ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1119/2012

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin acțiunea

formulată la 31 decembrie 2009, reclamanta P.L., a solicitat instanței, în

contradictoriu cu Statul Român, reprezentat prin M.F.P., obligarea pârâtului la

plata sumei de 250.000 euro, echivalentul în lei, cu titlu de daune morale,

pentru prejudiciul suferit de bunicul său, G.D., urmare dislocării din zona

frontierei de vest și stabilirii domiciliului obligatoriu, în perioada 18 iunie

1951 – 16 martie 1953.

În motivarea

acțiunii, reclamanta a arătat că autorul său a fost strămutat din localitatea

Becicherecu Mic, în localitatea Urleasca Nouă, pentru faptul că era macedonean,

măsură luată în anul 1951, prin decizia M.A.I.

Tot astfel, odată cu

măsura deportării, i-a fost confiscată și averea, și a fost lăsat „sub cerul

liber”, împreună cu familia într-o localitate necunoscută.

Investit în primă

instanță, Tribunalul București, secția a III-a civilă, prin sentința civilă nr.

751 din 7 mai 2010, a admis în parte acțiunea și în consecință a obligat

pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 10.000 euro, echivalentul în lei,

reprezentând despăgubiri morale.

Pentru a se pronunța

astfel, prima instanță a reținut în esență că bunicul reclamantei, împreună cu

familia, a fost strămutat din zona Frontierei de Vest, pentru faptul că era

macedonean, măsură luată prin decizia M.A.I. nr. 200/1951, stabilindu-i-se totodată

și domiciliul obligatoriu în această localitate.

Apelurile declarate

în cauză de Statul Român prin M.F.P., reprezentat de D.G.F.P. București și

Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Tribunalul București, au fost admise

de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă care, prin decizia nr. 283/ A

din 15 martie 2011, a schimbat în tot sentința, în sensul respingerii acțiunii

ca nefondată.

A respins totodată

apelul formulat de reclamantă împotriva aceleiași sentințe.

Pentru a se pronunța

astfel, instanța de control judiciar a reținut în esență că dispozițiile art. 5

alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, pe care reclamanta și-a întemeiat

pretențiile, au fost declarate neconstituționale prin decizia nr. 1358 din 21

octombrie 2010 a Curții Constituționale, publicată în M. Of. din 15 noiembrie

2010, astfel că instanța trebuie să aibă în vedere prevederile art. 31 alin.

(1) din Legea nr. 47/1992 și ale art. 147 din Constituție.

Or, conchide instanța

de apel, caracterul obligatoriu al deciziilor Curții Constituționale decurge și

din principiul înscris în art. 51 din Constituție, conform căruia respectarea

Constituției, a supremației sale și a legilor, este obligatorie. Astfel,

prevederea normativă a cărei neconstituționalitate a fost constatată nu mai poate

fi aplicată de niciun subiect de drept, cu atât mai puțin de instituțiile

publice, încetându-i-se de drept efectele pentru viitor și anume de la data

publicării deciziei Curții Constituționale în M. Of. al României.

În cauză, a declarat

recurs în termen legal reclamanta P.L., care, indicând temeiurile prevăzute de

art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., susține în esență că acțiunea a fost greșit

respinsă în condițiile în care legea aplicabilă este cea de la data formulării

cererii de chemare în judecată.

Instanța trebuia să

aplice, mai susține recurenta, principiul neretroactivității legii civile noi,

conform căruia o lege civilă se aplică numai situațiilor juridice ce se ivesc

după intrarea ei în vigoare, regula constituindu-se într-un factor de stabilitate

a circuitului civil.

Tot astfel, se mai

arată, compensarea materială dată în baza Decretului nr. 118/2001, nu acoperă

prejudiciul moral suferit, datorită strămutării și stabilirii domiciliului

forțat, împreună cu restul familiei, respectiv traumele psihice și fizice la

care a fost supus autorul său și gravele atingeri ale dreptului personal

nepatrimonial la libertate.

Recursul se privește

ca nefondat, urmând a fi respins, în considerarea argumentelor ce succed.

Potrivit art. 147

alin. (4) din legea fundamentală, deciziile Curții Constituționale se publică

în M. Of. al României iar de la data publicării sunt general obligatorii și au

putere numai pentru viitor.

Corelativ, art. 11

alin. (3) al Legii nr. 47/1992, republicată, „privind organizarea și

funcționarea Curții Constituționale” dispune că deciziile și hotărârile Curții

Constituționale se publică în M. Of. al României, sunt general obligatorii și

au putere numai pentru viitor.

Este stabilit astfel,

fără echivoc, efectul ex nunc al deciziilor instanței de contencios

constituțional, aceasta fiind o aplicare, în materia controlului

constituționalității legilor, a principiului general al neretroactivității

legilor.

Altfel spus, deși

încă de la pronunțarea deciziei Curții Constituționale, este deja stabilit că

legiuitorul a încălcat norma constituțională, efectul constatării

neconformității textului incriminat cu legea fundamentală, nu poate

retroactiva, acesta producându-se doar pentru viitor, respectiv de la data

publicării deciziei în M. Of.

Ca atare, numai până

la această dată, prezumția de constituționalitate nu este înlăturată și

aplicarea legii nu este afectată, în condițiile în care nu ne aflăm în situația

unor acte juridice convenționale, ale căror efecte să fie guvernate de regula

tempus regit actum.

În acest context, nu

se poate susține că textul aflat în vigoare la data inițierii demersului

judiciar (art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009) își prelungește

efectele pe toată perioada derulării procesului, chiar după declararea acestuia

ca neconstituțional, prin decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții

Constituționale și respectiv publicarea acestei decizii în M. Of. al României,

la 15 noiembrie 2010.

Or, în speță, decizia

din apel a fost pronunțată la 15 martie 2011, dată la care, urmare declarării

neconformității textului cu legea fundamentală și a publicării în M. Of. a

deciziei instanței de contencios constituțional care a constatat această

neconformitate, norma juridică pe care s-au întemeiat pretențiile reclamantei,

nu mai exista, și în lipsa unor dispoziții legale exprese, nici nu se putea

considera că ultra-activează.

În consecință, la

momentul la care instanța de apel, devoluând fondul, a fost chemată să se

pronunțe asupra pretențiilor formulate prin cererea introductivă, dreptul

pretins nu mai avea niciun fundament în legislația internă și nici nu se putea

invoca existența unui „bun” din perspectiva art. 1 al Protocolului nr. 1

adițional la C.E.D.O., în condițiile în care în cauză nu fusese pronunțată o

hotărâre definitivă, susceptibilă de a fi pusă în executare.

Problema de drept la

care se face trimitere prin prezentul recurs, ultra activitatea unui text de

lege și după publicarea în M. Of. a deciziei Curții Constituționale prin care

se constată neconformitatea acestuia cu legea fundamentală, a fost de altfel

definitiv tranșată de Înalta Curte de Casație și Justiție care (în compunerea

prevăzută de art. 330

6

alin. (1) C. proc. civ., astfel cum acesta a

fost modificat și completat prin Legea nr. 202/2010) prin decizia nr. 12 din 19

septembrie 2011, publicată în M. Of. nr. 789 din 7 noiembrie 2011. Partea I a

statuat că în situația în care judecătorul continuă să aplice o normă de drept

inexistentă din punct de vedere juridic, ale cărei efecte au încetat, acesta „nu

mai este cantonat în exercițiul funcției sale jurisdicționale, pe care și-o

depășește, arogându-și puteri pe care nici dreptul intern și nici normele

convenționale europene, nu i le legitimează”.

Așa fiind, în

considerarea celor ce preced, recursul urmează a se respinge, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat

recursul declarat de reclamanta P.L. împotriva deciziei nr. 283/ A din 15

martie 2011 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 21 februarie 2012.