ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 153/2013

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la data de 6 aprilie 2010 sub nr. 1645/101/2009 pe rolul Tribunalului Mehedinți, secția civilă, reclamantele G.M.M. și A.I.A., în temeiul dispozițiilor art. 3 și 5 din Legea nr. 221/2009 au solicitat obligarea pârâtului S.R. prin M.F.P. la plata sumei de 500.000 euro, echivalent în lei la data plății, reprezentând daune morale pentru prejudiciul moral suferit de autorul lor B.C. ca urmare a strămutării și stabilirii domiciliului forțat în comuna Urleasca Mazareni, jud. Brăila, măsură administrativă cu caracter politic. Prin sentința civilă nr. 199 din 4 mai 2010, Tribunalul Mehedinți, secția civilă, a admis în parte acțiunea formulată de reclamantele G.M.M.

și A.I.A. în contradictoriu cu pârâtul S.R. prin M.F.P., pe care i-a obligat în favoarea acestora la plata sumei de 50.000 euro, echivalentul în lei la data plății. Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut, în esență, că reclamantele au făcut dovada calității de moștenitoare ale defunctului lor autor B.C. și a faptului că împotriva acestuia s-a dispus măsura administrativă cu caracter politic a strămutării și stabilirii domiciliului forțat, astfel că în baza dispozițiilor art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, a apreciat că sunt îndreptățite să primească din partea S.R. daune morale pentru prejudicial astfel suferit de autorul lor. Împotriva hotărârii tribunalului, au declarat apel atât reclamantele, cât și pârâtul, criticând-o pentru netemeinicie și nelegalitate.

Prin decizia civilă nr. 256 din 14 septembrie 2010, Curtea de Apel Craiova, secția I civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins apelul reclamantelor, a admis apelul pârâtului M.F.P. și, în consecință, a schimbat sentința atacată si a redus cuantumul despăgubirilor la suma de 10.000 Euro, echivalent în lei la data plății. Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a reținut că potrivit dispozițiilor art. 3 din Legea nr. 221/2009, măsura administrativă dispusă împotriva autorului reclamantelor este o măsură cu caracter politic și chiar dacă stabilirea domiciliului obligatoriu nu este rezultatul unei condamnări penale, ea se încadrează în prevederile actului normativ menționat, iar S.R., fiind răspunzător de luarea măsurii politice abuzive, poate fi obligat să suporte daunele morale generate de cauzarea unor suferințe injuste și abuzive, reclamantele fiind îndreptățite la despăgubiri, cuantumul acestora fiind stabilit conform O.U.G.

nr. 62/2010 la suma de 10.000 euro. Împotriva deciziei pronunțate în apel, pârâtul S.R. prin M.F.P., reprezentat de D.G.F.P. Mehedinți a declarat recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., solicitând modificarea deciziei recurate, în sensul admiterii apelului și, pe fond, schimbarea sentinței în sensul respingerii acțiunii reclamantelor, ca neîntemeiată. Prin decizia civilă nr. 5059 din 10 iunie 2011, pronunțată în dosar nr. 1645/101/2010, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, a admis recursul, a casat decizia atacată și a trimis cauza spre rejudecare instanței de apel. Pentru a se pronunța astfel, Înalta Curte a apreciat ca fiind fondat recursul în raport de motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc.

civ. și a reținut că hotărârea instanței de control nu cuprinde motivele care i-au format convingerea în sensul stabilirii cuantumului despăgubirilor la suma de 10.000 euro, fără să menționeze care au fost criteriile legale și jurisprudențiale avute în vedere. Prin decizia nr. 353 din 14 noiembrie 2011, Curtea de Apel Craiova, secția I civilă și pentru cauze cu minori și de familie, instanța învestită cu rejudecarea căii ordinare de atac, a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantele G.M.M. și A.I.A. împotriva sentinței civile nr. 199 din 4 mai 2010, pronunțată de Tribunalul Mehedinți în dosarul nr. 1645/101/2010 și a admis apelul declarat de pârâtul S.R. prin M.F.P. împotriva aceleiași sentințe, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a redus cuantumul despăgubirilor la 1000 euro, echivalentul în lei, la data plății și a menținut restul dispozițiilor.

În motivarea hotărârii pronunțate, curtea, în rejudecarea apelului, a reținut în considerentele acesteia că art. l și II din O.U.G. nr. 62/2010 au fost declarate neconstituționale prin decizia nr. 1454/2010 a instanței de contencios constituțional și că, în consecință, nu mai exista o limită a cuantumului daunelor morale ce se puteau acorda în temeiul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009. În același timp, a avut în vedere principiul „non reformatio in pejus” și faptul că doar pârâtul a declarat recurs, reclamantele necontestând suma acordată de instanța de apel, apreciind că efectele principiului amintit se extind și în fața rejudecării apelurilor, semnificația fiind aceea că nu putea acorda cu titlu de daune o sumă mai mare de 10.000 euro.

Coroborând materialul probator administrat în cauză, în baza dispozițiilor art. 315 C. proc. civ. si în raport de indicațiile cuprinse în considerentele deciziei de casare, Curtea a dat eficiență prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, deși a reținut că acestea erau declarate neconstituționale, în considerarea pronunțării unei hotărâri definitive în primul ciclu procesual și a deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțată în recurs în interesul legii. Împotriva deciziei nr. 353 din 14 noiembrie 2011 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția I civilă și pentru cauze cu minori și de familie, în termen legal, a declarat recurs pârâtul S.R.

prin M.F.P. prin D.G.F.P. Mehedinți solicitând admiterea căii extraordinare de atac, modificarea deciziei atacate în sensul respingerii apelului reclamantelor și admiterii apelului propriu, cu consecința schimbării în tot a hotărârii primei instanțe în sensul respingerii acțiunii formulate de reclamante ca neîntemeiate. În memoriul de recurs, pârâtul a criticat decizia atacată pentru nelegalitate fără să încadreze argumentele dezvoltate în motivele prevăzute de dispozițiile art. 304 pct. nr. 1-9 C. proc. civ.

În expunerea criticilor formulate, pârâtul a susținut că hotărârea atacată a fost pronunțată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009, în condițiile în care, prin Decizia nr. 12/2011 pronunțată în recurs în interesul legii de către Înalta Curte de Casație și Justiție, norma legală menționată a fost constată că nemaiproducând efecte juridice ca urmare a declarării neconstituționalității acesteia prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale.

Analizând decizia atacată în raport de,criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și temeiurilor de drept invocate, Înalta Curte constată că recursul este fondat pentru următoarele considerente: Critica referitoare la admiterea cererii de acordare a daunelor morale, în condițiile în care, prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 a Înaltei Curții de Casație și Justiție, pronunțată în recurs în interesul legii, s-a stabilit că urmare a Deciziilor Curții Constituționale nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsuri administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în M. Of., este fondată.

Astfel, problema de drept care se pune în speță nu este deci cea a îndreptățirii reclamantelor la acordarea daunelor morale în condițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, ci aceea de a se stabili dacă respectivul text de lege mai poate fi aplicat cauzei supuse analizei, în condițiile în care a fost declarat neconstituțional, printr-un control de constituționalitate exercitat a posteriori, prin Decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010 (M. Of.

al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010). Prevederile legale în raport de care reclamantele erau îndreptățite la acordarea de daune morale, art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/1009, au fost declarate neconstituționale ca urmare a exercitării a posteriori a controlului de constituționalitate și ulterior, ca și consecință a nepunerii acestora de către Parlament în acord cu prevederile constituționale în termen de 45 de zile de la data publicării Deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2011 în M. Of. - 15 noiembrie 2010, aceste prevederi și-au încetat efectele juridice, ceea ce înseamnă că nu mai pot fi aplicate și că nu mai sunt obligatorii, la fel ca normele abrogate.

Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept. La alin. (4) al articolului menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul Cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.

În raport de această reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens: Se reține că această problemă de drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunțată de Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, în sensul că s-a stabilit că Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă.

Cu alte cuvinte, urmare pronunțării Deciziei nr. 1358/2010 de Curtea Constituțională, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of. Această concluzie a fost statuată expres și prin Decizia nr. 3 din 4 aprilie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii în Dosarul nr. 2/2011, instanța supremă reținând că dacă aplicarea unui act normativ în perioada dintre intrarea sa în vigoare și declararea neconstituționalității își găsește rațiunea în prezumția de constituționalitate, această rațiune nu mai există după ce actul normativ a fost declarat neconstituțional, iar prezumția de constituționalitate a fost răsturnată.

Or, în speță, la data publicării (M. Of. nr. 761/15 noiembrie 2010) a Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, cauza se afla în faza procesuală a recursului, care a fost finalizat prin decizia civilă nr. 5059 din 10 iunie 2011, pronunțată în dosar nr. 1645/101/2010, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, în sensul casării cu trimitere la instanța de apel, nefiind deci soluționată definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional, instanța de prim control judiciar soluționând apelul la 14 noiembrie 2011. Potrivit dispozițiilor art. 3307 alin. (4) C. proc. civ., dezlegarea dată, printr-o decizie a Înaltei Curte de Casație și Justiție în soluționarea unui recurs în interesul legii, problemelor de drept care au format obiectul acestuia este obligatorie pentru instanțele judecătorești de la data publicării hotărârii în M. Of.

al României, Partea I. Recursul în interesul legii este o procedură specială prevăzută de dispozițiile Codului de procedură civilă distinct de căile de atac, creată pentru „a se asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii de către toate instanțele judecătorești”, art. 329 C. proc. civ. Astfel, în scopul funcționării coerente a sistemului judiciar, este necesar ca practica instanțelor de judecată cu privire la dezlegarea problemelor de drept să fie unitară. De aceea, în scopul evitării unei practici judiciare neunitare care să provoace nesiguranță și incoerență, legiuitorul a înțeles să reglementeze instituția recursului în interesul legii, menționând expres că dezlegarea dată problemelor de drept prin hotărârile pronunțate pe această cale este obligatorie pentru instanțele de judecată.

Pe cale de consecință, având în vedere intervenirea Deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunțată de Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, instanței de apel, în rejudecare, îi revenea obligația cenzurării cauzei din perspectiva soluției pronunțate de instanța supremă asupra problemei de drept privind efectele dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009, dispozițiile deciziilor pronunțate în calea extraordinară de atac a recursului în interesul legii prevalând indicațiilor date de instanțele de casare în cazul casărilor cu trimitere. Nu se poate spune, deci, că fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune ca efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezența unui act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.

Dimpotrivă, este vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității, ivit înaintea definitivării sale. Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituția refuză în mod categoric. Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor, dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

În speță, nu există însă un drept definitiv câștigat, iar reclamantele nu erau titularele unui bun susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la C.E.D.O., câtă vreme ia data publicării Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul lor. Concluzionând, prin intervenția instanței de contencios constituțional, urmare sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficientă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate. De aceea, nu se poate susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nune ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.

Pentru toate aceste considerente, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul și va modifica în parte decizia atacată în sensul admiterii apelului de pârâtul S.R. prin M.F.P. prin D.G.F.P. Mehedinți împotriva sentinței civile nr. 293 din 4 iunie 2010 a Tribunalului Mehedinți, secția civilă, pe care o va schimba în tot, în sensul că va respinge acțiunea formulată de reclamantele A.I.A. și G.M.M. și va menține dispoziția din decizia atacată privind respingerea apelului declarat de reclamante.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de pârâtul S.R. prin M.F.P. prin D.G.F.P. Mehedinți împotriva deciziei nr. 353 din 14 noiembrie 2011 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția I civilă și pentru cauze cu minori și de familie, pe care o modifică în parte, după cum urmează: Admite apelul declarat de pârât împotriva sentinței civile nr. 293 din 4 iunie 2010 a Tribunalului Mehedinți, secția civilă, pe care o schimbă în tot, în sensul că respinge acțiunea formulată de reclamantele A.I.A. și G.M.M. Menține dispoziția din decizia atacată privind respingerea apelului declarat de reclamante. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 22 ianuarie 2013.