ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 757/2012

Asupra recursului constată următoarele: Tribunalul Mehedinți, secția civilă, prin sentința nr. 563 din 15 octombrie 2010 a admis în parte acțiunea formulată de B.M. împotriva Statului Român prin M.F.P. – D.G.F.P. Mehedinți. A luat act de renunțarea reclamantei la judecata capătului de cerere privind acordarea de daune morale pentru prejudiciul moral adus bunicilor săi ca urmare a aplicării măsurii administrative politice. A obligat pe pârât să plătească reclamantei 5000 euro cu titlu de daune morale pentru prejudiciul personal încercat, precum și 4000 euro pentru prejudiciul suferit de părinții săi B.A. și B.E. ca urmare a suferirii măsurii politice a strămutării. A obligat pe pârât la 500 lei cheltuieli de judecată.

S-a arătat că în ședința publică din 15 octombrie 2010, reclamanta a arătat că înțelege să renunțe la capătul de cerere privitor la acordarea de daune morale pentru prejudiciul moral încercat de bunicii săi ca urmare a aplicării măsurii administrative a deportării, astfel încât față de prevederile art. 246 C. proc. civ., tribunalul a luat act de această renunțare. Analizând actele și lucrările dosarului, prima instanță a constatat că în cauză, reclamanta a făcut dovada, în raport de dispozițiile art. 5 din Legea nr. 221/2009, că are calitatea de persoană îndreptățită, fiind descendentă de gradul I a defuncților B.A. și B.E.

și, de asemenea, a dovedit că, împreună cu părinții săi, a făcut obiectul măsurii administrative a strămutării, din înscrisurile de la dosar reieșind că, în perioada 18 iunie 1951 – 20 decembrie 1955, atât reclamanta, cât și părinții săi, au fost ridicați de la domiciliu, stabilindu-li-se domiciliu obligatoriu în localitatea Urleasca Nouă, județul Brăila, măsura fiind dispusă prin Decizia M.A.I. nr. 200/1951. Din declarația martorului audiat a reieșit că faptele culpabile ale pârâtului, exercitate prin autoritățile sale, fapte ce s-au concretizat, pe de o parte, în strămutarea reclamantei și autorilor săi, iar pe de altă parte, la supunerea acestora unor condiții grele de muncă și trai ce au avut efecte negative asupra sănătății, demnității, libertății de exprimare, reprezintă atingeri aduse drepturilor fundamentale ale persoanei, astfel cum acestea sunt reglementate de legea fundamentală și Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

În ceea ce privește criteriile de stabilire a despăgubirilor morale, tribunalul a constatat că în jurisprudență s-a decis că nu se poate apela la probe materiale, judecătorul fiind singurul care, în raport de consecințele suferite de partea vătămată, trebuie să aprecieze o anumită sumă globală care să compenseze suferințele acesteia, de asemenea, la cuantificarea prejudiciului trebuie avute în vedere consecințele în timp ale respectivelor vătămări, care, în speță, au încetat în anul 1990, dar și faptul că reclamanta a beneficiat și de măsurile reparatorii ale Decretului-lege nr. 118/1990.

S-a apreciat astfel că acordarea sumei de 5000 euro reclamantei pentru prejudiciul personal și a sumei de 4000 euro pentru prejudiciul încercat de cei doi părinți este de natură a satisface proporționalitatea între gravitatea vătămărilor aduse reclamantei și autorilor săi și durata menținerii consecințelor acestora, încadrându-se în limita maximă reglementată de legiuitor în art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009. Curtea de Apel Craiova, secția I civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin decizia nr. 89 din 10 februarie 2011 a respins apelul reclamantei împotriva hotărârii primei instanțe. A admis apelul declarat de pârât împotriva sentinței tribunalului, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a respins acțiunea și cererea de cheltuieli de judecată formulate de reclamantă.

A menținut restul dispozițiilor sentinței civile. Instanța de apel a analizat apelul reclamantei, care nu a fost motivat, în conformitate cu dispozițiile art. 292 alin. (2) C. proc. civ., respectiv numai pe baza celor invocate la prima instanță. Prima critică vizând încălcarea dispozițiilor art. 4 pct. 5 din Legea nr. 221/2009 nu a fost găsită întemeiată, întrucât participarea procurorului este obligatorie numai în cazurile prevăzute de art. 4 din Legea nr. 221/2009, pentru situația în care se cere constatarea caracterului politic al măsurii sau condamnării, atunci când ele nu survin de drept în temeiul art. 1 și 3 din Legea nr. 221/2009 ci trebuie constatate judiciar.

Condamnările cu caracter politic sunt definite prin enumerare și trimitere expresă la infracțiunile în baza cărora a fost pronunțată condamnarea, pe de o parte, iar pe de altă parte, prin trimitere la condamnări în baza altor fapte prevăzute de legea penală, dar care pot fi asimilate celor cu caracter politic, fiind săvârșite în scopul prevăzut de art. 2 din O.U.G. nr. 214/1999 (art. 1). Măsurile administrative cu caracter politic sunt definite ca măsuri administrative având ca obiect dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu, internarea în unități și colonii de muncă, stabilirea de loc de muncă obligatoriu, dacă au fost întemeiate pe unul sau mai multe dintre actele normative enumerate de legiuitor, pe de o parte, iar pe de altă parte, alte măsuri administrative, dacă scopul acestora a fost tot unul cu caracter politic cu aplicarea concordantă a dispozițiilor art. 2 din O.U.G.

nr. 214/1999 (art. 3). Or, reclamanta beneficiază de drept prin lege de recunoașterea faptului că măsura luată prin decizia M.A.I. nr. 200/1951 constituie măsură administrativă cu caracter politic, așa cum prevede art. 3 lit. e) din Legea nr. 221/2009, nemaifiind necesar a se constata prin hotărâre judecătorească, conform art. 4 din lege, astfel încât participarea procurorului nu este obligatorie. Cât privește critica referitoare la acordarea de daune morale s-a reținut că legiuitorul elaborând actele normative este în măsură să opteze pentru adoptarea oricărei soluții legislative de acordare a unor măsuri reparatorii celor îndreptățiți pentru daunele suferite în perioada comunistă, dar cu respectarea prevederilor și principiilor Constituției.

La momentul promovării acțiunii de către reclamantă erau în vigoare dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2001 care dădeau posibilitatea persoanelor condamnate politic sau persoanelor cărora li s-a aplicat o măsură administrativă cu caracter politic în regimul comunist să solicite acordarea de despăgubiri morale pentru prejudiciul suferit, acest text constituind temeiul de drept al acțiunii în justiție. Prin decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. din 15 noiembrie 2010, Curtea Constituțională a constatat neconcordanța dintre dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 cu Constituția și ca atare respectivele prevederi ale legii au fost declarate neconstituționale.

În conformitate art. 147 alin. (1) din Constituție, decizia prin care o normă de drept a fost declarată neconstituțională își încetează efectele după 45 zile de la publicarea deciziei în M. Of., iar pe durata acestui termen dispozițiile sunt suspendate de drept. La momentul soluționării apelurilor, termenul de 45 zile prevăzut de textul constituțional a expirat, fără ca Parlamentul să pună de acord norma legală cu dispozițiile legii fundamentale, astfel că dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 nu mai pot fi aplicate, suspendarea echivalând cu inexistența normei juridice. Potrivit condițiilor stabilite de art. 31 alin. (1) și (3) din Legea nr. 47/1992 și art. 147 alin. (4) din Constituție, decizia care a declarat neconstituțională o dispoziție legală este definitivă și obligatorie, efectele sale răsfrângându-se și în alte cauze, nu numai în cauza în care a fost invocată excepția.

Decizia este general obligatorie, opozabilă erga omnes, inclusiv pentru instanțele judecătorești și are putere numai pentru viitor, ceea ce înseamnă că după publicare ea are efect asupra cauzelor aflate în curs de soluționare sau care se vor soluționa în viitor. Conform principiului aplicării imediate a legii noi, instanța este obligată să aplice dispozițiile legale în vigoare la data când soluționează cauza, inclusiv în căile de atac, fiind inadmisibil în cauză ca legea veche să ultraactiveze. Prin urmare, s-a constatat că la data soluționării apelurilor nu mai sunt în vigoare dispozițiile legale ce au stat la baza promovării acțiunii.

În această situație,așa cum a reținut și Curtea Constituțională prin deciziile nr. 1358 și nr. 1360/2010, nu se poate susține că reclamanta a dobândit o ,,speranță legitimă„ (astfel cum este consacrată în jurisprudența C.E.D.O.) prin adoptarea art. 5 alin. (1) lit. a) din lege la acordarea daunelor morale, tocmai datorită existenței unei dispute asupra corecte aplicări a legii interne (cauza K. contra Slovaciei).

S-a mai reținut totodată, că prin decizia asupra admisibilității din 2 decembrie 2008 în cauza S. și alții contra Bulgariei, instanța de contencios a drepturilor omului a acordat o „importanță deosebită faptului că dispoziția de lege referitoare la obținerea compensațiilor a fost anulată nu ca urmare a unui mecanism ad-hoc, extraordinar, ci ca rezultat al unei operațiuni normale, pe calea exercitării controlului de constituționalitate al acesteia”, ceea ce a condus la concluzia curții în sensul că reclamanții nu au putut dobândi o „speranță legitimă” în obținerea compensațiilor respective. Prin urmare, apreciind că, față de cele expuse, reclamanta nu a putut dobândi o „speranță legitimă”, în acordarea compensațiilor solicitate, acțiunea acesteia a fost constatată ca neîntemeiată.

Totodată s-au avut în vedere și dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza a doua (dispoziții care nu au făcut obiectul controlului de neconstituționalitate) și dispozițiile art. 5 alin. (4) din Legea nr. 221/2009, potrivit cărora instanța trebuie să aibă în vedere drepturile deja stabilite în condițiile Decretului-lege nr. 118/1990 și O.U.G. nr. 214/1999, verificându-se dacă repararea prejudiciului în condițiile acestor acte normative nu este suficientă. În speță, s-a constatat ca reclamanta si mama sa au beneficiat de drepturile recunoscute după anul 1990 persoanelor persecutate politic, potrivit Hotărârii nr. 703 din 26 martie 1991 și Hotărârii nr. 634 din 13 martie 1991, apreciindu-se ca prejudiciul suferit datorat măsurilor dispuse în vechiul regim este reparat ca urmare a beneficierii de drepturi materiale potrivit actelor normative reparatorii anterioare, în principal Decretul-lege nr. 118/1990.

S-a mai constatat că prin deciziile nr. 1358 și nr. 1360/2010, Curtea Constituțională a reținut că scopul acordării despăgubirilor pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate în perioada comunistă este nu atât repararea prejudiciului suferit, prin repunerea persoanei persecutate într-o situație similară celei avută anterior, ceea ce este și imposibil, ci finalitatea instituirii acestei norme reparatorii este de a produce o satisfacție de ordin moral, prin însăși recunoașterea și condamnarea măsurii contrare drepturilor omului, principiu care reiese din actele normative interne, fiind în deplină concordanță cu recomandările Adunării Parlamentare a Consiliului Europei. Critica referitoare la verificarea calității procesuale active unice a reclamantei a fost găsită ca nemaiavând suport față de soluția pronunțată și nici cea referitoare la cheltuielile de judecată întrucât prin respingerea acțiunii, conform art. 274 C. proc.

civ. Împotriva acestei ultime decizii a declarat recurs reclamanta, solicitând admiterea acestuia, modificarea deciziei și, pe fond, admiterea cererii, așa cum a fost formulată și obligarea pârâtului la plata sumei solicitate. Reclamanta a criticat decizia arătând că în mod nelegal instanța a considerat cauza în stare de judecată și a procedat la soluționarea acesteia, deși fusese depusă o cerere de amânare, împreună cu motivele de apel și a invocat în susținere dispozițiile art. 156 alin. (1) C. proc. civ. și pe cele ale art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. A precizat că în mod nelegal a fost admis apelul pârâtului, motivarea instanței din considerente privitoare la temeiul de drept al despăgubirilor nefiind legală atâta timp cât respectivele temeiuri nu au fost invocate de către pârât.

A arătat că întrucât la data formulării cererii erau în ființă dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, acțiunea formulată era admisibilă. Având în vedere dispozițiile legii, a considerat că rezultă cu prisosință faptul că toate persoanele (atât cele condamnate cât și cele care au făcut obiectul unor măsuri administrative politice) beneficiază de dreptul la despăgubiri morale, ambele măsuri având un caracter abuziv și vizând persoanele care au îndrăznit a se împotrivi într-un fel sau altul regimului comunist. Prin urmare, ținând cont de spiritul și rațiunea Legii nr. 221/2009 de înlăturare chiar și parțială a efectelor unor grave abuzuri petrecute în România în timpul regimului comunist, recurenta a arătat că pentru prejudiciul moral suferit de ea și familia sa în perioada 18 iunie 1951 – 20 decembrie 1955 trebuie să beneficieze de măsuri reparatorii.

Recursul este nefondat, urmând a fi respins ca atare în considerarea argumentelor ce succed, reținându-se că aspectul care se impune a fi analizat cu prioritate vizează lipsa temeiului juridic al cererii, ca efect al deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010. Astfel, problema de drept care se pune în speță este aceea a stabilirii faptului dacă art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai poate fi aplicat cauzei supusă soluționării, în condițiile în care a fost declarat neconstituțional, printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010. Prin urmare nu poate fi primită critica recurentei privitoare la faptul că motivarea instanței pe apel sub acest aspect este nelegală, în lipsa motivelor de apel formulate de pârât pe respectivul temei, întrucât reprezintă un motiv de ordine publică ce trebuie analizat ca atare.

După cum a reținut și instanța de apel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept. La alin. (4) al articolului menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.

În raport de această reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens. Se reține că această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, publicată în M. Of. al României nr. 789 din 7 noiembrie 2011, dată de la care a devenit obligatorie pentru instanțe, potrivit dispozițiilor art. 330 7 alin. (4) C. proc. civ. Astfel s-a stabilit că decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă.

Cu alte cuvinte, urmare a deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of. Or, în speță, la data publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii. Nu se poate spune deci că fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezența unui act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.

Dimpotrivă, este vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității, ivit înaintea definitivării sale. Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituția refuză în mod categoric. Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

În speță, nu există însă un drept definitiv câștigat, iar reclamanta nu era titulara unui bun susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului câtă vreme la data publicării deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul acesteia. Concluzionând, prin intervenția instanței de contencios constituțional, urmare sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate.

De aceea, nu se poate susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice. Nu pot fi primite nici criticile recurentei referitoare la încălcarea dispozițiilor art. 156 alin. (1) C. proc. civ., întrucât textul de lege dă posibilitatea instanței de a amâna judecata cauzei, o singură dată, pentru lipsă de apărare, temeinic motivată. Or, în speță, cererea de amânare a judecării cauzei a fost atașată dosarului de apel la câteva zile după pronunțarea deciziei.

Se constată totodată că reclamanta a mai beneficiat de un termen pentru lipsă de apărare, instanța de apel amânând judecata cauzei de la 20 ianuarie 2011 la 10 februarie 2011. În același context, se reține că deși motivele de apel au fost anexate la dosar după pronunțarea deciziei, hotărârea recurată este temeinică și legală. Pentru aceste considerente, față de prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se va respinge, ca nefondat, recursul declarat în cauză de reclamantă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta B.M. împotriva deciziei nr. 89 din 10 februarie 2011 a Curții de Apel Craiova, secția I civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 8 februarie 2012.