ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1119/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin acțiunea formulată la 31 decembrie 2009, reclamanta P.L., a solicitat instanței, în contradictoriu cu Statul Român, reprezentat prin M.F.P., obligarea pârâtului la plata sumei de 250.000 euro, echivalentul în lei, cu titlu de daune morale, pentru prejudiciul suferit de bunicul său, G.D., urmare dislocării din zona frontierei de vest și stabilirii domiciliului obligatoriu, în perioada 18 iunie 1951 – 16 martie 1953. În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că autorul său a fost strămutat din localitatea Becicherecu Mic, în localitatea Urleasca Nouă, pentru faptul că era macedonean, măsură luată în anul 1951, prin decizia M.A.I. Tot astfel, odată cu măsura deportării, i-a fost confiscată și averea, și a fost lăsat „sub cerul liber”, împreună cu familia într-o localitate necunoscută.

Investit în primă instanță, Tribunalul București, secția a III-a civilă, prin sentința civilă nr. 751 din 7 mai 2010, a admis în parte acțiunea și în consecință a obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 10.000 euro, echivalentul în lei, reprezentând despăgubiri morale. Pentru a se pronunța astfel, prima instanță a reținut în esență că bunicul reclamantei, împreună cu familia, a fost strămutat din zona Frontierei de Vest, pentru faptul că era macedonean, măsură luată prin decizia M.A.I. nr. 200/1951, stabilindu-i-se totodată și domiciliul obligatoriu în această localitate. Apelurile declarate în cauză de Statul Român prin M.F.P., reprezentat de D.G.F.P. București și Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Tribunalul București, au fost admise de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă care, prin decizia nr. 283/ A din 15 martie 2011, a schimbat în tot sentința, în sensul respingerii acțiunii ca nefondată.

A respins totodată apelul formulat de reclamantă împotriva aceleiași sentințe. Pentru a se pronunța astfel, instanța de control judiciar a reținut în esență că dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, pe care reclamanta și-a întemeiat pretențiile, au fost declarate neconstituționale prin decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, publicată în M. Of. din 15 noiembrie 2010, astfel că instanța trebuie să aibă în vedere prevederile art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 și ale art. 147 din Constituție. Or, conchide instanța de apel, caracterul obligatoriu al deciziilor Curții Constituționale decurge și din principiul înscris în art. 51 din Constituție, conform căruia respectarea Constituției, a supremației sale și a legilor, este obligatorie.

Astfel, prevederea normativă a cărei neconstituționalitate a fost constatată nu mai poate fi aplicată de niciun subiect de drept, cu atât mai puțin de instituțiile publice, încetându-i-se de drept efectele pentru viitor și anume de la data publicării deciziei Curții Constituționale în M. Of. al României. În cauză, a declarat recurs în termen legal reclamanta P.L., care, indicând temeiurile prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., susține în esență că acțiunea a fost greșit respinsă în condițiile în care legea aplicabilă este cea de la data formulării cererii de chemare în judecată. Instanța trebuia să aplice, mai susține recurenta, principiul neretroactivității legii civile noi, conform căruia o lege civilă se aplică numai situațiilor juridice ce se ivesc după intrarea ei în vigoare, regula constituindu-se într-un factor de stabilitate a circuitului civil.

Tot astfel, se mai arată, compensarea materială dată în baza Decretului nr. 118/2001, nu acoperă prejudiciul moral suferit, datorită strămutării și stabilirii domiciliului forțat, împreună cu restul familiei, respectiv traumele psihice și fizice la care a fost supus autorul său și gravele atingeri ale dreptului personal nepatrimonial la libertate. Recursul se privește ca nefondat, urmând a fi respins, în considerarea argumentelor ce succed. Potrivit art. 147 alin. (4) din legea fundamentală, deciziile Curții Constituționale se publică în M. Of. al României iar de la data publicării sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor. Corelativ, art. 11 alin. (3) al Legii nr. 47/1992, republicată, „privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale” dispune că deciziile și hotărârile Curții Constituționale se publică în M. Of.

al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor. Este stabilit astfel, fără echivoc, efectul ex nunc al deciziilor instanței de contencios constituțional, aceasta fiind o aplicare, în materia controlului constituționalității legilor, a principiului general al neretroactivității legilor. Altfel spus, deși încă de la pronunțarea deciziei Curții Constituționale, este deja stabilit că legiuitorul a încălcat norma constituțională, efectul constatării neconformității textului incriminat cu legea fundamentală, nu poate retroactiva, acesta producându-se doar pentru viitor, respectiv de la data publicării deciziei în M. Of. Ca atare, numai până la această dată, prezumția de constituționalitate nu este înlăturată și aplicarea legii nu este afectată, în condițiile în care nu ne aflăm în situația unor acte juridice convenționale, ale căror efecte să fie guvernate de regula tempus regit actum.

În acest context, nu se poate susține că textul aflat în vigoare la data inițierii demersului judiciar (art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009) își prelungește efectele pe toată perioada derulării procesului, chiar după declararea acestuia ca neconstituțional, prin decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale și respectiv publicarea acestei decizii în M. Of. al României, la 15 noiembrie 2010. Or, în speță, decizia din apel a fost pronunțată la 15 martie 2011, dată la care, urmare declarării neconformității textului cu legea fundamentală și a publicării în M. Of. a deciziei instanței de contencios constituțional care a constatat această neconformitate, norma juridică pe care s-au întemeiat pretențiile reclamantei, nu mai exista, și în lipsa unor dispoziții legale exprese, nici nu se putea considera că ultra-activează.

În consecință, la momentul la care instanța de apel, devoluând fondul, a fost chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate prin cererea introductivă, dreptul pretins nu mai avea niciun fundament în legislația internă și nici nu se putea invoca existența unui „bun” din perspectiva art. 1 al Protocolului nr. 1 adițional la C.E.D.O., în condițiile în care în cauză nu fusese pronunțată o hotărâre definitivă, susceptibilă de a fi pusă în executare. Problema de drept la care se face trimitere prin prezentul recurs, ultra activitatea unui text de lege și după publicarea în M. Of. a deciziei Curții Constituționale prin care se constată neconformitatea acestuia cu legea fundamentală, a fost de altfel definitiv tranșată de Înalta Curte de Casație și Justiție care (în compunerea prevăzută de art. 330 6 alin. (1) C. proc.

civ., astfel cum acesta a fost modificat și completat prin Legea nr. 202/2010) prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, publicată în M. Of. nr. 789 din 7 noiembrie 2011. Partea I a statuat că în situația în care judecătorul continuă să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic, ale cărei efecte au încetat, acesta „nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale jurisdicționale, pe care și-o depășește, arogându-și puteri pe care nici dreptul intern și nici normele convenționale europene, nu i le legitimează”. Așa fiind, în considerarea celor ce preced, recursul urmează a se respinge, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta P.L. împotriva deciziei nr. 283/ A din 15 martie 2011 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 21 februarie 2012.