisma criticilor formulate, constată că recursul este nefondat pentru motivele

se ce vor arăta.

Criticile referitoare la respingerea cererii

de acordare a daunelor morale, față de greșita înlăturare a dispozițiilor art. 5

alin. (1) din Legea nr. 221/2009, urmează a fi analizate din perspectiva deciziei

nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție,

în recurs în interesul legii, publicată în M. Of. nr. 789/7.11.2011.

Problema de drept care se pune în speță,

nu este deci cea a îndreptățirii reclamantei la acordarea daunelor morale în condițiile

art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, ci aceea dacă respectivul text

de lege mai poate fi aplicat cauzei supusă analizei, în condițiile în care a fost

declarat neconstituțional, printr-un control a posteriori de constituționalitate,

prin Decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în

M. Of. al României nr. 761/15.11.2010.

Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție,

dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează

efectele la 45 de zile de la publicarea Deciziei Curții Constituționale, dacă în

acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile

legii fundamentale, pe durata acestui termen, respectivele dispoziții fiind suspendate

de drept.

La alin. (4) al art. menționat se prevede

că Deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în M. Of. al României,

sunt în general obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții

regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992, referitoare

la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările

ulterioare.

În raport de această reglementare, constituțională

și legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de

lege prin Decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și

erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au

formulat încă o cerere în acest sens.

Se reține că această problemă de drept

a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunțată de

Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea recursului în interesul legii,

în sensul că s-a stabilit că Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce

efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia

în M. Of., cu excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre

definitivă.

Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr.

1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) Teza

I

din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele

și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la

data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of.

Or, în speță, la data publicării în M.

Of. nr. 761/15.11.2010 a Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase

în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluționată definitiv la data publicării

respectivei decizii.

Nu se poate spune, deci, că fiind promovată

acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea

nr. 221/2009, aceasta ar presupune ca efectele textului de lege să se întindă pe

toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezența unui

act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit

actum.

Dimpotrivă, este vorba despre o situație

juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi este incident noul cadru

normativ creat prin declararea neconstituționalității, ivit înaintea definitivării

sale.

Cum norma tranzitorie cuprinsă la art.

147 alin. (4) din Constituție este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei

generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act

neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut

niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituția refuză în mod categoric.

Pe de altă parte, împrejurarea că Deciziile

Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor, dă expresie unui alt principiu

constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce

atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

În speță, nu există însă un drept definitiv

câștigat, iar reclamanții nu erau titularii unui bun susceptibil de protecție, în

sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor

Omului, câtă vreme la data publicării Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010

nu exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul său.

Concluzionând, prin intervenția instanței

de contencios constituțional, urmare sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate,

s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul

a posteriori de constituționalitate.

De aceea, nu se poate susține că prin constatarea

neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și

ex nune ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura

făcând abstracție de cadrul normativ legal constituțional, ale cărui limite au fost

determinate în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității

juridice.

Pentru toate aceste considerente, în aplicarea

dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat

recursul, cu consecința menținerii deciziei pronunțate de instanța de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul-reclamant

I.C.E.N. împotriva deciziei nr. 389 din 15 decembrie 2011, pronunțată de Curtea

de Apel Craiova, secția

I

civilă și pentru cauze cu

minori și de familie, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședința publică, astăzi

25 septembrie 2012.