ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2513/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2513/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin sentința civilă

nr. 528 din 8 octombrie 2010, Tribunalul Mehedinți, secția civilă a respins

excepția autorității de lucru judecat; a admis în parte acțiunea formulată de

reclamantul M.D. în contradictoriu cu Statul Român, prin M.F.P. și a obligat

pârâtul la plata sumei de 10.000 euro către reclamant pentru prejudiciul moral

suferit în nume propriu și la 5.000 euro în calitate de descendent de grad I al

autorului M.D.; a constatat că reclamantul este persoană îndreptățită la

despăgubiri pentru autoarea M.A.; a constatat că prin decizia nr. 138 din 3 mai

2010 a Curții de Apel Craiova au fost acordate despăgubiri pentru aceeași

autoare, fratelui reclamantului, C.I., urmând ca împărțirea sumei ce va fi

acordată să se facă potrivit dreptului comun; a obligat pârâtul la plata sumei

de 1000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a se pronunța

astfel, pe baza probelor administrate, tribunalul a reținut că reclamantul,

împreună cu autorii săi, M.D. și M.A., au fost deportați în Bărăgan cu

domiciliul obligatoriu în localitatea Frumușița Nouă, județul Galați, în baza

Deciziei administrative nr. 200/1951 a M.A.I., act normativ care potrivit art.

3 din Legea nr. 221/2009 dă caracter politic măsurii administrative,

reclamantul solicitând despăgubiri morale atât pentru prejudiciul suferit în

nume propriu, cât și în calitate de moștenitor al părinților săi, M.D. și M.A.,

victime ale aceleiași măsuri.

Tribunalul a reținut

că, raportat la perioada celor patru ani de domiciliu obligatoriu, la traumele

psihice produse reclamantului și părinților săi, nevoiți să suporte pe nedrept

un regim de viață inuman precum și la dispozițiile art. 5 pct. 1 lit. a) din

Legea nr. 221/2009 republicată, se justifică acordarea de daune morale în

cuantum de 10.000 euro pentru reclamant în nume propriu, și 5.000 euro în

calitate de descendent de grad I al autorului M.D., sumă ce constituie o

satisfacție echitabilă.

Referitor la

despăgubirile solicitate pentru autoarea M.A., instanța de fond a constatat că

acestea au fost acordate fratelui reclamantului, C.I., prin decizia civilă nr.

138 din 3 mai 2010 pronunțată de Curtea de Apel Craiova în dosar nr.

6814/101/2009, situație în care în prezenta cauză se va constata doar calitatea

reclamantului de persoană îndreptățită la acordarea de despăgubiri pentru

autoarea M.A., urmând ca împărțirea sumei să se facă potrivit dreptului comun.

Împotriva acestei

hotărâri au declarat apel reclamantul M.D. (decedat, continuat de moștenitori

M.D.D. și S.C.M.) și pârâtul Statul Român, prin M.F.P.

Reclamantul M.D.

(prin moștenitori) a arătat că suma de 10.000 euro este insuficientă în raport

de suferințele îndurate și de drepturile fundamentale lezate.

Pârâtul Statul Român,

prin M.F.P., a susținut, pe cale de excepție, că s-au ignorat dispozițiile

imperative ale art. 4 alin. (5) din Legea nr. 221/2009 cu privire la participarea

obligatorie a procurorului, iar pe fond, că daunele morale solicitate sunt

neîntemeiate și nedovedite, că reclamantul a beneficiat de despăgubiri și în

temeiul unor alte acte normative de reparație, situație față de care instanța

trebuie să verifice dacă drepturile obținute prin efectul Decretului-lege nr.

118/1990 și a O.U.G. nr. 214/1999 nu acoperă în totalitate prejudiciul moral

suferit de reclamant în urma condamnării/măsurii administrative cu caracter

politic la care a fost supus autorul.

Pârâtul a mai arătat

că reclamantul nu a făcut dovada calității procesuale active unice (certificat

de moștenitor, acte de filiație și declarație autentică), conform legii, având

în vedere că aceste despăgubiri se pot solicita o singură dată.

Prin decizia civilă

nr. 187 din 24 martie 2011, Curtea de Apel Craiova, secția I civilă și pentru

cauze cu minori și de familie a respins excepția nulității sentinței invocată

de pârât, a respins apelul reclamantului, declarat prin moștenitori, a admis

apelul pârâtului, a schimbat sentința atacată și a respins în totalitate

acțiunea.

Referitor la excepția

de nulitate a sentinței pentru neparticiparea procurorului la dezbateri,

instanța de apel a reținut că în speță, fiind vorba de o măsură administrativă

abuzivă, cu caracter politic, respectiv, dislocarea și stabilirea de domiciliu

obligatoriu, măsură ce are caracter politic de drept, participarea procurorului

în sensul art. 4 alin. (5) din lege nu era obligatorie, excepția neputând fi

primită.

Pe fond, instanța de

apel a reținut că dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009

pe care s-a întemeiat acțiunea reclamantului au fost declarate

neconstituționale prin deciziile nr. 1358 și 1360 din 21 octombrie 2010 ale

Curții Constituționale, publicate în M. Of. 761 din 15 noiembrie 2010, decizii

general obligatorii, opozabile tuturor, inclusiv instanțelor judecătorești și

care au putere numai pentru viitor, ceea ce înseamnă că după publicare, acestea

au efect în cauzele aflate în curs de soluționare sau care se vor soluționa în

viitor.

Cum în speță

dispozițiile legale în discuție nu au fost înlocuite, înseamnă că și-au încetat

efectele și nu mai sunt aplicabile, întrucât contravin Constituției, situație

față de care acțiunea nu mai are temei legal.

Față de prioritatea

de examinare a efectelor deciziilor Curții Constituționale și de soluția care

s-a impus, instanța de apel a constatat ca fiind de prisos analizarea

celorlalte critici vizând cuantumul despăgubirilor acordate, precum și a

criticii vizând calitatea procesuală activă unică.

Împotriva acestei

decizii au declarat recurs reclamanții M.D.D. și S.C.M., formulând următoarele

critici:

I. Instanța de apel a

încălcat principiul neretroactivității legii, în sensul că deciziile nr. 1358

și nr. 1360/2010 ale Curții Constituționale, în baza cărora s-a pronunțat

soluția conținută în hotărârea recurată, nu sunt incidente în speță, întrucât

legea are efecte numai pentru viitor, iar legea în vigoare este cea de la

momentul cererii de chemare în judecată.

II. Instanța de apel

a încălcat principiul egalității în fața legii, întrucât prin abrogarea

temeiului juridic ce a stat la baza declanșării unor litigii în care pârât este

Statul, la inițiativa acestuia, nu s-au avut în vedere doar considerente care

să vizeze exclusiv neconstituționalitatea.

III. Aplicarea în

cauză a deciziilor nr. 1358 și 1360/2010 ale Curții Constituționale afectează

negativ accesul liber la justiție reglementat de art. 6 C.E.D.O. și creează o

situație discriminatorie, de natură să încalce art. 14 din Convenție, art. 1

din Protocolul adițional nr. 12 la aceasta, art. 1 din Primul Protocol

adițional la Convenție cu privire la noțiunea de „bun" și de „speranță

legitimă", practica judiciară în materia drepturilor fundamentale ale

drepturilor omului, Rezoluțiile nr. 1096 și 1996 ale A.P.C.E., Rezoluția O.N.U.

nr. 40/1985, precum și practica instanței supreme care, chiar ulterior

pronunțării acestor decizii, a soluționat favorabil cereri similare.

IV. Cuantumul

daunelor morale astfel cum a fost stabilit de instanța de fond nu reprezintă o

reparație echitabilă adecvată prejudiciului suferit, impunându-se acordarea

acestora conform solicitărilor din cererea introductivă de instanță.

Recursul este

nefondat, pentru următoarele motive:

I. Declararea

neconstituționalității art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 este

producătoare de efecte juridice asupra proceselor nesoluționate definitiv și

are drept consecință inexistența temeiului juridic pentru acordarea

despăgubirilor întemeiate pe textul de lege arătat.

Contrar susținerilor

recurenților-reclamanți, decizia de neconstituționalitate în discuție nu

încalcă principiul neretroactivității legii, întrucât acțiunile în justiție în

curs de soluționare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009,

reprezintă situații juridice legale, în curs de desfășurare, surprinse de legea

nouă anterior definitivării lor și de aceea intrând sub incidența noului act

normativ.

Este vorba, în

ipoteza analizată, despre pretinse drepturi de creanță, a căror concretizare,

sub aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană

îndreptățită și întinderea dreptului, în funcție de mai multe criterii

prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicționale

realizate de instanță.

Or, la momentul la

care instanța este chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate, norma

juridică nu mai există și nici nu poate fi considerată ca ultraactivând, în

absența unor dispoziții legale exprese.

În acest sens, s-a

pronunțat Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 publicată în M. Of. al

României, Partea I, nr. 789 din 07 noiembrie 2011, care a statuat în interesul

legii că, drept urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1358 și nr.

1360/2010, „dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009

privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate

acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru

cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios

constituțional în M. Of."

Cum decizia nr.

1358/2010 a Curții Constituționale a fost publicată în M. Of. la data de 15

noiembrie 2010, iar în speță decizia instanței de apel a fost pronunțată la

data de 24 martie 2011, cauza nefiind, deci, soluționată definitiv, la momentul

publicării deciziei respective, rezultă că textele legale declarate

neconstituționale nu își mai pot produce efectele juridice, iar

neretroactivitatea nu este afectată.

II. Prin soluționarea

cauzei din perspectiva deciziei de neconstituționalitate, nu se încalcă

principiul egalității în fața legii, dreptul la un proces echitabil sau dreptul

la nediscriminare, drepturi care nu au o existență de sine stătătoare,

independentă, ci se raportează la ansamblul drepturilor și libertăților

reglementate de Convenție, cunoscând limitări deduse din existenta unor motive

obiective și rezonabile.

Situația de

dezavantaj sau de discriminare în care recurenții-reclamanți s-ar găsi prin

nesoluționarea, în mod definitiv, a cauzei, la momentul pronunțării deciziei de

neconstituționalitate, are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din

controlul de constituționalitate, și rezonabilă, întrucât scopul urmărit este

acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare,

lipsite de previzibilitate.

Izvorul

„discriminării" îl constituie decizia de neconstituționalitate și a-i nega

legitimitatea înseamnă a nega însuși mecanismul vizând controlul de

constituționalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de

neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal își are

atribuțiile și funcțiile bine definite.

De asemenea, prin

respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curții Constituționale se

înlătură imprevizibilitatea jurisprudenței, care, în aplicarea unei norme

incoerente, ar fi ea însăși generatoare de situații discriminatorii.

III. Decizia de

neconstituționalitate nu încalcă nici dispozițiile art. 1 din Primul Protocol

adițional la Convenție cu referire la noțiunea de „bun" și de „speranță

legitimă".

Referitor la noțiunea

de „bun", potrivit jurisprudenței instanței europene, aceasta poate

cuprinde atât „bunuri actuale", cât și valori patrimoniale, inclusiv

creanțe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puțin „o

speranță legitimă" de a obține beneficiul efectiv al unui drept.

Intrarea în vigoare a

Legii nr. 221/2009 a dat naștere unor raporturi juridice în conținutul cărora

intră drepturi de creanță în favoarea anumitor categorii de persoane, drepturi

care sunt însă condiționale, pentru că ele depind, în existența lor juridică,

de verificarea, de către instanță, a calității de creditor și de stabilirea

întinderii lor.

Sub acest aspect, în

jurisprudența C.E.D.O. s-a statuat că o creanță de restituire este „o creanță

sub condiție" atunci când „problema întrunirii condițiilor legale ar

trebui rezolvată în cadrul procedurii judiciare și administrative

promovate". De aceea, „la momentul sesizării jurisdicțiilor interne și a

autorităților administrative, această creanță nu poate fi considerată ca fiind

suficient stabilită pentru a fi considerată ca având o valoare patrimonială

ocrotită de art. 1 din Primul Protocol" (Cauza C. împotriva României, M.

Of. al României, Partea I, nr. 189 din 19 martie 2007).

În mod asemănător s-a

reținut într-o altă cauză (Cauza I. și M. contra României, Hotărârea din 14

decembrie 2006) că reclamantele s-ar putea prevala doar de o creanță

condițională, deoarece „problema îndeplinirii condițiilor legale pentru

restituirea imobilului trebuie să fie soluționată în cadrul procedurii

judiciare pe care o demaraseră".

Rezultă că nu este

vorba de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor,

ci de drepturi care trebuie stabilite de instanță, hotărârea pronunțată urmând

să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei

de neconstituționalitate nu exista o astfel de statuare, cel puțin definitivă,

din partea instanței de judecată, nu se poate spune că partea beneficia de un

bun care să intre sub protecția art. 1 din Protocolul nr. 1.

În jurisprudența

instanței europene s-a statuat că „o creanță nu poate fi considerată un bun în

sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 decât dacă ea a fost constatată sau

stabilită printr-o decizie judiciară trecută în puterea lucrului judecat"

(Cauza F.-M.G. ș.a. contra Spaniei, Hotărârea din 18 octombrie 2002).

Rezultă că, în

absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul anterior

apariției deciziei Curții Constituționale, nu se poate vorbi despre existența

unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, astfel încât situația existentă

în cauză nu se circumscrie dispozițiilor Convenției la care face generic

referire reclamantul.

Referitor la noțiunea

de „speranță legitimă", fiind vorba în speță de un interes patrimonial

care aparține categoriei juridice de creanță, el nu poate fi privit ca valoare

patrimonială susceptibilă de protecția art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în

măsura în care are o bază suficientă în dreptul intern, respectiv, atunci când

existența sa este confirmată printr-o jurisprudență clară și concordantă a

instanțelor naționale (Cauza A. ș.a. contra României).

Noțiunea de „speranță

legitimă" nu are însă o bază suficientă în dreptul intern, întrucât norma

legală declarată constituțională nu ducea, în sine, la dobândirea dreptului, ci

era nevoie de verificarea organului jurisdicțional.

Atât soluția

instanței de apel, cât și deciziile prin care s-a constatat

neconstituționalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 211/2009, sunt în

concordanță cu pactele și tratatele la care România este parte, a căror

încălcare se invocă de către recurenții-reclamanți.

Reglementările

internaționale în materia drepturilor omului ratificate de România, deși parte

integrantă a dreptului intern, potrivit art. 11 alin. (2) din Constituție, nu

pot reprezenta, prin ele însele, un temei juridic suficient al pretențiilor de

acordare a unor daune materiale ori morale, pentru prejudicii cauzate prin

încălcări ale drepturilor și libertăților fundamentale, reprezentând doar acte

de recomandare în materie.

Pe de altă parte,

analiza concordanței efectelor deciziei de neconstituționalitate cu actele

normative internaționale în materia drepturilor fundamentale ale omului, s-a

realizat deja atât în considerentele acestei decizii, cât și în cadrul deciziei

în interesul legii nr. 12/2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, astfel

încât asupra acestor aspecte instanța de drept comun nu mai poate reveni.

IV. Având în vedere

considerentele de mai sus, referitoare la incidența în cauză a deciziei de

neconstituționalitate, care a lipsit de efecte textul legal ce a constituit

temeiul juridic al acțiunii introductive de instanță, critica privind cuantumul

daunelor morale, astfel cum au fost acordate de către prima instanță, nu se mai

impune a fi analizată.

Pentru aceste

considerente, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.,

Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamanții M.D.D. și S.C.M. împotriva deciziei

nr. 187 din 24 martie 2011 a Curții de Apel Craiova, secția I civilă și pentru

cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 4 aprilie 2012.