ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 20/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 20/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea

înregistrată la Tribunalul București, secția a IV-a civilă, la data de 4 martie

2010, dosar nr. 11521/3/2010, reclamanta C.N., a chemat în judecată pârâtul

Statul Român prin M.F.P., solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se

dispună obligarea acestuia la plata sumei de 250.000 euro echivalent în lei la

cursul B.N.R. din data efectuării plății, reprezentând despăgubiri pentru

prejudiciul moral suferit ca urmare a măsurilor administrative abuzive, cu

caracter politic, luate împotriva sa prin dislocarea din zona frontierei de

vest și stabilirea domiciliului obligatoriu, în com. Brateș, raion Galați în

perioada 18 iunie 1951 - 27 iulie 1955, măsură luată prin Decizia M.A.I. nr.

200/1951 și ridicată prin Decizia M.A.I. nr. 6100/1955, cu cheltuieli de

judecată.

În drept a invocat

dispozițiile art. 5 și următoarele din Legea nr. 221/2009.

În motivare

reclamanta a arătat că la data de 18 iunie 1951, împreună cu familia a fost

strămutată din zona Frontierei de Vest, în comuna Brateș, raion Galați, unde

le-a fost instituit domiciliul obligatoriu. Averea a fost confiscată sau

distrusă.

În anul 1955 au fost

ridicate restricțiile prin Decizia M.A.I. nr. 6100.

Se mai susține că

măsurile cu caracter abuziv privind dislocarea și domiciliul obligatoriu au

creat întregii familii prin neajunsuri create de lipsa unei locuințe, confort,

asistență sanitară, hrană, posibilitatea de a-și câștiga existența, lipsa

accesului la cultură, la școală, la tradițiile strămoșești; au fost îndreptate

asupra lor măsuri de supraveghere permanentă din partea Organelor Securității Statului,

ale Miliției. Aceste abuzuri au creat reclamantei prejudicii materiale și

morale ale căror consecințe s-au repercutat asupra vieții și evoluției sale

fiindu-i știrbit dreptul personal nepatrimonial la libertate precum și

atributele ce țin de relațiile sociale, respectiv onoarea și reputația.

Situația în care a

fost plasată reclamanta a împiedicat-o să-și dezvolte în condiții

corespunzătoare personalitatea, să evolueze din punct de vedere social și

profesional și să dobândească în timp util un statut corespunzător așteptărilor

sale, datorită traumelor prin care a trebuit să treacă.

În ceea ce privește

calitatea procesuală activă în formularea cererii, reclamanta a arătat că, din

actele de stare civilă anexate prezentei, rezultă indubitabil faptul că aceasta

este fiica defunctului C.D., fiind îndreptățită în a formula cerere privind

acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de mama sa si

familia sa ca urmare a condamnării abuzive de către regimul comunist.

Prin cererea

înregistrată la Tribunalul București, la data de 12 aprilie 2010, reclamanta,

C.N., în calitate de fiică a defunctului C.D., a solicitat în contradictoriu cu

pârâtul Statului Român prin M.F.P., ca prin hotărârea ce se va pronunța să se

dispună obligarea acestuia la plata sumei de 250.000 euro, echivalent în lei la

cursul B.N.R. din data efectuării plății, reprezentând despăgubiri pentru

prejudiciul moral suferit ca urmare a măsurilor administrative abuzive, cu

caracter politic, luate împotrivea acestuia, prin dislocarea din zona

frontierei de vest și stabilirea domiciliului obligatoriu, în perioada 18 iunie

1951 - 22 iulie 1955, măsură luată prin Decizia M.A.I. nr. 200/1951 și ridicată

prin Decizia M.A.I. nr. 6100 din 27 iulie 1955, cu cheltuieli de judecată.

În drept a invocat

dispozițiile art. 5 și următoarele din Legea nr. 221 din 2 iunie 2009.

Reclamanta a arătat

că la data de 18 iunie 1951, numitul C.D., tatăl său, a fost dislocat din zona

Frontierei de Vest, din localitatea Săcălaz, Timiș, în localitatea Frumușița

Nouă, județul Galați, măsură luată prin Decizia M.A.I. nr. 200/1951,

stabilindu-se totodată și domiciliul obligatoriu în această localitate până

când au fot ridicate restricțiile prin Decizia M.A.I. nr. 6100/1955.

La termenul din 9

iunie 2010 tribunalul a dispus conexarea dosarului nr. 179181312010 la dosarul

nr. 11521/3/2010.

Prin sentința civilă

nr. 852 din 9 iunie 2010, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a admis în

parte acțiunea și cererea conexă, a obligat pârâtul la plata către reclamantă a

sumei de 4.000 euro (în echivalent lei la cursul B.N.R. din ziua plății), daune

morale proprii și a sumei de 4.000 euro (în echivalent lei la cursul B.N.R. din

ziua plății), daune morale pentru defunctul C.D.

Pentru a pronunța

această sentință, tribunalul a reținut că prin Hotărârea nr. 179 din 14

ianuarie 1991 a Comisiei pentru Aplicarea unor Drepturi Persoanelor Persecutate

din Motive Politice conform Decretului - Lege nr. 118/1990, perioada 18 iunie

1951 până la 27 iulie 1955 a fost considerată vechime în muncă și s-a acordat o

indemnizație lunară de 822 lei, reținându-se că în perioada respectivă C.N. a

fost strămutată în localitatea Brateșu, județul Galați, iar prin Decizia nr.

1075 din 7 iunie 2001 Comisia pentru constatarea calității de luptător în

rezistența Anticomunistă i s-a recunoscut reclamantei și calitatea de luptător

în rezistența anticomunistă, în temeiul dispozițiilor O.U.G. nr. 214/1999.

Conform adresei nr.

75.937/1991 emisă de Ministerul Justiției C.N. a fost dislocată prin Decizia

nr. 200/1951, ridicarea restricțiilor dispunându-se prin Decizia M.A.I. 6199

din 27 iunie 1955.

Prin Hotărârea nr.

859 din 12 februarie 1990 a Comisiei pentru Aplicarea unor Drepturi Persoanelor

Persecutate din Motive Politice conform Decretului - Lege nr. 118/1990, perioada

18 iunie 1951 până la 17 august 1955 a fost considerată vechime în muncă și s-a

acordat o indemnizație lunară de 822 lei, reținându-se că în perioada

respectivă C.D. a fost strămutat, iar prin Decizia nr. 1074 din 7 iunie 2007

Comisia pentru constatarea calității de luptător în rezistența Anticomunistă

i-a recunoscut și calitatea de luptător în rezistența anticomunistă defunctului

C.D., în temeiul dispozițiilor O.U.G. nr. 214/1999.

Conform adresei nr.

833/2003 a Ministerului Justiției C.D. a fost dislocat prin Decizia nr.

200/1951, în localitatea Frumușița, ridicarea restricțiilor dispunându-se prin

Decizia M.A.I. nr. 6199 din 27 iunie 1955.

Potrivit actelor de

stare civilă depuse la dosar reclamanta este descendentă de gradul unu al

defunctului C.D., în calitatea de fiică.

S-a apreciat că

măsura administrativă aplicată autorului reclamantei reprezintă o măsură

administrativă cu caracter politic în sensul prevăzut de art. 1 din Legea nr.

221/2009, ceea ce dă dreptul reclamantei, la despăgubiri, conform art. 5 din

aceeași lege, pentru prejudiciul moral produs autorului acestuia potrivit

prevederilor speciale ale Legii nr. 221/2009.

Împotriva sentinței

primei instanțe au formulat apel reclamanta C.N. și pârâtul Statul Român prin

M.F.P.

Reclamanta a considerat

sentința apelată ca fiind netemeinică și nelegală în cea ce privește aprecierea

de către instanța de judecată a cuantumului daunelor morale acordate.

S-a susținut că se

impunea acordarea unei sume mult mai mari având în vedere măsurile abuzive la

care au fost supuși pentru 4 ani și 9 zile, arătând că este greu de descris în

cuvinte suferințele fizice și psihice pe care le-au avut de îndurat, prin

măsura dislocării.

Condițiile de trai

erau asemănătoare cu cele din închisori, deportarea și stabilirea domiciliului

obligatoriu a condus la lezarea drepturilor fundamentale, respectiv onoarea,

reputația, numele, încrederea acordată în societate, diminuarea veniturilor,

s-au cauzat prejudicii materiale și morale ale căror consecințe s-au repercutat

asupra vieții ulterioare, fiindu-i știrbit dreptul personal nepatrimonial la

libertate, precum și atributele ce țin de relații sociale, respectiv onoare și

reputație, a întâmpinat greutăți nenumărate, nu a putut găsi ușor un loc de

muncă, nu a avut acces la specializări, veniturile fiindu-i mult diminuate,

drepturi nepatrimoniale recunoscute de Constituție.

Apelantul Statul

Român prin M.F.P. a criticat sentința apelata, arătând că potrivit

dispozițiilor prevăzute la art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009

despăgubirile morale se acordă doar în cazul condamnărilor, nu și în cazul

aplicării unor măsuri administrative cu caracter politic, așa cum este și

măsura dislocării.

Cum în cauza de față

reclamanta nu a suferit o condamnare, ci aceasta și familia sa a tăcut obiectul

unei măsuri administrative cu caracter politic, s-a arătat că nu sunt

îndeplinite condițiile prevăzute de Legea nr. 221/2009 pentru a primi

despăgubiri, pentru prejudiciul moral cauzat în urma luării măsurii

administrative de dislocare.

Reclamanta, la data

aplicării măsurii deportării avea vârsta de 8 ani iar la data încetării acestei

măsuri avea vârsta de 12 ani.

În ceea ce privește

obligarea Statului Român prin M.F.P. la plata sumei de 4.000 euro, reprezentând

despăgubiri morale, ca urmare a deportării autorului reclamantei, C.D., s-a

arătat că art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009 "acordarea unor

despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare" se referă

exclusiv la prejudiciul moral suferit de cel care a fost condamnat politic,

astfel că despăgubirile ce pot fi acordate în temeiul art. 5 alin. (1) lit. a)

au la bază prejudiciul moral suferit efectiv de condamnat, iar nu către soțul

sau descendenții acestuia.

S-a mai arătat că

dreptul la repararea unui prejudiciu moral este un drept de natură exclusiv

personală, ce nu se poate transmite prin moștenire, moștenitorii putând doar

continua acțiunea introdusă de autorul lor.

Prin decizia nr. 143/

A din 10 februarie 2011 Curtea de Apel București a respins apelul reclamantei,

a admis apelul pârâtului și a schimbat în tot sentința apelată în sensul că a

respins acțiunea și cererea conexă.

Pentru a pronunța

această hotărâre instanța a reținut că urmare sesizării Curții Constituționale

cu soluționarea excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 5 alin.

(1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și

măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie

1945 - 22 decembrie 1989 și soluționării acestei excepții prin deciziile nr.

1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010, s-a stabilit de către această instanță,

că aceste dispoziții legale, sunt neconstituționale.

Cum aceste decizii

nr. 1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010 au fost publicate în M. Of. nr. 807

din 3 decembrie 2010 iar până la data soluționării cauzei, termenul de 45 zile,

anterior menționat s-a împlinit, iară a avea loc o punere de acord a

prevederilor neconstituționale cu dispozițiile Constituției, instanța de apel a

aplicat aceste decizii definitive și obligatorii.

Curtea Constituțională

a constatat prin aceste decizii că scopul acordării de despăgubiri pentru

daunele morale suferite de persoanele persecutate în perioada comunistă este nu

atât repararea prejudiciului suferit, prin repunerea persoanei persecutate

într-o situație similară cu cea avută anterior, ceea ce este și imposibil, ci

finalitatea instituirii acestei norme reparatorii este de a produce o

satisfacție de ordin moral, prin înseși recunoașterea și condamnarea măsurii

contrare drepturilor omului, principiu care reiese din actele normative

interne, fiind în deplină concordanță cu recomandările Adunării Parlamentare a

Consiliului Europei.

Împotriva acestei

decizii reclamanta a declarat recurs invocând dispozițiile art. 304 pct. 8 și

pct. 9 C. proc. civ.

Se susține că la data

introducerii cererii de chemare în judecată era în vigoare Legea nr. 221/2009

nemodificată prin O.U.G. nr. 62/2010.

Dreptul subiectiv de

a solicita despăgubiri s-a născut sub imperiul legii în vigoare la data

introducerii acțiunii, acea lege fiind aplicabilă pe tot parcursul procesului.

Principiului

neretroactivității se regăsește în Constituția României și jurisprudența

C.E.D.O.

Deciziile Curții

Constituționale sunt aplicabile de la data publicării în M. Of. și nu în

situația proceselor care erau pe rol. În situația în care s-ar considera că

efectele deciziei Curții Constituționale se aplică retroactiv s-ar aduce

atingere dreptului reclamantului recunoscut de art. 6 din C.E.D.O. A considera

că efectele deciziilor Curții Constituționale își produc efectele și în această

speță cu consecința respingerii acțiunii ar însemna să se accepte ingerința

statului în dreptul accesului la justiție.

Deciziile Curții

Constituționale nu sunt aplicabile situația fiind identică cu cea în care o

lege pe care se întemeiază o cerere de chemare în judecată se modifică în

timpul judecății.

În măsura în care

s-ar considera că efectele deciziei Curții Constituționale se aplică retroactiv

s-ar aduce atingere dreptului reclamantei recunoscut de art. 6 din C.E.D.O.,

care garantează fiecărei persoane dreptul ca o instanță judecătorească să poată

fi sesizată cu privire la orice contestație privind drepturile și obligațiile

sale cu caracter civil.

În temeiul art. 21

din Constituție statul garantează beneficiarilor drepturilor conferite de Legea

nr. 221/2009 accesul la o instanță de judecată pentru prejudiciul moral suferit

și nu poate fi primită opinia că deciziile Curții Constituționale ar fi

aplicabile, căci ar însemna să se accepte ingerința statului în dreptul persoanei

de acces la justiție.

Recurenta mai susține

că legea trebuie interpretată în favoarea petiționarului, în vederea atingerii

scopului acesteia, de reparație a măsurilor abuzive luate prin încălcarea

drepturilor fundamentale ale omului.

Despăgubirile puteau

fi solicitate oricum, în virtutea dreptului de acces la justiție garantat de

Codul civil, Constituția României, Rezoluția nr. 1096/1996 și art. 5, art. 6 și

art. 14 C.E.D.O. care statuează există discriminare în sensul art. 14 atunci

când persoane aflate în situații identice sau comparabile sunt tratate

preferențial unele față de altele, fără să existe o justificare obiectivă și

rezonabilă de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul urmărit.

În ce privește

evitarea unei duble reparații, respectiv prin Legea nr. 221/2009 și

Decretul-lege nr. 118/1990, prin reparațiile acordate de Decretul-lege nr.

118/1990 nu s-a avut în vedere analiza concretă de la caz la caz, măsurile

reparatorii fiind de ordin general și nu s-au acordat reparații morale.

Reglementările

internaționale au întâietate în fața celor interne, iar asigurarea caracterului

unitar al practicii judecătorești este impus și de principiul constituțional al

egalității cetățenilor în fața legii, practica neunitară fiind sancționată de C.E.D.O.

În speță se impune

necesitatea respectării actelor internaționale în materie cum ar fi Rezoluțiile

nr. 1096/1996, nr. 1481/2006 ale Adunării Parlamentare a Consiliului Europei.

Prin legea specială

s-a stabilit un drept subiectiv patrimonial în favoarea recurentei, care se

subsumează noțiunii de „bun" în sensul art. l din Protocolul Adițional nr.

l la Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților

Cetățenești.

De asemenea, dacă pe

parcursul procesului intervine o abrogare a temeiului juridic al acțiunii,

poate fi afectat dreptul la un proces echitabil așa cum este definit de art. 6

din C.E.D.O.

Câtă vreme voința

statului a fost de a acorda despăgubiri persoanelor care întrunesc cerințele

impuse de Legea nr. 221/2009 se poate aprecia că acestea aveau o bază

suficientă în dreptul intern pentru a spera în mod legitim la acordarea de

despăgubiri.

Examinând hotărârea

instanței de apel prin prisma motivelor de recurs, a dispozițiilor art. 304

pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte reține că recursul este nefondat.

Prin decizia nr. 1358

din 21 octombrie 2010 s-a constatat neconstituționalitatea art. 5 alin. (1)

lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic

și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie

1945-22 decembrie 1989.

Declararea

neconstituționalității textului de lege arătat este producătoare de efecte

juridice asupra proceselor nesoluționate definitiv și are drept consecință

inexistența temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe

textul de lege declarat neconstituțional.

Art. 147 alin. (4)

din Constituție prevede că decizia Curții Constituționale este general

obligatorie, atât pentru autoritățile și instituțiile publice, cât și pentru

particulari, și produce efecte numai pentru viitor iar nu și pentru trecut.

Fiind vorba de o

normă imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate

fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue

să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element de

noutate în ordinea juridică actuală.

Împrejurarea că

deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresia

unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă

că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor

juridice deja constituite.

Se va face însă

distincție între situații juridice de natură legală, cărora li se aplică legea

nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire, și

situații juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce privește validitatea

condițiilor de fond și de formă, legii în vigoare la data întocmirii actului

juridic care le-a dat naștere.

Rezultă că în cazul

situațiilor juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părților

și cuprind efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse

legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar și după intrarea în

vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situații sunt supuse unor norme

supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general.

Unor situații

juridice, voluntare nu le poate fi asimilată însă situația acțiunilor în

justiție în curs de soluționare la data intrării în vigoare a Legii nr.

221/2009, întrucât acestea reprezintă situații juridice legale, în curs de

desfășurare, surprinse de legea nouă anterior definitivării lor și de aceea

intrând sub incidența noului act normativ.

Este vorba, în

ipoteza analizată, despre pretinse drepturi de creanță, a căror concretizare,

sub aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană

îndreptățită și întinderea dreptului, în funcție de mai multe criterii

prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicționale

realizate de instanță.

Or, la momentul la

care instanța este chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate, norma

juridică nu mai există și nici nu poate fi considerată ca ultractivând, în

absența unor dispoziții legale exprese.

Referitor la

obligativitatea efectelor deciziilor Curții Constituționale pentru instanțele

de judecată, este și Decizia nr. 3 din 4 aprilie 2011 în interesul legii, prin

care s-a statuat că „deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii, ceea ce

înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce privește

dispozitivul deciziei, dar și considerentele care îl explicitează", că

„dacă aplicarea unui act normativ în perioada dintre intrarea sa în vigoare și

declararea neconstituționalității își găsește rațiunea în prezumția de

neconstituționalitate, această rațiune nu mai există după ce actul normativ a

fost declarat neconstituțional, iar prezumția de constituționalitate a fost

răsturnată" și, prin urmare, „instanțele erau obligate să se conformeze deciziilor

Curții Constituționale și să nu dea eficiență actelor normative declarate

neconstituționale".

Continuând să aplice

o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au

încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale

jurisdicționale, ci și-o depășește, arogându-și puteri pe care nici dreptul

intern și nici normele convenționale europene nu i le legitimează.

Criticile axate pe

ideea priorității textelor legale consacrate de C.E.D.O. în materie nu poate fi

reținută, întrucât soluția adoptată de instanța constituțională nu este de

natură să încalce nici dreptul la un „bun" în sensul art. 1 din Protocolul

nr. 1 adițional la C.E.D.O., întrucât în absența unei hotărâri definitive care

să fi confirmat dreptul anterior apariției deciziei Curții Constituționale nu

se poate vorbi despre existența unui asemenea bun, și nici principiul

nediscriminării, întrucât dreptul la nediscriminare nu are o existență de sine

stătătoare, independentă, ci se raportează la ansamblul drepturilor și

libertăților reglementate de Convenție, cunoscând limitări deduse din existența

unor motive obiective și rezonabile.

Referitor la noțiunea

de „bun", potrivit jurisprudenței instanței europene, aceasta poate

cuprinde atât „bunuri actuale", cât și valori patrimoniale, inclusiv

creanțe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puțin „o

speranță legitimă" de a obține beneficiul efectiv al unui drept.

Intrarea în vigoare a

Legii nr. 221/2009 a dat naștere unor raporturi juridice în conținutul cărora

intră drepturi de creanță în favoarea anumitor categorii de persoane, drepturi

care sunt însă condiționale, pentru că ele depind, în existența lor juridică,

de verificarea, de către instanță, a calității de creditor și de stabilirea

întinderii lor.

Sub acest aspect, în

jurisprudența C.E.D.O. s-a statuat că o creanță de restituire este „o creanță

sub condiție" atunci când „problema întrunirii condițiilor legale ar

trebui rezolvată în cadrul procedurii judiciare și administrative

promovate". De aceea, „la momentul sesizării jurisdicțiilor interne și a

autorităților administrative, această creanță nu poate fi considerată ca fiind

suficient stabilită pentru a fi considerată ca având o valoare patrimonială

ocrotită de art. l din Primul Protocol (Cauza C. împotriva României, M. Of. al

României, Partea I, nr. 189 din 19 martie 2007).

În mod asemănător s-a

reținut într-o altă cauză (Cauza I. și M. contra României, Hotărârea din 14

decembrie 2006) că reclamantele s-ar putea prevala doar de o creanță condițională,

deoarece „problema îndeplinirii condițiilor legale pentru restituirea

imobilului trebuie să fie soluționată în cadrul procedurii judiciare pe care o

demaraseră".

Rezultă că nu este

vorba de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor,

ci de drepturi care trebuie stabilite de instanță, hotărârea pronunțată urmând

să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei

de neconstituționalitate nu exista o astfel de statuare, cel puțin definitivă,

din partea instanței de judecată, nu se poate spune că partea beneficia de un

bun care să intre sub protecția art. l din Protocolul nr. l.

În jurisprudența

instanței europene s-a statuat că „o creanță nu poate fi considerată un bun în

sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 decât dacă ea a fost constatată sau

stabilită printr-o decizie judiciară trecută în puterea lucrului judecat"

(Cauza F.-M. G. ș.a. contra Spaniei, Hotărârea din 18 octombrie 2002).

Rezultă că, în

absenta unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul anterior

apariției deciziei Curții Constituționale, nu se poate vorbi despre existența

unui bun în sensul art. l din Protocolul nr. l, astfel încât situația existentă

în cauză nu se circumscrie dispozițiilor Convenției la care face generic referire

reclamanta.

Referitor la noțiunea

de „speranță legitimă", fiind vorba în speță de un interes patrimonial

care aparține categoriei juridice de creanță, el nu poate fi privit ca valoare

patrimonială susceptibilă de protecția art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în

măsura în care are o bază suficientă în dreptul intern, respectiv, atunci când

existența sa este confirmată printr-o jurisprudență clară și concordantă a

instanțelor naționale (Cauza A. ș.a. contra României, paragraful 137).

O asemenea

jurisprudență nu s-a conturat însă până la adoptarea deciziei în interesul

legii în discuție, iar noțiunea de „speranță legitimă" nu are o bază

suficientă în dreptul intern, întrucât norma legală nu ducea, în sine, la

dobândirea dreptului, ci era nevoie de verificarea organului jurisdicțional.

În sensul

considerentelor anterior dezvoltate, s-a pronunțat Decizia nr. 12 din 19

septembrie 2011 publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 789 din 7

noiembrie 2011, care a statuat cu putere de lege că drept urmare a deciziilor

Curții Constituționale nr. 1358 și nr. 1360/2010, „dispozițiile art. 5 alin. (1)

lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic

și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai

pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data

publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în M. Of."

Cum decizia nr.

1358/2010 a Curții Constituționale a fost publicată în M. Of. la data de 15

noiembrie 2010, iar în speță decizia instanței de apel a fost pronunțată la

data de 10 februarie 2011, cauza nefiind, deci, soluționată definitiv, la

momentul publicării deciziei respective, rezultă că textele legale declarate

neconstituționale nu își mai pot produce efectele juridice.

Pentru considerentele

expuse, recursul urmează a fi respins, ca nefondat, nefiind întrunite cerințele

art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat

recursul declarat de reclamanta C.N., împotriva deciziei nr. 143/ A din 10

februarie 2011 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru

cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 9 ianuarie 2012.