ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3585/2012

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin

cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Mehedinți reclamanta R.V. în

contradictoriu cu pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și D.G.F.P.

Mehedinți a solicitat ca prin hotărâre judecătorească să se dispună obligarea

pârâților să-i plătească despăgubiri în sumă de 150.000 euro ca daune morale, pentru

luarea măsurii administrative abuzive cu caracter politic privind strămutarea

și stabilirea domiciliului obligatoriu în Bărăgan, în baza deciziei nr. 200 din

18 iunie 1951 a Ministerului Afacerilor Interne, a soțului său R.D., în prezent

decedat.

Reclamanta și-a întemeiat acțiunea pe dispozițiile

art. 5 din Legea nr. 221/2009.

Prin sentința civilă nr. 320 din 15 iunie

2010, pronunțată de Tribunalul Mehedinți în Dosarul nr. 1401/101/2010, s-a admis

în parte acțiunea și s-a obligat pârâtul să plătească reclamantei echivalentul în

lei a sumei de 60.000 euro la data plății reprezentând prejudiciul moral suferit

de R.D. și la 500 RON cheltuieli de judecată, instanța de fond reținând, în esență,

că măsura strămutării are caracter politic conform art. 3 din Legea nr. 221/2009

și că în baza art. 5 alin. (1) lit. a) din aceeași lege, reclamanta este îndreptățită

la despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de soțul său.

În privința cuantumului despăgubirilor,

instanța a motivat că suma solicitată este exagerată și în raport de afectarea drepturilor

încălcate, de faptul că consecințele au fost suportate de soțul reclamantei iar

nu de aceasta, a apreciat că suma cuvenită este de 60.000 euro.

Împotriva sentinței a declarat apel Ministerul

Finanțelor - reprezentant al Statului Român prin unitatea sa din teritoriu D.G.F.P.

Mehedinți.

Prin motivele de apel a susținut că în

mod greșit hotărârea s-a pronunțat și față de D.G.F.P. Mehedinți, care nu are calitate

procesuală pasivă ci doar de reprezentant al Ministerul Finanțelor Publice.

Pe fond a considerat nelegală sentința

întrucât reclamanta a beneficiat și de drepturile prevăzute prin Decretul-Lege

nr. 118/1990 și O.U.G. nr. 214/1999.

În

subsidiar, apelantul a solicitat reducerea cuantumului despăgubirilor

acordate la nivelul prevăzut de O.U.G. nr. 62/2010 și să se ceară reclamantei să

facă dovada că în baza Legii nr. 221/2009 nu s-au acordat despăgubiri, în considerarea

aceluiași autor, altor moștenitori ai acestuia.

Prin încheierea de la 25 noiembrie 2010,

Curtea de Apel Craiova a suspendat judecarea cauzei în baza art. 155

1

alin. (1) C. proc. civ., întrucât intimata reclamantă nu și-a îndeplinit obligația

stabilită de instanță de a face dovada calității de unică moștenitoare a autorului.

Dosarul a fost repus pe rol la cererea

intimatei reclamante, formulată la data de 10 octombrie 2011.

Curtea de Apel Craiova, prin decizia

nr. 354 din 15 noiembrie 2011, a admis apelul pârâtului, a schimbat în parte sentința

apelată, în sensul că a respins acțiunea, menținând dispozițiile privind cheltuielile

de judecată.

În

fundamentarea acestei decizii instanța de apel a reținut,

în esență, că dispozițiile art. 5 din Legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstituționale

prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, publicată

în M. Of. din 15 noiembrie 2010, astfel că trebuie avute în vedere dispozițiile

art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 și dispozițiile art. 147 din Constituție,

potrivit cărora dispozițiile din legile, ordonanțele, regulamentele în vigoare care

au fost declarate neconstituționale își încetează efectele după 45 zile de la publicarea

deciziei în M. Of., iar pe durata acestui termen, dispozițiile a căror neconstituționale

s-a constatat sunt suspendate de drept.

Cu privire la cheltuielile de judecată,

instanța de apel a apreciat asupra lipsei culpei reclamantei, menținând soluția

de respingere pronunțată de instanța de fond.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs

atât reclamanta cât și pârâtul.

Reclamanta a solicitat admiterea recursului,

modificarea deciziei atacate și admiterea acțiunii pronunțate.

I. Prin criticile formulate recurenta-reclamantă,

reproșează instanței de apel, în esență, încălcarea principiului neretroactivității

legii.

II. Recurentul-pârât reproșează instanței

de apel greșita aplicare a legii, art. 274 alin. (1) C. proc. civ., cu privire la

obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată către reclamantă.

Înalta Curte, examinând decizia recurată

prin prisma criticilor formulate, constată că recursurile sunt nefondate pentru

motivele se ce vor arăta.

I. În ceea ce privește recursul reclamantei,

criticile referitoare la respingerea cererii de acordare a daunelor morale, față

de greșita înlăturare a dispozițiilor art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, urmează

a fi analizate din perspectiva deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată

de Înalta Curte de Casație și Justiție, în recurs în interesul legii, publicată

în M. Of. nr. 789/7.11.2011.

Problema de drept care se pune în speță,

nu este deci cea a îndreptățirii reclamantei la acordarea daunelor morale în condițiile

art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, ci aceea dacă respectivul text

de lege mai poate fi aplicat cauzei supusă analizei, în condițiile în care a fost

declarat neconstituțional, printr-un control a posteriori de constituționalitate,

prin Decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în

M. Of. al României nr. 761/15.11.2010.

Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție,

dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează

efectele la 45 de zile de la publicarea Deciziei Curții Constituționale, dacă în

acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile

legii fundamentale, pe durata acestui termen, respectivele dispoziții fiind suspendate

de drept.

La alin. (4) al art. menționat se prevede

că Deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în M. Of. al României,

sunt în general obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții

regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31

din Legea nr. 47/1992, referitoare la organizarea și funcționarea

Curții Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.

În

raport de această reglementare, constituțională și legală,

s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de lege prin Decizie

a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică

și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere

în acest sens.

Se reține că această problemă de drept

a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunțată de

Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea recursului în interesul legii,

în sensul că s-a stabilit că Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce

efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia

în M. Of., cu excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre

definitivă.

Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr.

1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) Teza I

din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic

pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de

contencios constituțional în M. Of.

Or, în speță, la data publicării în M.

Of. nr. 761/15.11.2010 a Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase

în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluționată definitiv la data publicării

respectivei decizii.

Nu se poate spune, deci, că fiind promovată

acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea

nr. 221/2009, aceasta ar presupune ca efectele textului de lege să se întindă pe

toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezența unui

act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit

actum.

Dimpotrivă, este vorba despre o situație

juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi este incident noul cadru

normativ creat prin declararea neconstituționalității, ivit înaintea definitivării

sale.

Cum norma tranzitorie cuprinsă la art.

147 alin. (4) din Constituție este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei

generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act

neconstituțional să continue să producă efecte

juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în

ordinea juridică, ceea ce Constituția refuză în mod categoric.

Pe de altă parte, împrejurarea că Deciziile

Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor, dă expresie unui alt principiu

constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce

atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

În speță, nu există însă un drept definitiv

câștigat, iar reclamanții nu erau titularii unui bun susceptibil de protecție, în

sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor

Omului, câtă vreme la data publicării Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010

nu exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul său.

Concluzionând, prin intervenția instanței

de contencios constituțional, urmare sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate,

s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul

a posteriori de constituționalitate.

De aceea, nu se poate susține că prin constatarea

neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și

ex nune ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura

făcând abstracție de cadrul normativ legal constituțional, ale cărui limite au fost

determinate în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității

juridice.

II. În ceea ce privește recursul pârâtului

Înalta Curte constată că instanța de apel a făcut o corectă interpretare și aplicare

a legii, în speță a dispozițiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ., dat fiind faptul

că soluția de admitere a apelului și de schimbare a soluției pronunțată de instanța

de fond nu s-a datorat culpei reclamantei ci a fost consecința firească a exercitării

controlului de constituționalitate ce a purtat asupra temeiului de drept al acțiunii,

cu incidență imediată în cauza de față.

În considerarea celor ce preced,

Înalta Curte, în temeiul art. 312 C. proc. civ., constatând că decizia recurată

nu este susceptibilă de a fi cenzurată din perspectiva criticilor formulate, va

respinge ambele recursuri, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă

R.V. împotriva deciziei nr. 354 din 15 noiembrie 2011, pronunțată de Curtea de Apel

Craiova, secția I civilă și pentru cauze cu minori și de familie, ca nefondat.

Respinge recursul declarat de recurentul-pârât

Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de D.G.F.P. Mehedinți

împotriva deciziei nr. 354 din 15 noiembrie 2011, pronunțată de Curtea de Apel Craiova,

secția I civilă și pentru cauze cu minori și de familie, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședința publică, astăzi

25 septembrie 2012.