ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2513/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 528 din 8 octombrie 2010, Tribunalul Mehedinți, secția civilă a respins excepția autorității de lucru judecat; a admis în parte acțiunea formulată de reclamantul M.D. în contradictoriu cu Statul Român, prin M.F.P. și a obligat pârâtul la plata sumei de 10.000 euro către reclamant pentru prejudiciul moral suferit în nume propriu și la 5.000 euro în calitate de descendent de grad I al autorului M.D.; a constatat că reclamantul este persoană îndreptățită la despăgubiri pentru autoarea M.A.; a constatat că prin decizia nr. 138 din 3 mai 2010 a Curții de Apel Craiova au fost acordate despăgubiri pentru aceeași autoare, fratelui reclamantului, C.I., urmând ca împărțirea sumei ce va fi acordată să se facă potrivit dreptului comun; a obligat pârâtul la plata sumei de 1000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a se pronunța astfel, pe baza probelor administrate, tribunalul a reținut că reclamantul, împreună cu autorii săi, M.D. și M.A., au fost deportați în Bărăgan cu domiciliul obligatoriu în localitatea Frumușița Nouă, județul Galați, în baza Deciziei administrative nr. 200/1951 a M.A.I., act normativ care potrivit art. 3 din Legea nr. 221/2009 dă caracter politic măsurii administrative, reclamantul solicitând despăgubiri morale atât pentru prejudiciul suferit în nume propriu, cât și în calitate de moștenitor al părinților săi, M.D. și M.A., victime ale aceleiași măsuri.

Tribunalul a reținut că, raportat la perioada celor patru ani de domiciliu obligatoriu, la traumele psihice produse reclamantului și părinților săi, nevoiți să suporte pe nedrept un regim de viață inuman precum și la dispozițiile art. 5 pct. 1 lit. a) din Legea nr. 221/2009 republicată, se justifică acordarea de daune morale în cuantum de 10.000 euro pentru reclamant în nume propriu, și 5.000 euro în calitate de descendent de grad I al autorului M.D., sumă ce constituie o satisfacție echitabilă. Referitor la despăgubirile solicitate pentru autoarea M.A., instanța de fond a constatat că acestea au fost acordate fratelui reclamantului, C.I., prin decizia civilă nr. 138 din 3 mai 2010 pronunțată de Curtea de Apel Craiova în dosar nr. 6814/101/2009, situație în care în prezenta cauză se va constata doar calitatea reclamantului de persoană îndreptățită la acordarea de despăgubiri pentru autoarea M.A., urmând ca împărțirea sumei să se facă potrivit dreptului comun.

Împotriva acestei hotărâri au declarat apel reclamantul M.D. (decedat, continuat de moștenitori M.D.D. și S.C.M.) și pârâtul Statul Român, prin M.F.P. Reclamantul M.D. (prin moștenitori) a arătat că suma de 10.000 euro este insuficientă în raport de suferințele îndurate și de drepturile fundamentale lezate. Pârâtul Statul Român, prin M.F.P., a susținut, pe cale de excepție, că s-au ignorat dispozițiile imperative ale art. 4 alin. (5) din Legea nr. 221/2009 cu privire la participarea obligatorie a procurorului, iar pe fond, că daunele morale solicitate sunt neîntemeiate și nedovedite, că reclamantul a beneficiat de despăgubiri și în temeiul unor alte acte normative de reparație, situație față de care instanța trebuie să verifice dacă drepturile obținute prin efectul Decretului-lege nr. 118/1990 și a O.U.G.

nr. 214/1999 nu acoperă în totalitate prejudiciul moral suferit de reclamant în urma condamnării/măsurii administrative cu caracter politic la care a fost supus autorul. Pârâtul a mai arătat că reclamantul nu a făcut dovada calității procesuale active unice (certificat de moștenitor, acte de filiație și declarație autentică), conform legii, având în vedere că aceste despăgubiri se pot solicita o singură dată. Prin decizia civilă nr. 187 din 24 martie 2011, Curtea de Apel Craiova, secția I civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins excepția nulității sentinței invocată de pârât, a respins apelul reclamantului, declarat prin moștenitori, a admis apelul pârâtului, a schimbat sentința atacată și a respins în totalitate acțiunea.

Referitor la excepția de nulitate a sentinței pentru neparticiparea procurorului la dezbateri, instanța de apel a reținut că în speță, fiind vorba de o măsură administrativă abuzivă, cu caracter politic, respectiv, dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu, măsură ce are caracter politic de drept, participarea procurorului în sensul art. 4 alin. (5) din lege nu era obligatorie, excepția neputând fi primită. Pe fond, instanța de apel a reținut că dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 pe care s-a întemeiat acțiunea reclamantului au fost declarate neconstituționale prin deciziile nr. 1358 și 1360 din 21 octombrie 2010 ale Curții Constituționale, publicate în M. Of.

761 din 15 noiembrie 2010, decizii general obligatorii, opozabile tuturor, inclusiv instanțelor judecătorești și care au putere numai pentru viitor, ceea ce înseamnă că după publicare, acestea au efect în cauzele aflate în curs de soluționare sau care se vor soluționa în viitor. Cum în speță dispozițiile legale în discuție nu au fost înlocuite, înseamnă că și-au încetat efectele și nu mai sunt aplicabile, întrucât contravin Constituției, situație față de care acțiunea nu mai are temei legal. Față de prioritatea de examinare a efectelor deciziilor Curții Constituționale și de soluția care s-a impus, instanța de apel a constatat ca fiind de prisos analizarea celorlalte critici vizând cuantumul despăgubirilor acordate, precum și a criticii vizând calitatea procesuală activă unică.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanții M.D.D. și S.C.M., formulând următoarele critici: I. Instanța de apel a încălcat principiul neretroactivității legii, în sensul că deciziile nr. 1358 și nr. 1360/2010 ale Curții Constituționale, în baza cărora s-a pronunțat soluția conținută în hotărârea recurată, nu sunt incidente în speță, întrucât legea are efecte numai pentru viitor, iar legea în vigoare este cea de la momentul cererii de chemare în judecată. II. Instanța de apel a încălcat principiul egalității în fața legii, întrucât prin abrogarea temeiului juridic ce a stat la baza declanșării unor litigii în care pârât este Statul, la inițiativa acestuia, nu s-au avut în vedere doar considerente care să vizeze exclusiv neconstituționalitatea.

III. Aplicarea în cauză a deciziilor nr. 1358 și 1360/2010 ale Curții Constituționale afectează negativ accesul liber la justiție reglementat de art. 6 C.E.D.O. și creează o situație discriminatorie, de natură să încalce art. 14 din Convenție, art. 1 din Protocolul adițional nr. 12 la aceasta, art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție cu privire la noțiunea de „bun" și de „speranță legitimă", practica judiciară în materia drepturilor fundamentale ale drepturilor omului, Rezoluțiile nr. 1096 și 1996 ale A.P.C.E., Rezoluția O.N.U. nr. 40/1985, precum și practica instanței supreme care, chiar ulterior pronunțării acestor decizii, a soluționat favorabil cereri similare. IV. Cuantumul daunelor morale astfel cum a fost stabilit de instanța de fond nu reprezintă o reparație echitabilă adecvată prejudiciului suferit, impunându-se acordarea acestora conform solicitărilor din cererea introductivă de instanță.

Recursul este nefondat, pentru următoarele motive: I. Declararea neconstituționalității art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 este producătoare de efecte juridice asupra proceselor nesoluționate definitiv și are drept consecință inexistența temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege arătat. Contrar susținerilor recurenților-reclamanți, decizia de neconstituționalitate în discuție nu încalcă principiul neretroactivității legii, întrucât acțiunile în justiție în curs de soluționare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, reprezintă situații juridice legale, în curs de desfășurare, surprinse de legea nouă anterior definitivării lor și de aceea intrând sub incidența noului act normativ.

Este vorba, în ipoteza analizată, despre pretinse drepturi de creanță, a căror concretizare, sub aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană îndreptățită și întinderea dreptului, în funcție de mai multe criterii prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicționale realizate de instanță. Or, la momentul la care instanța este chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate, norma juridică nu mai există și nici nu poate fi considerată ca ultraactivând, în absența unor dispoziții legale exprese. În acest sens, s-a pronunțat Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 publicată în M. Of.

al României, Partea I, nr. 789 din 07 noiembrie 2011, care a statuat în interesul legii că, drept urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1358 și nr. 1360/2010, „dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în M. Of." Cum decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale a fost publicată în M. Of. la data de 15 noiembrie 2010, iar în speță decizia instanței de apel a fost pronunțată la data de 24 martie 2011, cauza nefiind, deci, soluționată definitiv, la momentul publicării deciziei respective, rezultă că textele legale declarate neconstituționale nu își mai pot produce efectele juridice, iar neretroactivitatea nu este afectată.

II. Prin soluționarea cauzei din perspectiva deciziei de neconstituționalitate, nu se încalcă principiul egalității în fața legii, dreptul la un proces echitabil sau dreptul la nediscriminare, drepturi care nu au o existență de sine stătătoare, independentă, ci se raportează la ansamblul drepturilor și libertăților reglementate de Convenție, cunoscând limitări deduse din existenta unor motive obiective și rezonabile. Situația de dezavantaj sau de discriminare în care recurenții-reclamanți s-ar găsi prin nesoluționarea, în mod definitiv, a cauzei, la momentul pronunțării deciziei de neconstituționalitate, are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și rezonabilă, întrucât scopul urmărit este acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate.

Izvorul „discriminării" îl constituie decizia de neconstituționalitate și a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuși mecanismul vizând controlul de constituționalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal își are atribuțiile și funcțiile bine definite. De asemenea, prin respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curții Constituționale se înlătură imprevizibilitatea jurisprudenței, care, în aplicarea unei norme incoerente, ar fi ea însăși generatoare de situații discriminatorii. III.

Decizia de neconstituționalitate nu încalcă nici dispozițiile art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție cu referire la noțiunea de „bun" și de „speranță legitimă". Referitor la noțiunea de „bun", potrivit jurisprudenței instanței europene, aceasta poate cuprinde atât „bunuri actuale", cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puțin „o speranță legitimă" de a obține beneficiul efectiv al unui drept. Intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 a dat naștere unor raporturi juridice în conținutul cărora intră drepturi de creanță în favoarea anumitor categorii de persoane, drepturi care sunt însă condiționale, pentru că ele depind, în existența lor juridică, de verificarea, de către instanță, a calității de creditor și de stabilirea întinderii lor.

Sub acest aspect, în jurisprudența C.E.D.O. s-a statuat că o creanță de restituire este „o creanță sub condiție" atunci când „problema întrunirii condițiilor legale ar trebui rezolvată în cadrul procedurii judiciare și administrative promovate". De aceea, „la momentul sesizării jurisdicțiilor interne și a autorităților administrative, această creanță nu poate fi considerată ca fiind suficient stabilită pentru a fi considerată ca având o valoare patrimonială ocrotită de art. 1 din Primul Protocol" (Cauza C. împotriva României, M. Of.

al României, Partea I, nr. 189 din 19 martie 2007). În mod asemănător s-a reținut într-o altă cauză (Cauza I. și M. contra României, Hotărârea din 14 decembrie 2006) că reclamantele s-ar putea prevala doar de o creanță condițională, deoarece „problema îndeplinirii condițiilor legale pentru restituirea imobilului trebuie să fie soluționată în cadrul procedurii judiciare pe care o demaraseră". Rezultă că nu este vorba de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanță, hotărârea pronunțată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituționalitate nu exista o astfel de statuare, cel puțin definitivă, din partea instanței de judecată, nu se poate spune că partea beneficia de un bun care să intre sub protecția art. 1 din Protocolul nr. 1. În jurisprudența instanței europene s-a statuat că „o creanță nu poate fi considerată un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 decât dacă ea a fost constatată sau stabilită printr-o decizie judiciară trecută în puterea lucrului judecat" (Cauza F.-M.G.

ș.a. contra Spaniei, Hotărârea din 18 octombrie 2002). Rezultă că, în absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul anterior apariției deciziei Curții Constituționale, nu se poate vorbi despre existența unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, astfel încât situația existentă în cauză nu se circumscrie dispozițiilor Convenției la care face generic referire reclamantul. Referitor la noțiunea de „speranță legitimă", fiind vorba în speță de un interes patrimonial care aparține categoriei juridice de creanță, el nu poate fi privit ca valoare patrimonială susceptibilă de protecția art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care are o bază suficientă în dreptul intern, respectiv, atunci când existența sa este confirmată printr-o jurisprudență clară și concordantă a instanțelor naționale (Cauza A. ș.a.

contra României). Noțiunea de „speranță legitimă" nu are însă o bază suficientă în dreptul intern, întrucât norma legală declarată constituțională nu ducea, în sine, la dobândirea dreptului, ci era nevoie de verificarea organului jurisdicțional. Atât soluția instanței de apel, cât și deciziile prin care s-a constatat neconstituționalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 211/2009, sunt în concordanță cu pactele și tratatele la care România este parte, a căror încălcare se invocă de către recurenții-reclamanți. Reglementările internaționale în materia drepturilor omului ratificate de România, deși parte integrantă a dreptului intern, potrivit art. 11 alin. (2) din Constituție, nu pot reprezenta, prin ele însele, un temei juridic suficient al pretențiilor de acordare a unor daune materiale ori morale, pentru prejudicii cauzate prin încălcări ale drepturilor și libertăților fundamentale, reprezentând doar acte de recomandare în materie.

Pe de altă parte, analiza concordanței efectelor deciziei de neconstituționalitate cu actele normative internaționale în materia drepturilor fundamentale ale omului, s-a realizat deja atât în considerentele acestei decizii, cât și în cadrul deciziei în interesul legii nr. 12/2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, astfel încât asupra acestor aspecte instanța de drept comun nu mai poate reveni. IV. Având în vedere considerentele de mai sus, referitoare la incidența în cauză a deciziei de neconstituționalitate, care a lipsit de efecte textul legal ce a constituit temeiul juridic al acțiunii introductive de instanță, critica privind cuantumul daunelor morale, astfel cum au fost acordate de către prima instanță, nu se mai impune a fi analizată.

Pentru aceste considerente, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții M.D.D. și S.C.M. împotriva deciziei nr. 187 din 24 martie 2011 a Curții de Apel Craiova, secția I civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 4 aprilie 2012.