ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 757/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 757/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra recursului

constată următoarele:

Tribunalul Mehedinți,

secția civilă, prin sentința nr. 563 din 15 octombrie 2010 a admis în parte

acțiunea formulată de B.M. împotriva Statului Român prin M.F.P. – D.G.F.P.

Mehedinți. A luat act de renunțarea reclamantei la judecata capătului de cerere

privind acordarea de daune morale pentru prejudiciul moral adus bunicilor săi

ca urmare a aplicării măsurii administrative politice. A obligat pe pârât să

plătească reclamantei 5000 euro cu titlu de daune morale pentru prejudiciul

personal încercat, precum și 4000 euro pentru prejudiciul suferit de părinții

săi B.A. și B.E. ca urmare a suferirii măsurii politice a strămutării. A

obligat pe pârât la 500 lei cheltuieli de judecată.

S-a arătat că în

ședința publică din 15 octombrie 2010, reclamanta a arătat că înțelege să

renunțe la capătul de cerere privitor la acordarea de daune morale pentru

prejudiciul moral încercat de bunicii săi ca urmare a aplicării măsurii

administrative a deportării, astfel încât față de prevederile art. 246 C. proc.

civ., tribunalul a luat act de această renunțare.

Analizând actele și

lucrările dosarului, prima instanță a constatat că în cauză, reclamanta a făcut

dovada, în raport de dispozițiile art. 5 din Legea nr. 221/2009, că are

calitatea de persoană îndreptățită, fiind descendentă de gradul I a defuncților

B.A. și B.E. și, de asemenea, a dovedit că, împreună cu părinții săi, a făcut

obiectul măsurii administrative a strămutării, din înscrisurile de la dosar

reieșind că, în perioada 18 iunie 1951 – 20 decembrie 1955, atât reclamanta,

cât și părinții săi, au fost ridicați de la domiciliu, stabilindu-li-se

domiciliu obligatoriu în localitatea Urleasca Nouă, județul Brăila, măsura

fiind dispusă prin Decizia M.A.I. nr. 200/1951.

Din declarația

martorului audiat a reieșit că faptele culpabile ale pârâtului, exercitate prin

autoritățile sale, fapte ce s-au concretizat, pe de o parte, în strămutarea

reclamantei și autorilor săi, iar pe de altă parte, la supunerea acestora unor

condiții grele de muncă și trai ce au avut efecte negative asupra sănătății,

demnității, libertății de exprimare, reprezintă atingeri aduse drepturilor

fundamentale ale persoanei, astfel cum acestea sunt reglementate de legea

fundamentală și Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

În ceea ce privește

criteriile de stabilire a despăgubirilor morale, tribunalul a constatat că în jurisprudență

s-a decis că nu se poate apela la probe materiale, judecătorul fiind singurul

care, în raport de consecințele suferite de partea vătămată, trebuie să

aprecieze o anumită sumă globală care să compenseze suferințele acesteia, de

asemenea, la cuantificarea prejudiciului trebuie avute în vedere consecințele

în timp ale respectivelor vătămări, care, în speță, au încetat în anul 1990,

dar și faptul că reclamanta a beneficiat și de măsurile reparatorii ale

Decretului-lege nr. 118/1990.

S-a apreciat astfel

că acordarea sumei de 5000 euro reclamantei pentru prejudiciul personal și a

sumei de 4000 euro pentru prejudiciul încercat de cei doi părinți este de

natură a satisface proporționalitatea între gravitatea vătămărilor aduse

reclamantei și autorilor săi și durata menținerii consecințelor acestora,

încadrându-se în limita maximă reglementată de legiuitor în art. 5 alin. (1)

lit. a) din Legea nr. 221/2009.

Curtea de Apel

Craiova, secția I civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin decizia

nr. 89 din 10 februarie 2011 a respins apelul reclamantei împotriva hotărârii

primei instanțe. A admis apelul declarat de pârât împotriva sentinței

tribunalului, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a respins acțiunea și

cererea de cheltuieli de judecată formulate de reclamantă. A menținut restul

dispozițiilor sentinței civile.

Instanța de apel a

analizat apelul reclamantei, care nu a fost motivat, în conformitate cu

dispozițiile art. 292 alin. (2) C. proc. civ., respectiv numai pe baza celor

invocate la prima instanță.

Prima critică vizând

încălcarea dispozițiilor art. 4 pct. 5 din Legea nr. 221/2009 nu a fost găsită

întemeiată, întrucât participarea procurorului este obligatorie numai în

cazurile prevăzute de art. 4 din Legea nr. 221/2009, pentru situația în care se

cere constatarea caracterului politic al măsurii sau condamnării, atunci când

ele nu survin de drept în temeiul art. 1 și 3 din Legea nr. 221/2009 ci trebuie

constatate judiciar.

Condamnările cu

caracter politic sunt definite prin enumerare și trimitere expresă la

infracțiunile în baza cărora a fost pronunțată condamnarea, pe de o parte, iar

pe de altă parte, prin trimitere la condamnări în baza altor fapte prevăzute de

legea penală, dar care pot fi asimilate celor cu caracter politic, fiind săvârșite

în scopul prevăzut de art. 2 din O.U.G. nr. 214/1999 (art. 1).

Măsurile

administrative cu caracter politic sunt definite ca măsuri administrative având

ca obiect dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu, internarea în

unități și colonii de muncă, stabilirea de loc de muncă obligatoriu, dacă au

fost întemeiate pe unul sau mai multe dintre actele normative enumerate de

legiuitor, pe de o parte, iar pe de altă parte, alte măsuri administrative,

dacă scopul acestora a fost tot unul cu caracter politic cu aplicarea

concordantă a dispozițiilor art. 2 din O.U.G. nr. 214/1999 (art. 3).

Or, reclamanta

beneficiază de drept prin lege de recunoașterea faptului că măsura luată prin

decizia M.A.I. nr. 200/1951 constituie măsură administrativă cu caracter politic,

așa cum prevede art. 3 lit. e) din Legea nr. 221/2009, nemaifiind necesar a se

constata prin hotărâre judecătorească, conform art. 4 din lege, astfel încât

participarea procurorului nu este obligatorie.

Cât privește critica

referitoare la acordarea de daune morale s-a reținut că legiuitorul elaborând

actele normative este în măsură să opteze pentru adoptarea oricărei soluții

legislative de acordare a unor măsuri reparatorii celor îndreptățiți pentru

daunele suferite în perioada comunistă, dar cu respectarea prevederilor și

principiilor Constituției. La momentul promovării acțiunii de către reclamantă

erau în vigoare dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2001

care dădeau posibilitatea persoanelor condamnate politic sau persoanelor cărora

li s-a aplicat o măsură administrativă cu caracter politic în regimul comunist

să solicite acordarea de despăgubiri morale pentru prejudiciul suferit, acest

text constituind temeiul de drept al acțiunii în justiție.

Prin decizia nr. 1358

din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. din 15 noiembrie 2010, Curtea

Constituțională a constatat neconcordanța dintre dispozițiile art. 5 alin. (1)

lit. a) din Legea nr. 221/2009 cu Constituția și ca atare respectivele

prevederi ale legii au fost declarate neconstituționale.

În conformitate art.

147 alin. (1) din Constituție, decizia prin care o normă de drept a fost

declarată neconstituțională își încetează efectele după 45 zile de la

publicarea deciziei în M. Of., iar pe durata acestui termen dispozițiile sunt

suspendate de drept.

La momentul

soluționării apelurilor, termenul de 45 zile prevăzut de textul constituțional

a expirat, fără ca Parlamentul să pună de acord norma legală cu dispozițiile

legii fundamentale, astfel că dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea

nr. 221/2009 nu mai pot fi aplicate, suspendarea echivalând cu inexistența

normei juridice.

Potrivit condițiilor

stabilite de art. 31 alin. (1) și (3) din Legea nr. 47/1992 și art. 147 alin.

(4) din Constituție, decizia care a declarat neconstituțională o dispoziție

legală este definitivă și obligatorie, efectele sale răsfrângându-se și în alte

cauze, nu numai în cauza în care a fost invocată excepția. Decizia este general

obligatorie, opozabilă erga omnes, inclusiv pentru instanțele judecătorești și

are putere numai pentru viitor, ceea ce înseamnă că după publicare ea are efect

asupra cauzelor aflate în curs de soluționare sau care se vor soluționa în

viitor.

Conform principiului

aplicării imediate a legii noi, instanța este obligată să aplice dispozițiile

legale în vigoare la data când soluționează cauza, inclusiv în căile de atac,

fiind inadmisibil în cauză ca legea veche să ultraactiveze. Prin urmare, s-a

constatat că la data soluționării apelurilor nu mai sunt în vigoare

dispozițiile legale ce au stat la baza promovării acțiunii.

În această

situație,așa cum a reținut și Curtea Constituțională prin deciziile nr. 1358 și

nr. 1360/2010, nu se poate susține că reclamanta a dobândit o ,,speranță

legitimă„ (astfel cum este consacrată în jurisprudența C.E.D.O.) prin adoptarea

art. 5 alin. (1) lit. a) din lege la acordarea daunelor morale, tocmai datorită

existenței unei dispute asupra corecte aplicări a legii interne (cauza K.

contra Slovaciei).

S-a mai reținut

totodată, că prin decizia asupra admisibilității din 2 decembrie 2008 în cauza

S. și alții contra Bulgariei, instanța de contencios a drepturilor omului a

acordat o „importanță deosebită faptului că dispoziția de lege referitoare la

obținerea compensațiilor a fost anulată nu ca urmare a unui mecanism ad-hoc,

extraordinar, ci ca rezultat al unei operațiuni normale, pe calea exercitării

controlului de constituționalitate al acesteia”, ceea ce a condus la concluzia

curții în sensul că reclamanții nu au putut dobândi o „speranță legitimă” în

obținerea compensațiilor respective.

Prin urmare,

apreciind că, față de cele expuse, reclamanta nu a putut dobândi o „speranță

legitimă”, în acordarea compensațiilor solicitate, acțiunea acesteia a fost

constatată ca neîntemeiată.

Totodată s-au avut în

vedere și dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza a doua (dispoziții care nu

au făcut obiectul controlului de neconstituționalitate) și dispozițiile art. 5

alin. (4) din Legea nr. 221/2009, potrivit cărora instanța trebuie să aibă în

vedere drepturile deja stabilite în condițiile Decretului-lege nr. 118/1990 și

O.U.G. nr. 214/1999, verificându-se dacă repararea prejudiciului în condițiile

acestor acte normative nu este suficientă.

În speță, s-a constatat

ca reclamanta si mama sa au beneficiat de drepturile recunoscute după anul 1990

persoanelor persecutate politic, potrivit Hotărârii nr. 703 din 26 martie 1991

și Hotărârii nr. 634 din 13 martie 1991, apreciindu-se ca prejudiciul suferit

datorat măsurilor dispuse în vechiul regim este reparat ca urmare a

beneficierii de drepturi materiale potrivit actelor normative reparatorii

anterioare, în principal Decretul-lege nr. 118/1990.

S-a mai constatat că

prin deciziile nr. 1358 și nr. 1360/2010, Curtea Constituțională a reținut că

scopul acordării despăgubirilor pentru daunele morale suferite de persoanele

persecutate în perioada comunistă este nu atât repararea prejudiciului suferit,

prin repunerea persoanei persecutate într-o situație similară celei avută

anterior, ceea ce este și imposibil, ci finalitatea instituirii acestei norme

reparatorii este de a produce o satisfacție de ordin moral, prin însăși

recunoașterea și condamnarea măsurii contrare drepturilor omului, principiu

care reiese din actele normative interne, fiind în deplină concordanță cu

recomandările Adunării Parlamentare a Consiliului Europei.

Critica referitoare

la verificarea calității procesuale active unice a reclamantei a fost găsită ca

nemaiavând suport față de soluția pronunțată și nici cea referitoare la

cheltuielile de judecată întrucât prin respingerea acțiunii, conform art. 274

C. proc. civ.

Împotriva acestei

ultime decizii a declarat recurs reclamanta, solicitând admiterea acestuia,

modificarea deciziei și, pe fond, admiterea cererii, așa cum a fost formulată

și obligarea pârâtului la plata sumei solicitate.

Reclamanta a criticat

decizia arătând că în mod nelegal instanța a considerat cauza în stare de

judecată și a procedat la soluționarea acesteia, deși fusese depusă o cerere de

amânare, împreună cu motivele de apel și a invocat în susținere dispozițiile

art. 156 alin. (1) C. proc. civ. și pe cele ale art. 6 din Convenția Europeană

a Drepturilor Omului.

A precizat că în mod

nelegal a fost admis apelul pârâtului, motivarea instanței din considerente

privitoare la temeiul de drept al despăgubirilor nefiind legală atâta timp cât

respectivele temeiuri nu au fost invocate de către pârât.

A arătat că întrucât

la data formulării cererii erau în ființă dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a)

din Legea nr. 221/2009, acțiunea formulată era admisibilă.

Având în vedere

dispozițiile legii, a considerat că rezultă cu prisosință faptul că toate

persoanele (atât cele condamnate cât și cele care au făcut obiectul unor măsuri

administrative politice) beneficiază de dreptul la despăgubiri morale, ambele

măsuri având un caracter abuziv și vizând persoanele care au îndrăznit a se

împotrivi într-un fel sau altul regimului comunist.

Prin urmare, ținând

cont de spiritul și rațiunea Legii nr. 221/2009 de înlăturare chiar și parțială

a efectelor unor grave abuzuri petrecute în România în timpul regimului

comunist, recurenta a arătat că pentru prejudiciul moral suferit de ea și

familia sa în perioada 18 iunie 1951 – 20 decembrie 1955 trebuie să beneficieze

de măsuri reparatorii.

Recursul este

nefondat, urmând a fi respins ca atare în considerarea argumentelor ce succed,

reținându-se că aspectul care se impune a fi analizat cu prioritate vizează

lipsa temeiului juridic al cererii, ca efect al deciziei Curții Constituționale

nr. 1358/2010.

Astfel, problema de

drept care se pune în speță este aceea a stabilirii faptului dacă art. 5 alin.

(1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai poate fi aplicat cauzei supusă

soluționării, în condițiile în care a fost declarat neconstituțional, printr-un

control a posteriori de constituționalitate, prin decizia Curții

Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României

nr. 761 din 15 noiembrie 2010.

Prin urmare nu poate

fi primită critica recurentei privitoare la faptul că motivarea instanței pe

apel sub acest aspect este nelegală, în lipsa motivelor de apel formulate de

pârât pe respectivul temei, întrucât reprezintă un motiv de ordine publică ce

trebuie analizat ca atare.

După cum a reținut și

instanța de apel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din

legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează

efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă

în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale

cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele

dispoziții fiind suspendate de drept.

La alin. (4) al

articolului menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la

data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere

numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la

art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții

Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.

În raport de această

reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea

neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale,

care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în

curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Se reține că această

problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011

pronunțată de Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii,

publicată în M. Of. al României nr. 789 din 7 noiembrie 2011, dată de la care a

devenit obligatorie pentru instanțe, potrivit dispozițiilor art. 330

7

alin. (4) C. proc. civ.

Astfel s-a stabilit

că decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice

asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu

excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre

definitivă.

Cu alte cuvinte,

urmare a deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5

alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu

mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data

publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of.

Or, în speță, la data

publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curții

Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza

nefiind deci soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii.

Nu se poate spune

deci că fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5

alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele

textului de lege să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii

judiciare, întrucât nu suntem în prezența unui act juridic convențional ale

cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.

Dimpotrivă, este

vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi

este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității,

ivit înaintea definitivării sale.

Cum norma tranzitorie

cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă de ordine

publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece

altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte

juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică,

ceea ce Constituția refuză în mod categoric.

Pe de altă parte,

împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru

viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al

neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor

drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

În speță, nu există

însă un drept definitiv câștigat, iar reclamanta nu era titulara unui bun

susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la

Convenția Europeană a Drepturilor Omului câtă vreme la data publicării deciziei

Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să

fi confirmat dreptul acesteia.

Concluzionând, prin

intervenția instanței de contencios constituțional, urmare sesizării acesteia

cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal

într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de

constituționalitate.

De aceea, nu se poate

susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea

lui de efecte erga omnes și ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că

acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal

constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței

dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.

Nu pot fi primite

nici criticile recurentei referitoare la încălcarea dispozițiilor art. 156

alin. (1) C. proc. civ., întrucât textul de lege dă posibilitatea instanței de

a amâna judecata cauzei, o singură dată, pentru lipsă de apărare, temeinic

motivată.

Or, în speță, cererea

de amânare a judecării cauzei a fost atașată dosarului de apel la câteva zile

după pronunțarea deciziei.

Se constată totodată

că reclamanta a mai beneficiat de un termen pentru lipsă de apărare, instanța

de apel amânând judecata cauzei de la 20 ianuarie 2011 la 10 februarie 2011.

În același context,

se reține că deși motivele de apel au fost anexate la dosar după pronunțarea

deciziei, hotărârea recurată este temeinică și legală.

Pentru aceste

considerente, față de prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se va

respinge, ca nefondat, recursul declarat în cauză de reclamantă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamanta B.M. împotriva deciziei nr. 89 din 10

februarie 2011 a Curții de Apel Craiova, secția I civilă și pentru cauze cu

minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 8 februarie 2012.