ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 20/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la Tribunalul București, secția a IV-a civilă, la data de 4 martie 2010, dosar nr. 11521/3/2010, reclamanta C.N., a chemat în judecată pârâtul Statul Român prin M.F.P., solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea acestuia la plata sumei de 250.000 euro echivalent în lei la cursul B.N.R. din data efectuării plății, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a măsurilor administrative abuzive, cu caracter politic, luate împotriva sa prin dislocarea din zona frontierei de vest și stabilirea domiciliului obligatoriu, în com. Brateș, raion Galați în perioada 18 iunie 1951 - 27 iulie 1955, măsură luată prin Decizia M.A.I.

nr. 200/1951 și ridicată prin Decizia M.A.I. nr. 6100/1955, cu cheltuieli de judecată. În drept a invocat dispozițiile art. 5 și următoarele din Legea nr. 221/2009. În motivare reclamanta a arătat că la data de 18 iunie 1951, împreună cu familia a fost strămutată din zona Frontierei de Vest, în comuna Brateș, raion Galați, unde le-a fost instituit domiciliul obligatoriu. Averea a fost confiscată sau distrusă. În anul 1955 au fost ridicate restricțiile prin Decizia M.A.I. nr. 6100. Se mai susține că măsurile cu caracter abuziv privind dislocarea și domiciliul obligatoriu au creat întregii familii prin neajunsuri create de lipsa unei locuințe, confort, asistență sanitară, hrană, posibilitatea de a-și câștiga existența, lipsa accesului la cultură, la școală, la tradițiile strămoșești; au fost îndreptate asupra lor măsuri de supraveghere permanentă din partea Organelor Securității Statului, ale Miliției.

Aceste abuzuri au creat reclamantei prejudicii materiale și morale ale căror consecințe s-au repercutat asupra vieții și evoluției sale fiindu-i știrbit dreptul personal nepatrimonial la libertate precum și atributele ce țin de relațiile sociale, respectiv onoarea și reputația. Situația în care a fost plasată reclamanta a împiedicat-o să-și dezvolte în condiții corespunzătoare personalitatea, să evolueze din punct de vedere social și profesional și să dobândească în timp util un statut corespunzător așteptărilor sale, datorită traumelor prin care a trebuit să treacă. În ceea ce privește calitatea procesuală activă în formularea cererii, reclamanta a arătat că, din actele de stare civilă anexate prezentei, rezultă indubitabil faptul că aceasta este fiica defunctului C.D., fiind îndreptățită în a formula cerere privind acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de mama sa si familia sa ca urmare a condamnării abuzive de către regimul comunist.

Prin cererea înregistrată la Tribunalul București, la data de 12 aprilie 2010, reclamanta, C.N., în calitate de fiică a defunctului C.D., a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Statului Român prin M.F.P., ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea acestuia la plata sumei de 250.000 euro, echivalent în lei la cursul B.N.R. din data efectuării plății, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a măsurilor administrative abuzive, cu caracter politic, luate împotrivea acestuia, prin dislocarea din zona frontierei de vest și stabilirea domiciliului obligatoriu, în perioada 18 iunie 1951 - 22 iulie 1955, măsură luată prin Decizia M.A.I. nr. 200/1951 și ridicată prin Decizia M.A.I.

nr. 6100 din 27 iulie 1955, cu cheltuieli de judecată. În drept a invocat dispozițiile art. 5 și următoarele din Legea nr. 221 din 2 iunie 2009. Reclamanta a arătat că la data de 18 iunie 1951, numitul C.D., tatăl său, a fost dislocat din zona Frontierei de Vest, din localitatea Săcălaz, Timiș, în localitatea Frumușița Nouă, județul Galați, măsură luată prin Decizia M.A.I. nr. 200/1951, stabilindu-se totodată și domiciliul obligatoriu în această localitate până când au fot ridicate restricțiile prin Decizia M.A.I. nr. 6100/1955. La termenul din 9 iunie 2010 tribunalul a dispus conexarea dosarului nr. 179181312010 la dosarul nr. 11521/3/2010. Prin sentința civilă nr. 852 din 9 iunie 2010, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a admis în parte acțiunea și cererea conexă, a obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 4.000 euro (în echivalent lei la cursul B.N.R.

din ziua plății), daune morale proprii și a sumei de 4.000 euro (în echivalent lei la cursul B.N.R. din ziua plății), daune morale pentru defunctul C.D. Pentru a pronunța această sentință, tribunalul a reținut că prin Hotărârea nr. 179 din 14 ianuarie 1991 a Comisiei pentru Aplicarea unor Drepturi Persoanelor Persecutate din Motive Politice conform Decretului - Lege nr. 118/1990, perioada 18 iunie 1951 până la 27 iulie 1955 a fost considerată vechime în muncă și s-a acordat o indemnizație lunară de 822 lei, reținându-se că în perioada respectivă C.N. a fost strămutată în localitatea Brateșu, județul Galați, iar prin Decizia nr. 1075 din 7 iunie 2001 Comisia pentru constatarea calității de luptător în rezistența Anticomunistă i s-a recunoscut reclamantei și calitatea de luptător în rezistența anticomunistă, în temeiul dispozițiilor O.U.G.

nr. 214/1999. Conform adresei nr. 75.937/1991 emisă de Ministerul Justiției C.N. a fost dislocată prin Decizia nr. 200/1951, ridicarea restricțiilor dispunându-se prin Decizia M.A.I. 6199 din 27 iunie 1955. Prin Hotărârea nr. 859 din 12 februarie 1990 a Comisiei pentru Aplicarea unor Drepturi Persoanelor Persecutate din Motive Politice conform Decretului - Lege nr. 118/1990, perioada 18 iunie 1951 până la 17 august 1955 a fost considerată vechime în muncă și s-a acordat o indemnizație lunară de 822 lei, reținându-se că în perioada respectivă C.D. a fost strămutat, iar prin Decizia nr. 1074 din 7 iunie 2007 Comisia pentru constatarea calității de luptător în rezistența Anticomunistă i-a recunoscut și calitatea de luptător în rezistența anticomunistă defunctului C.D., în temeiul dispozițiilor O.U.G.

nr. 214/1999. Conform adresei nr. 833/2003 a Ministerului Justiției C.D. a fost dislocat prin Decizia nr. 200/1951, în localitatea Frumușița, ridicarea restricțiilor dispunându-se prin Decizia M.A.I. nr. 6199 din 27 iunie 1955. Potrivit actelor de stare civilă depuse la dosar reclamanta este descendentă de gradul unu al defunctului C.D., în calitatea de fiică. S-a apreciat că măsura administrativă aplicată autorului reclamantei reprezintă o măsură administrativă cu caracter politic în sensul prevăzut de art. 1 din Legea nr. 221/2009, ceea ce dă dreptul reclamantei, la despăgubiri, conform art. 5 din aceeași lege, pentru prejudiciul moral produs autorului acestuia potrivit prevederilor speciale ale Legii nr. 221/2009.

Împotriva sentinței primei instanțe au formulat apel reclamanta C.N. și pârâtul Statul Român prin M.F.P. Reclamanta a considerat sentința apelată ca fiind netemeinică și nelegală în cea ce privește aprecierea de către instanța de judecată a cuantumului daunelor morale acordate. S-a susținut că se impunea acordarea unei sume mult mai mari având în vedere măsurile abuzive la care au fost supuși pentru 4 ani și 9 zile, arătând că este greu de descris în cuvinte suferințele fizice și psihice pe care le-au avut de îndurat, prin măsura dislocării.

Condițiile de trai erau asemănătoare cu cele din închisori, deportarea și stabilirea domiciliului obligatoriu a condus la lezarea drepturilor fundamentale, respectiv onoarea, reputația, numele, încrederea acordată în societate, diminuarea veniturilor, s-au cauzat prejudicii materiale și morale ale căror consecințe s-au repercutat asupra vieții ulterioare, fiindu-i știrbit dreptul personal nepatrimonial la libertate, precum și atributele ce țin de relații sociale, respectiv onoare și reputație, a întâmpinat greutăți nenumărate, nu a putut găsi ușor un loc de muncă, nu a avut acces la specializări, veniturile fiindu-i mult diminuate, drepturi nepatrimoniale recunoscute de Constituție. Apelantul Statul Român prin M.F.P.

a criticat sentința apelata, arătând că potrivit dispozițiilor prevăzute la art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 despăgubirile morale se acordă doar în cazul condamnărilor, nu și în cazul aplicării unor măsuri administrative cu caracter politic, așa cum este și măsura dislocării. Cum în cauza de față reclamanta nu a suferit o condamnare, ci aceasta și familia sa a tăcut obiectul unei măsuri administrative cu caracter politic, s-a arătat că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de Legea nr. 221/2009 pentru a primi despăgubiri, pentru prejudiciul moral cauzat în urma luării măsurii administrative de dislocare. Reclamanta, la data aplicării măsurii deportării avea vârsta de 8 ani iar la data încetării acestei măsuri avea vârsta de 12 ani.

În ceea ce privește obligarea Statului Român prin M.F.P. la plata sumei de 4.000 euro, reprezentând despăgubiri morale, ca urmare a deportării autorului reclamantei, C.D., s-a arătat că art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009 "acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare" se referă exclusiv la prejudiciul moral suferit de cel care a fost condamnat politic, astfel că despăgubirile ce pot fi acordate în temeiul art. 5 alin. (1) lit. a) au la bază prejudiciul moral suferit efectiv de condamnat, iar nu către soțul sau descendenții acestuia. S-a mai arătat că dreptul la repararea unui prejudiciu moral este un drept de natură exclusiv personală, ce nu se poate transmite prin moștenire, moștenitorii putând doar continua acțiunea introdusă de autorul lor.

Prin decizia nr. 143/ A din 10 februarie 2011 Curtea de Apel București a respins apelul reclamantei, a admis apelul pârâtului și a schimbat în tot sentința apelată în sensul că a respins acțiunea și cererea conexă. Pentru a pronunța această hotărâre instanța a reținut că urmare sesizării Curții Constituționale cu soluționarea excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 și soluționării acestei excepții prin deciziile nr. 1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010, s-a stabilit de către această instanță, că aceste dispoziții legale, sunt neconstituționale.

Cum aceste decizii nr. 1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010 au fost publicate în M. Of. nr. 807 din 3 decembrie 2010 iar până la data soluționării cauzei, termenul de 45 zile, anterior menționat s-a împlinit, iară a avea loc o punere de acord a prevederilor neconstituționale cu dispozițiile Constituției, instanța de apel a aplicat aceste decizii definitive și obligatorii.

Curtea Constituțională a constatat prin aceste decizii că scopul acordării de despăgubiri pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate în perioada comunistă este nu atât repararea prejudiciului suferit, prin repunerea persoanei persecutate într-o situație similară cu cea avută anterior, ceea ce este și imposibil, ci finalitatea instituirii acestei norme reparatorii este de a produce o satisfacție de ordin moral, prin înseși recunoașterea și condamnarea măsurii contrare drepturilor omului, principiu care reiese din actele normative interne, fiind în deplină concordanță cu recomandările Adunării Parlamentare a Consiliului Europei. Împotriva acestei decizii reclamanta a declarat recurs invocând dispozițiile art. 304 pct. 8 și pct. 9 C. proc.

civ. Se susține că la data introducerii cererii de chemare în judecată era în vigoare Legea nr. 221/2009 nemodificată prin O.U.G. nr. 62/2010. Dreptul subiectiv de a solicita despăgubiri s-a născut sub imperiul legii în vigoare la data introducerii acțiunii, acea lege fiind aplicabilă pe tot parcursul procesului. Principiului neretroactivității se regăsește în Constituția României și jurisprudența C.E.D.O. Deciziile Curții Constituționale sunt aplicabile de la data publicării în M. Of. și nu în situația proceselor care erau pe rol. În situația în care s-ar considera că efectele deciziei Curții Constituționale se aplică retroactiv s-ar aduce atingere dreptului reclamantului recunoscut de art. 6 din C.E.D.O.

A considera că efectele deciziilor Curții Constituționale își produc efectele și în această speță cu consecința respingerii acțiunii ar însemna să se accepte ingerința statului în dreptul accesului la justiție. Deciziile Curții Constituționale nu sunt aplicabile situația fiind identică cu cea în care o lege pe care se întemeiază o cerere de chemare în judecată se modifică în timpul judecății. În măsura în care s-ar considera că efectele deciziei Curții Constituționale se aplică retroactiv s-ar aduce atingere dreptului reclamantei recunoscut de art. 6 din C.E.D.O., care garantează fiecărei persoane dreptul ca o instanță judecătorească să poată fi sesizată cu privire la orice contestație privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil.

În temeiul art. 21 din Constituție statul garantează beneficiarilor drepturilor conferite de Legea nr. 221/2009 accesul la o instanță de judecată pentru prejudiciul moral suferit și nu poate fi primită opinia că deciziile Curții Constituționale ar fi aplicabile, căci ar însemna să se accepte ingerința statului în dreptul persoanei de acces la justiție. Recurenta mai susține că legea trebuie interpretată în favoarea petiționarului, în vederea atingerii scopului acesteia, de reparație a măsurilor abuzive luate prin încălcarea drepturilor fundamentale ale omului. Despăgubirile puteau fi solicitate oricum, în virtutea dreptului de acces la justiție garantat de Codul civil, Constituția României, Rezoluția nr. 1096/1996 și art. 5, art. 6 și art. 14 C.E.D.O.

care statuează există discriminare în sensul art. 14 atunci când persoane aflate în situații identice sau comparabile sunt tratate preferențial unele față de altele, fără să existe o justificare obiectivă și rezonabilă de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul urmărit. În ce privește evitarea unei duble reparații, respectiv prin Legea nr. 221/2009 și Decretul-lege nr. 118/1990, prin reparațiile acordate de Decretul-lege nr. 118/1990 nu s-a avut în vedere analiza concretă de la caz la caz, măsurile reparatorii fiind de ordin general și nu s-au acordat reparații morale. Reglementările internaționale au întâietate în fața celor interne, iar asigurarea caracterului unitar al practicii judecătorești este impus și de principiul constituțional al egalității cetățenilor în fața legii, practica neunitară fiind sancționată de C.E.D.O.

În speță se impune necesitatea respectării actelor internaționale în materie cum ar fi Rezoluțiile nr. 1096/1996, nr. 1481/2006 ale Adunării Parlamentare a Consiliului Europei. Prin legea specială s-a stabilit un drept subiectiv patrimonial în favoarea recurentei, care se subsumează noțiunii de „bun" în sensul art. l din Protocolul Adițional nr. l la Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Cetățenești. De asemenea, dacă pe parcursul procesului intervine o abrogare a temeiului juridic al acțiunii, poate fi afectat dreptul la un proces echitabil așa cum este definit de art. 6 din C.E.D.O. Câtă vreme voința statului a fost de a acorda despăgubiri persoanelor care întrunesc cerințele impuse de Legea nr. 221/2009 se poate aprecia că acestea aveau o bază suficientă în dreptul intern pentru a spera în mod legitim la acordarea de despăgubiri.

Examinând hotărârea instanței de apel prin prisma motivelor de recurs, a dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte reține că recursul este nefondat. Prin decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 s-a constatat neconstituționalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989. Declararea neconstituționalității textului de lege arătat este producătoare de efecte juridice asupra proceselor nesoluționate definitiv și are drept consecință inexistența temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege declarat neconstituțional.

Art. 147 alin. (4) din Constituție prevede că decizia Curții Constituționale este general obligatorie, atât pentru autoritățile și instituțiile publice, cât și pentru particulari, și produce efecte numai pentru viitor iar nu și pentru trecut. Fiind vorba de o normă imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element de noutate în ordinea juridică actuală. Împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresia unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

Se va face însă distincție între situații juridice de natură legală, cărora li se aplică legea nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire, și situații juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce privește validitatea condițiilor de fond și de formă, legii în vigoare la data întocmirii actului juridic care le-a dat naștere. Rezultă că în cazul situațiilor juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părților și cuprind efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar și după intrarea în vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situații sunt supuse unor norme supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general.

Unor situații juridice, voluntare nu le poate fi asimilată însă situația acțiunilor în justiție în curs de soluționare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, întrucât acestea reprezintă situații juridice legale, în curs de desfășurare, surprinse de legea nouă anterior definitivării lor și de aceea intrând sub incidența noului act normativ. Este vorba, în ipoteza analizată, despre pretinse drepturi de creanță, a căror concretizare, sub aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană îndreptățită și întinderea dreptului, în funcție de mai multe criterii prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicționale realizate de instanță. Or, la momentul la care instanța este chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate, norma juridică nu mai există și nici nu poate fi considerată ca ultractivând, în absența unor dispoziții legale exprese.

Referitor la obligativitatea efectelor deciziilor Curții Constituționale pentru instanțele de judecată, este și Decizia nr. 3 din 4 aprilie 2011 în interesul legii, prin care s-a statuat că „deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii, ceea ce înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce privește dispozitivul deciziei, dar și considerentele care îl explicitează", că „dacă aplicarea unui act normativ în perioada dintre intrarea sa în vigoare și declararea neconstituționalității își găsește rațiunea în prezumția de neconstituționalitate, această rațiune nu mai există după ce actul normativ a fost declarat neconstituțional, iar prezumția de constituționalitate a fost răsturnată" și, prin urmare, „instanțele erau obligate să se conformeze deciziilor Curții Constituționale și să nu dea eficiență actelor normative declarate neconstituționale". Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale jurisdicționale, ci și-o depășește, arogându-și puteri pe care nici dreptul intern și nici normele convenționale europene nu i le legitimează.

Criticile axate pe ideea priorității textelor legale consacrate de C.E.D.O. în materie nu poate fi reținută, întrucât soluția adoptată de instanța constituțională nu este de natură să încalce nici dreptul la un „bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la C.E.D.O., întrucât în absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul anterior apariției deciziei Curții Constituționale nu se poate vorbi despre existența unui asemenea bun, și nici principiul nediscriminării, întrucât dreptul la nediscriminare nu are o existență de sine stătătoare, independentă, ci se raportează la ansamblul drepturilor și libertăților reglementate de Convenție, cunoscând limitări deduse din existența unor motive obiective și rezonabile.

Referitor la noțiunea de „bun", potrivit jurisprudenței instanței europene, aceasta poate cuprinde atât „bunuri actuale", cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puțin „o speranță legitimă" de a obține beneficiul efectiv al unui drept. Intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 a dat naștere unor raporturi juridice în conținutul cărora intră drepturi de creanță în favoarea anumitor categorii de persoane, drepturi care sunt însă condiționale, pentru că ele depind, în existența lor juridică, de verificarea, de către instanță, a calității de creditor și de stabilirea întinderii lor. Sub acest aspect, în jurisprudența C.E.D.O.

s-a statuat că o creanță de restituire este „o creanță sub condiție" atunci când „problema întrunirii condițiilor legale ar trebui rezolvată în cadrul procedurii judiciare și administrative promovate". De aceea, „la momentul sesizării jurisdicțiilor interne și a autorităților administrative, această creanță nu poate fi considerată ca fiind suficient stabilită pentru a fi considerată ca având o valoare patrimonială ocrotită de art. l din Primul Protocol (Cauza C. împotriva României, M. Of.

al României, Partea I, nr. 189 din 19 martie 2007). În mod asemănător s-a reținut într-o altă cauză (Cauza I. și M. contra României, Hotărârea din 14 decembrie 2006) că reclamantele s-ar putea prevala doar de o creanță condițională, deoarece „problema îndeplinirii condițiilor legale pentru restituirea imobilului trebuie să fie soluționată în cadrul procedurii judiciare pe care o demaraseră". Rezultă că nu este vorba de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanță, hotărârea pronunțată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituționalitate nu exista o astfel de statuare, cel puțin definitivă, din partea instanței de judecată, nu se poate spune că partea beneficia de un bun care să intre sub protecția art. l din Protocolul nr. l. În jurisprudența instanței europene s-a statuat că „o creanță nu poate fi considerată un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 decât dacă ea a fost constatată sau stabilită printr-o decizie judiciară trecută în puterea lucrului judecat" (Cauza F.-M.

G. ș.a. contra Spaniei, Hotărârea din 18 octombrie 2002). Rezultă că, în absenta unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul anterior apariției deciziei Curții Constituționale, nu se poate vorbi despre existența unui bun în sensul art. l din Protocolul nr. l, astfel încât situația existentă în cauză nu se circumscrie dispozițiilor Convenției la care face generic referire reclamanta. Referitor la noțiunea de „speranță legitimă", fiind vorba în speță de un interes patrimonial care aparține categoriei juridice de creanță, el nu poate fi privit ca valoare patrimonială susceptibilă de protecția art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care are o bază suficientă în dreptul intern, respectiv, atunci când existența sa este confirmată printr-o jurisprudență clară și concordantă a instanțelor naționale (Cauza A. ș.a.

contra României, paragraful 137). O asemenea jurisprudență nu s-a conturat însă până la adoptarea deciziei în interesul legii în discuție, iar noțiunea de „speranță legitimă" nu are o bază suficientă în dreptul intern, întrucât norma legală nu ducea, în sine, la dobândirea dreptului, ci era nevoie de verificarea organului jurisdicțional. În sensul considerentelor anterior dezvoltate, s-a pronunțat Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 publicată în M. Of.

al României, Partea I, nr. 789 din 7 noiembrie 2011, care a statuat cu putere de lege că drept urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1358 și nr. 1360/2010, „dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în M. Of." Cum decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale a fost publicată în M. Of. la data de 15 noiembrie 2010, iar în speță decizia instanței de apel a fost pronunțată la data de 10 februarie 2011, cauza nefiind, deci, soluționată definitiv, la momentul publicării deciziei respective, rezultă că textele legale declarate neconstituționale nu își mai pot produce efectele juridice.

Pentru considerentele expuse, recursul urmează a fi respins, ca nefondat, nefiind întrunite cerințele art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta C.N., împotriva deciziei nr. 143/ A din 10 februarie 2011 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 9 ianuarie 2012.