ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1804/2012

Deliberând, în condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la Tribunalul Mehedinți, la data de 25 ianuarie 2010, reclamanta C.M. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, pentru ca, prin hotărâre judecătorească, să se dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 100.000 euro. În motivarea cererii a arătat că soțul său a fost deportat în B., începând cu 18 iunie 1951 și până la 27 octombrie 1955, pe o perioadă de 4 ani 6 luni și 13 zile. Prin sentința civilă nr. 629 din 09 noiembrie 2010, Tribunalul Mehedinți, a admis în parte acțiunea și a obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 5.000 euro daune morale.

Pentru a se pronunța astfel, Tribunalul a considerat incidente prevederile art. 5 din Legea nr. 221/2009, apreciind că reclamanta a făcut dovada că are calitatea de persoană îndreptățită, în calitate de soție supraviețuitoare a defunctului C.Ș., iar aceasta a făcut obiectul măsurii administrative a strămutării în perioada 18 iunie 195-27 octombrie 1955, în temeiul deciziei M.A.I. nr. 200/1951, așa cum rezultă din adresele din 12 iunie 1991 și din 28 octombrie 1999 emise de Ministerul de Interne și hotărârea din 10 iulie 1991 a comisiei de aplicare a Decretului-Lege nr. 118/1991. Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanta și pârâtul, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinice.

Reclamanta a criticat, în esență, cuantumul daunelor morale acordate, apreciindu-l ca fiind foarte redus și a arătat că dispozițiile O.U.G. nr. 62/2010 nu sunt aplicabile în speță, întrucât acțiunea dedusă judecății se afla pe rol la data intrării în vigoare a actului normativ, care nu poate retroactiva. Pârâtul a susținut că sentința este lovită de nulitate, fiind dată fără participarea procurorului și a criticat cuantumul daunelor morale acordate, arătând că prejudiciul a fost deja reparat și că nu a fost apreciat rezonabil. S-a susținut că reclamanta nu a făcut dovada că este unic moștenitor al autorului. Prin decizia nr. l79 din 21 martie 2011, Curtea de Apel Craiova, secția I civilă și pentru cauze cu minori și de familie a admis apelul declarat de pârât; a schimbat sentința atacată și a respins acțiunea; a respins apelul declarat de reclamantă.

Pentru a decide astfel, instanța de apel, a reținut că la data promovării acțiunii de către reclamantă erau în vigoare dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2001, care dădeau posibilitatea persoanelor condamnate politic sau cărora li s-a aplicat o măsură administrativă cu caracter politic (sau moștenitorilor acestora) să solicite acordarea de despăgubiri morale pentru prejudiciul suferit, acest text constituind temeiul de drept al cererii în justiție. Dispoziții legale arătate au fost declarate neconstituționale prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, publicată în M. Of. din 15 noiembrie 2010. Ulterior acestei date, Curtea Constituțională a constatat și prin alte decizii neconcordanța dintre dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 cu Constituția.

Curtea de Apel a arătat că, potrivit principiului aplicării imediate a legii noi, instanța este obligată să aplice dispozițiile legale în vigoare la data când soluționează cauza, inclusiv în căile de atac, fiind inadmisibil în cauză ca legea veche să ultraactiveze. Așadar, constatând că la data când se soluționează apelul nu mai sunt în vigoare dispozițiile legale ce au constituit temeiul legal al acțiunii, instanța de apel a apreciat că acțiunea este neîntemeiată. În speță, s-a constatat că reclamanta a beneficiat de drepturile recunoscute după anul 1990 persoanelor persecutate politic, fiind emisă hotărârea din 10 iulie 1991 a Comisiei de aplicare a Decretului-Lege nr. 118/1990, apreciindu-se că prejudiciul suferit de autorul reclamantei în perioada cât a fost strămutat este reparat ca urmare a beneficierii de drepturi materiale potrivit actelor normative reparatorii anterioare.

Instanța de apel a constatat că abrogarea textului de lege care a constituit temeiul de drept al acțiunii nu reprezintă o încălcare a dreptului reclamantei de acces la instanță sau a dreptului de proprietate, așa cum este garantat de art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la C.E.D.O. În sensul acestui din urmă text, reclamanta nu este titularul unui bun, pentru că art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, în forma în vigoare la data promovării acțiunii, a născut pentru reclamantă doar o vocație la obținerea unor despăgubiri, nu un drept efectiv. Prin aceea că legea prevede că aceste despăgubiri se acordă doar în măsura în care nu a fost deja reparat prejudiciul suferit prin aplicarea unei măsuri administrative cu caracter politic, este evident că soluționarea acțiunii depindea de situația de fapt a fiecărui reclamant, nefiind prevăzut un drept cu caracter general, care se acorda tuturor persoanelor care intrau într-o anumită categorie.

În motivarea dată de Curtea Constituțională deciziei de constatare a neconstitutionalitătii textului de lege în discuție s-a motivat faptul că soluția a fost impusă de faptul că despăgubirile morale reglementate de Legea nr. 221/2009 nu au un caracter drept, echitabil, rezonabil și proporțional cu gravitatea și suferințele produse, cât timp legile reparatorii anterioare au urmărit repararea aceluiași tip de prejudicii. S-a apreciat că prin reglementarea din art. 5 alin. (1) lit. a) se aduce atingere valorii supreme de dreptate, astfel cum este proclamată prin art. 1 alin. (3) din Constituție. Totodată, s-a reținut că situația în speță este similară celei dezlegate de C.E.D.O., în care s-a statuat că anularea dreptului la compensații a fost rezultatul constatării neconformității legii cu Constituția, iar nu al intervenției legislativului în scopul de a obține un avantaj evident pentru stat, ceea ce nu încalcă dreptul la un proces echitabil.

Critica apelantei-pârâte referitoare la nulitatea sentinței pentru neparticiparea procurorului la ședința de judecată a fost respinsă, ca nefondată, arătându-se că, în condițiile art. 4 din Legea nr.221/2009, participarea procurorului este obligatorie doar atunci când se solicită să se constate caracterul politic al unor măsuri administrative luate de fostul regim politic, nu și atunci când aceste măsuri sunt prevăzute expres de lege ca având un caracter politic și când se solicită, direct, obligarea statului la plata daunelor morale. Curtea de Apel a apreciat că sentința atacată nu este legală și temeinică, deoarece dispozițiile legale pe care s-au întemeiat pretențiile reclamantei au fost declarate neconstituționale, iar prejudiciul suferit a fost deja reparat.

Împotriva acestei decizii, a declarat recurs reclamanta C.M., invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În motivarea recursului, reclamanta a arătat că instanța de apel a aplicat greșit legea, în speță dispozițiile Legii nr. 221/2009. Astfel, deși instanța de apel a reținut principiul neretroactivității legii civile potrivit căruia o lege civilă se aplică numai situațiilor ce se ivesc în practică după adoptarea ei, acest principiu fiind consacrat expres în art. 1 C. civ., cât și în art. 15 alin. (2) din Constituția României, aceasta a făcut aplicarea art. II din O.U.G. nr. 62/2010, dar acest text legal a fost abrogat, norma sa fiind declarată neconstituțională prin Decizia Curții Constituționale nr. 1354 din 30 decembrie 2010. Reclamanta a arătat că la momentul pronunțării deciziei recurate, în 21 martie 2011, dispozițiile art. II nu erau în vigoare, motiv pentru care consideră că acestea nu pot fi incidente în cauza de față.

De altfel, în decizia recurată s-a reținui motivarea Curții Constituționale din cadrul Deciziei nr. 1358 din 2010, dar într-un mod eronat și nu așa cum de fapt din observarea cu atenție a textului integral al deciziei reiese faptul că, Curtea a considerat ca fiind neconstituționale dispozițiile art. 5 alin. (1) lit.a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, oferind chiar din preambul său din expunerea de sesizare, susținerea potrivit căreia pot fi acordate despăgubiri morale și celor care au suferii măsuri administrative, chiar raportat la incidența acestei decizii. În pagina 6 a deciziei se menționează că obiectul strict al excepției de neconstitutionalitate invocată de către Statul Român este art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 modificată și completată.

Ori, singura modificare și completare a legii a fost prin O.U.G. nr. 62/2010, căruia la textul inițial de lege i se aplică două teze, una privind acordarea despăgubirilor morale și a doua privind limitarea acestor despăgubiri. Trebuie observat faptul că acțiunea de față este promovată în ianuarie 2010, adică anterior intrării în vigoare a O.U.G. nr. 62/2010, astfel că legea aplicabilă acestei cauze este cea de la momentul promovării, adică Legea nr. 221/2009 nemodificată. În ceea ce privește netemeinicia deciziei pronunțate de instanța de apel, recurenta-reclamantă a precizat faptul că, în mod eronat, instanța de apel a reținut că apelanta-reclamantă a fost deja despăgubită prin aplicarea Decretului-Lege nr. 118/1990.

Ori, din economia generală a textelor de lege, precum și din interpretarea logică dar și teleologică, rezultă cu prisosință faptul că toate persoanele atât cele condamnate politic, cât și cele care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, în perioada de referință a legii, beneficiază, așa cum arată și art. 5 alin. (1) din lege, de dreptul la despăgubiri atât morale, cât și materiale. Ambele nedreptăți, atât condamnarea, cât și măsurile administrative sunt măsuri abuzive fără vreo diferențiere, sub aspectul caracterului politic și vizează persoanele care s-au împotrivit regimului, sub diverse forme și care au suferit ca atare, consecințe penale, administrative, sancționatorii și aducătoare de prejudicii materiale și morale.

Legiuitorul dacă ar fi vrut să excludă în mod intenționat, categoric, de la despăgubirile pentru prejudiciul moral, pe cei care au suferit doar măsuri administrative, atunci ar fi folosit fără echivoc aceeași tehnică legislativă aflată la îndemâna sa, pornind aprioric de la premisa faptică dată, că cele două acte normative anterioare (Decretul-Lege nr. 118/1990 și O.U.G. nr. 214/1999). au fost de natură să repare deja în tot sau în parte nedreptățile, ar fi folosit același procedeu juridic utilizat și la art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, fapt ce nu s-a realizat.

De asemenea, reclamanta a arătat că Legea nr. 221/2009 are un caracter de complinire, fiind elaborată și adoptată după aplicarea celor două acte normative anterior amintite, a venit și a completat cadrul legislativ referitor la acordarea reparațiilor morale și materiale, destinate a repara nedreptățile comise în regimul politic comunist și cuvenite victimelor totalitarismului comunist, realizând astfel un act de dreptate pentru cei care au avut curajul să se opună unui astfel de regim opresiv.

Legea în sine, ca atare, nu prevede de altfel acordarea unor noi drepturi, ci reafirmă într-un fel în vederea asigurării unui cadru normativ complet și coerent, de altfel, posibilitatea obținerii unor despăgubiri, care oricum puteau fi solicitate în virtutea dreptului de acces la justiție garantat de către C. civ., Constituția României și de Convenția Europeană a Drepturilor Omului prin art. 6. În aceste condiții, susține recurenta, instanța de fond, dar și cea de apel, atunci când s-au pronunțat trebuiau să aibă în vedere o serie de criterii, precum: consecințele negative suferite de cei implicați atât în plan fizic, cât și în plan psihic, importanța valorilor lezate, în măsura în care acestea au fost sau nu lezate, cum au fost percepute aceste lezări, dar și măsura în care le-a fost afectată situația materială, morală sau psihică.

Recurenta consideră că suntem în prezența unor despăgubiri aferente principiului de drept pretium doloris. pretium affectiones, prejudiciului de agrement prin restrângerea posibilității victimei de a se bucura de viața sa, de a avea parte din plin de satisfacțiile materiale și spirituale pe care aceasta i le-ar fi putut oferi în alte condiții, astfel că prin respingerea acțiunii de către instanța de judecată s-au încălcat din nou drepturile familiei pe care o reprezintă reclamanta. De altfel, nici în cadrul deciziei recurate și nici în sentința de fond nu s-a reținut în mod corect suma solicitată, neținându-se cont de precizarea depusă la dosarul cauzei în data de 6 aprilie 2010, prin care se majora câtimea solicitată, dar și de concluziile scrise din ambele faze procesuale, în care reclamanta a solicitat 150.000 euro, drept despăgubiri morale pentru suferințele trăite de soțul său și familia sa în condițiile mizere de viată în perioada deportării.

Recursul este nefondat pentru considerentele ce succed: Criticile formulate de recurentă aduc în discuție o singură chestiune, aceea a efectelor, în cauză, ale Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010. Cererea reclamantei de acordare a despăgubirilor pentru daune morale a fost întemeiată pe dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, potrivit cărora persoanele care au suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, pot solicita instanței de judecată acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare. Prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstituționale prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, publicată în M. Of.

din 15 noiembrie 2010, situație în care devin pe deplin incidente dispozițiile art. 147 din Constituție și art. 31 din Legea nr. 47/1992. În raport de această reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens. Această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, publicată în M. Of. nr. 789/7.11.2011, în sensul că s-a stabilit că Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă.

Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of. În considerentele acestei decizii, Înalta Curte, a examinat efectele deciziei de neconstituționalitate, atât din perspectiva dreptului intern intertemporal, dar și prin prisma dispozițiilor art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, referitoare la dreptul la un proces echitabil, art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, privind protecția proprietății, respectiv, art. 14 din Convenție raportat la art. 1 din Protocolul nr. 12, privind dreptul la nediscriminare, soluția dată în soluționarea recursului în interesul legii fiind obligatorie pentru instanțe, conform art. 330 7 alin. (4) C. proc.

civ. Astfel, s-a reținut, în motivarea acestei decizii, că dreptul la acțiune pentru obținerea reparației prevăzute de lege este supus evaluării jurisdicționale și, atâta vreme cât această evaluare nu s-a finalizat printr-o hotărâre judecătorească definitivă, situația juridică este încă în curs de constituire (facta pendentid), intrând sub incidența efectelor deciziei Curții Constituționale, decizie care este de aplicare imediată. Nu se poate spune că, fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu avem de-a face cu un act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.

În considerentele aceleiași decizii în interesul legii s-a argumentat și sub aspectul raportului dintre dreptul la un proces echitabil, consacrat de art. 6 parag. 1 din Convenție și efectele deciziei Curții Constituționale. În acest sens, s-a reținut că, prin intervenția instanței de contencios constituțional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, fealizându-se controlul a posteriori de constituționalitate. De acâea, nu se poate susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nune ar fi afectat procesul echitabil, -pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal își" constituțional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenței dreptului,-ăl coerenței și al stabilității juridice.

Dreptul de acces la Tribunal și protecția oferită de art. 6 parag. 1 din Convenția europeană a drepturilor omului riu înseamnă recunoașterea unui drept care nu mai are riiciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă. În cadrul acelorași considerente, Înalta Curte a reținut că, atunci când intervine controlul de constituționalitate declanșat la cererea uneia din părțile procesului, nu se poate susține că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar; fi surprinsă pentru că nu putea anticipa dispariția temeiului juridic al pretențiilor sale) pentru că asupra normei nu a acționat în mod discreționar emitentul actului. Înalta Curte nu a considerat că, prin aplicarea deciziei Curții Constituționale în cauzele nesoluționate definitiv, s-ar creea o situație discriminatorie, care să intre sub incidența art. 14 din Convenție și art. 1 din Protocolul nr. 12 adițional la Convenție.

S-a apreciat că situația de dezavantaj sau de discriminare în care s-ar găsi unele persoane are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite și scopul urmărit (acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate, care a condus instanțele la acordarea de despăgubiri de sute de mii de euro, într-o aplicare excesivă și nerezonabilă a textului de lege lipsit de criterii de cuantificare - conform considerentelor deciziei Curții Constituționale).

În ceea ce privește incidența art. 1 din Protocolul nr. 1, adițional la Convenție, Înalta Curte a stabilit, în cadrul aceluiași demers de unificare a practicii judiciare, că, în absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul înaintea apariției deciziei Curții Constituționale, nu s-ar putea vorbi despre existența unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1. Având în vedere caracterul obligatoriu al soluției pronunțate în cadrul recursului în interesul legii, Înalta Curte apreciază că soluția ce se impune în prezenta cauză nu poate fi decât respingerea recursului, în condițiile în care se constată că, în speță, la data publicării în M. Of. nr. 761/15.11.2010 a Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii.

Având în vedere considerentele expuse nu se mai impune analizarea criticilor formulate de reclamantă care vizează majorarea cuantumului despăgubirilor morale și care nu mai pot fi verificate, odată ce și-au încetat efectele dispozițiile legale care au constituit temeiul juridic în baza căruia au fost solicitate aceste daune morale. Față de toate considerentele reținute, recursul va fi respins, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta C.M. împotriva deciziei nr. 179 din 21 martie 2011 a Curții de Apel Craiova, secția I civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 13 martie 2012.