ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 153/2013

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 153/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Deliberând

asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată

următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la

data de 6 aprilie 2010 sub nr. 1645/101/2009 pe rolul Tribunalului Mehedinți,

secția civilă, reclamantele G.M.M. și A.I.A., în temeiul dispozițiilor art. 3

și 5 din Legea nr. 221/2009 au solicitat obligarea pârâtului S.R. prin M.F.P.

la plata sumei de 500.000 euro, echivalent în lei la data plății, reprezentând

daune morale pentru prejudiciul moral suferit de autorul lor B.C. ca urmare a

strămutării și stabilirii domiciliului forțat în comuna Urleasca Mazareni, jud.

Brăila, măsură administrativă cu caracter politic.

Prin sentința

civilă nr. 199 din 4 mai 2010, Tribunalul Mehedinți, secția civilă, a admis în

parte acțiunea formulată de reclamantele G.M.M. și A.I.A. în contradictoriu cu

pârâtul S.R. prin M.F.P., pe care i-a obligat în favoarea acestora la plata

sumei de 50.000 euro, echivalentul în lei la data plății.

Pentru a hotărî

astfel, prima instanță a reținut, în esență, că reclamantele au făcut dovada

calității de moștenitoare ale defunctului lor autor B.C. și a faptului că

împotriva acestuia s-a dispus măsura administrativă cu caracter politic a

strămutării și stabilirii domiciliului forțat, astfel că în baza dispozițiilor art.

5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, a apreciat că sunt îndreptățite să

primească din partea S.R. daune morale pentru prejudicial astfel suferit de

autorul lor.

Împotriva

hotărârii tribunalului, au declarat apel atât reclamantele, cât și pârâtul,

criticând-o pentru netemeinicie și nelegalitate.

Prin decizia

civilă nr. 256 din 14 septembrie 2010, Curtea de Apel Craiova, secția I civilă

și pentru cauze cu minori și de familie, a respins apelul reclamantelor, a

admis apelul pârâtului M.F.P. și, în consecință, a schimbat sentința atacată si

a redus cuantumul despăgubirilor la suma de 10.000 Euro, echivalent în lei la

data plății.

Pentru a hotărî

astfel, instanța de apel a reținut că potrivit dispozițiilor art. 3 din Legea nr.

221/2009, măsura administrativă dispusă împotriva autorului reclamantelor este

o măsură cu caracter politic și chiar dacă stabilirea domiciliului obligatoriu

nu este rezultatul unei condamnări penale, ea se încadrează în prevederile

actului normativ menționat, iar S.R., fiind răspunzător de luarea măsurii

politice abuzive, poate fi obligat să suporte daunele morale generate de cauzarea

unor suferințe injuste și abuzive, reclamantele fiind îndreptățite la

despăgubiri, cuantumul acestora fiind stabilit conform O.U.G. nr. 62/2010 la

suma de 10.000 euro.

Împotriva

deciziei pronunțate în apel, pârâtul S.R. prin M.F.P., reprezentat de D.G.F.P.

Mehedinți a declarat recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C.

proc. civ., solicitând modificarea deciziei recurate, în sensul admiterii

apelului și, pe fond, schimbarea sentinței în sensul respingerii acțiunii

reclamantelor, ca neîntemeiată.

Prin decizia

civilă nr. 5059 din 10 iunie 2011, pronunțată în dosar nr. 1645/101/2010,

Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate

intelectuală, a admis recursul, a casat decizia atacată și a trimis cauza spre

rejudecare instanței de apel.

Pentru a se

pronunța astfel, Înalta Curte a apreciat ca fiind fondat recursul în raport de

motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. și a reținut

că hotărârea instanței de control nu cuprinde motivele care i-au format

convingerea în sensul stabilirii cuantumului despăgubirilor la suma de 10.000

euro, fără să menționeze care au fost criteriile legale și jurisprudențiale

avute în vedere.

Prin decizia nr.

353 din 14 noiembrie 2011, Curtea de Apel Craiova, secția I civilă și pentru

cauze cu minori și de familie, instanța învestită cu rejudecarea căii ordinare

de atac, a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantele G.M.M. și

A.I.A. împotriva sentinței civile nr. 199 din 4 mai 2010, pronunțată de

Tribunalul Mehedinți în dosarul nr. 1645/101/2010 și a admis apelul declarat de

pârâtul S.R. prin M.F.P. împotriva aceleiași sentințe, pe care a schimbat-o în

parte, în sensul că a redus cuantumul despăgubirilor la 1000 euro, echivalentul

în lei, la data plății și a menținut restul dispozițiilor.

În motivarea

hotărârii pronunțate, curtea, în rejudecarea apelului, a reținut în

considerentele acesteia că art. l și II din O.U.G. nr. 62/2010 au fost

declarate neconstituționale prin decizia nr. 1454/2010 a instanței de

contencios constituțional și că, în consecință, nu mai exista o limită a

cuantumului daunelor morale ce se puteau acorda în temeiul art. 5 alin. (1) lit.

a) din Legea nr. 221/2009.

În același

timp, a avut în vedere principiul „non reformatio in pejus” și faptul că doar

pârâtul a declarat recurs, reclamantele necontestând suma acordată de instanța

de apel, apreciind că efectele principiului amintit se extind și în fața

rejudecării apelurilor, semnificația fiind aceea că nu putea acorda cu titlu de

daune o sumă mai mare de 10.000 euro.

Coroborând

materialul probator administrat în cauză, în baza dispozițiilor art. 315 C.

proc. civ. si în raport de indicațiile cuprinse în considerentele deciziei de

casare, Curtea a dat eficiență prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr.

221/2009, deși a reținut că acestea erau declarate neconstituționale, în

considerarea pronunțării unei hotărâri definitive în primul ciclu procesual și

a deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție

pronunțată în recurs în interesul legii.

Împotriva

deciziei nr. 353 din 14 noiembrie 2011 pronunțată de Curtea de Apel Craiova,

secția I civilă și pentru cauze cu minori și de familie, în termen legal, a

declarat recurs pârâtul S.R. prin M.F.P. prin D.G.F.P. Mehedinți solicitând

admiterea căii extraordinare de atac, modificarea deciziei atacate în sensul

respingerii apelului reclamantelor și admiterii apelului propriu, cu consecința

schimbării în tot a hotărârii primei instanțe în sensul respingerii acțiunii

formulate de reclamante ca neîntemeiate.

În memoriul de

recurs, pârâtul a criticat decizia atacată pentru nelegalitate fără să

încadreze argumentele dezvoltate în motivele prevăzute de dispozițiile art. 304

pct. nr. 1-9 C. proc. civ.

În expunerea

criticilor formulate, pârâtul a susținut că hotărârea atacată a fost pronunțată

cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr.

221/2009, în condițiile în care, prin Decizia nr. 12/2011 pronunțată în recurs

în interesul legii de către Înalta Curte de Casație și Justiție, norma legală

menționată a fost constată că nemaiproducând efecte juridice ca urmare a

declarării neconstituționalității acesteia prin Decizia nr. 1358 din 21

octombrie 2010 a Curții Constituționale.

Analizând

decizia atacată în raport de,criticile formulate, în limitele controlului de

legalitate și temeiurilor de drept invocate, Înalta Curte constată că recursul

este fondat pentru următoarele considerente:

Critica

referitoare la admiterea cererii de acordare a daunelor morale, în condițiile

în care, prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 a Înaltei Curții de Casație

și Justiție, pronunțată în recurs în interesul legii, s-a stabilit că urmare a

Deciziilor Curții Constituționale nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010, dispozițiile art.

5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu

caracter politic și măsuri administrative asimilate acestora și-au încetat

efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate

definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional

în M. Of., este fondată.

Astfel,

problema de drept care se pune în speță nu este deci cea a îndreptățirii

reclamantelor la acordarea daunelor morale în condițiile art. 5 alin. (1) lit. a)

din Legea nr. 221/2009, ci aceea de a se stabili dacă respectivul text de lege

mai poate fi aplicat cauzei supuse analizei, în condițiile în care a fost

declarat neconstituțional, printr-un control de constituționalitate exercitat a

posteriori, prin Decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010

(M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010).

Prevederile

legale în raport de care reclamantele erau îndreptățite la acordarea de daune

morale, art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/1009, au fost declarate neconstituționale

ca urmare a exercitării a posteriori a controlului de constituționalitate și

ulterior, ca și consecință a nepunerii acestora de către Parlament în acord cu

prevederile constituționale în termen de 45 de zile de la data publicării

Deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2011 în M. Of. - 15 noiembrie 2010, aceste

prevederi și-au încetat efectele juridice, ceea ce înseamnă că nu mai pot fi

aplicate și că nu mai sunt obligatorii, la fel ca normele abrogate.

Potrivit art. 147

alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca

fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea

deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de

acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe

durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept. La alin.

(4) al articolului menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de

la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere

numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul Cuprins la art.

31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții

Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.

În raport de

această reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă

declararea neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții

Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și

acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere

în acest sens:

Se reține că

această problemă de drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19

septembrie 2011, pronunțată de Înalta Curte în soluționarea recursului în

interesul legii, în sensul că s-a stabilit că Decizia nr. 1358/2010 a Curții

Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată

la data publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care la această

dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă.

Cu alte

cuvinte, urmare pronunțării Deciziei nr. 1358/2010 de Curtea Constituțională,

dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au

încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele

nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios

constituțional în M. Of.

Această

concluzie a fost statuată expres și prin Decizia nr. 3 din 4 aprilie 2011

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii

în Dosarul nr. 2/2011, instanța supremă reținând că dacă aplicarea unui act

normativ în perioada dintre intrarea sa în vigoare și declararea

neconstituționalității își găsește rațiunea în prezumția de

constituționalitate, această rațiune nu mai există după ce actul normativ a

fost declarat neconstituțional, iar prezumția de constituționalitate a fost

răsturnată.

Or, în speță,

la data publicării (M. Of. nr. 761/15 noiembrie 2010) a Deciziei Curții

Constituționale nr. 1358/2010, cauza se afla în faza procesuală a recursului,

care a fost finalizat prin decizia civilă nr. 5059 din 10 iunie 2011,

pronunțată în dosar nr. 1645/101/2010, Înalta Curte de Casație și Justiție,

secția civilă și de proprietate intelectuală, în sensul casării cu trimitere la

instanța de apel, nefiind deci soluționată definitiv la data publicării

deciziei instanței de contencios constituțional, instanța de prim control

judiciar soluționând apelul la 14 noiembrie 2011.

Potrivit

dispozițiilor art. 3307 alin. (4) C. proc. civ., dezlegarea dată, printr-o

decizie a Înaltei Curte de Casație și Justiție în soluționarea unui recurs în

interesul legii, problemelor de drept care au format obiectul acestuia este

obligatorie pentru instanțele judecătorești de la data publicării hotărârii în

M. Of. al României, Partea I.

Recursul în

interesul legii este o procedură specială prevăzută de dispozițiile Codului de

procedură civilă distinct de căile de atac, creată pentru „a se asigura

interpretarea și aplicarea unitară a legii de către toate instanțele

judecătorești”, art. 329 C. proc. civ.

Astfel, în

scopul funcționării coerente a sistemului judiciar, este necesar ca practica

instanțelor de judecată cu privire la dezlegarea problemelor de drept să fie

unitară. De aceea, în scopul evitării unei practici judiciare neunitare care să

provoace nesiguranță și incoerență, legiuitorul a înțeles să reglementeze

instituția recursului în interesul legii, menționând expres că dezlegarea dată

problemelor de drept prin hotărârile pronunțate pe această cale este

obligatorie pentru instanțele de judecată.

Pe cale de

consecință, având în vedere intervenirea Deciziei nr. 12 din 19 septembrie

2011, pronunțată de Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii,

instanței de apel, în rejudecare, îi revenea obligația cenzurării cauzei din

perspectiva soluției pronunțate de instanța supremă asupra problemei de drept

privind efectele dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009,

dispozițiile deciziilor pronunțate în calea extraordinară de atac a recursului

în interesul legii prevalând indicațiilor date de instanțele de casare în cazul

casărilor cu trimitere.

Nu se poate

spune, deci, că fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art.

5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune ca efectele

textului de lege să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii

judiciare, întrucât nu suntem în prezența unui act juridic convențional ale

cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.

Dimpotrivă,

este vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare,

căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea

neconstituționalității, ivit înaintea definitivării sale.

Cum norma

tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă

de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită,

deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă

efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea

juridică, ceea ce Constituția refuză în mod categoric.

Pe de altă

parte, împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai

pentru viitor, dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al

neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor

drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

În speță, nu

există însă un drept definitiv câștigat, iar reclamantele nu erau titularele

unui bun susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1

adițional la C.E.D.O., câtă vreme ia data publicării Deciziei Curții

Constituționale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să fi

confirmat dreptul lor.

Concluzionând,

prin intervenția instanței de contencios constituțional, urmare sesizării

acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficientă unui

mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori

de constituționalitate.

De aceea, nu se

poate susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și

lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nune ar fi afectat procesul echitabil,

pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ

legal constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul

preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.

Pentru toate

aceste considerente, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (3) C. proc.

civ., Înalta Curte va admite recursul și va modifica în parte decizia atacată

în sensul admiterii apelului de pârâtul S.R. prin M.F.P. prin D.G.F.P.

Mehedinți împotriva sentinței civile nr. 293 din 4 iunie 2010 a Tribunalului

Mehedinți, secția civilă, pe care o va schimba în tot, în sensul că va respinge

acțiunea formulată de reclamantele A.I.A. și G.M.M. și va menține dispoziția

din decizia atacată privind respingerea apelului declarat de reclamante.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de pârâtul S.R. prin M.F.P. prin D.G.F.P. Mehedinți împotriva deciziei

nr. 353 din 14 noiembrie 2011 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția I

civilă și pentru cauze cu minori și de familie, pe care o modifică în parte,

după cum urmează:

Admite apelul

declarat de pârât împotriva sentinței civile nr. 293 din 4 iunie 2010 a

Tribunalului Mehedinți, secția civilă, pe care o schimbă în tot, în sensul că

respinge acțiunea formulată de reclamantele A.I.A. și G.M.M.

Menține

dispoziția din decizia atacată privind respingerea apelului declarat de

reclamante.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi, 22 ianuarie 2013.