ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5880/2011

Asupra cauzei civile de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 5 februarie 2010 pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, reclamanta S.M. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând obligarea acestuia la plata sumei de 250.000 euro, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a măsurilor administrative abuzive, cu caracter politic, luate împotriva mamei sale, prin dislocarea din zona de frontieră și stabilirea domiciliului obligatoriu, în perioada 18 iunie 1951 - 27 iulie 1955, prin Decizia M.A.I. nr. 200/1951, măsură ridicată prin Decizia M.A.I.

nr. 6100/27 iulie 1955. În motivarea cererii sale, a arătat că la data de 18 iunie 1951, mama sa, M.G., a fost strămutată din zona frontierei de vest în comuna Frumușița Nouă pentru că era macedoneană, stabilindu-i-se, totodată, și domiciliu obligatoriu în această localitate, până la data de 27 iulie 1955, când au fost ridicate restricțiile respective. Toată averea familiei a fost confiscată, distrusă sau însușită de diverse persoane, iar membrii săi au suferit o serie de neajunsuri datorate lipsei unei locuințe, confortului, asistentei medicale, hranei și posibilității de a-și câștiga existența, suferind în permanență de foame, sete, de căldură ori de frig. Prin această măsură au fost cauzate mamei sale grave prejudicii materiale și morale, ale căror consecințe s-au repercutat asupra vieții de familie și evoluției sale, i-a fost știrbit dreptul personal nepatrimonial la libertate, precum și atributele ce țin de relațiile sociale, respectiv onoarea și reputația.

La momentul mutării forțate, într-un timp foarte scurt, fiind anunțați cu o oră înainte, nu au putut să ia cu ei nimic din ce aveau în gospodărie. Timp de mai multe zile au circulat în trenuri, în vagoane destinate animalelor, înghesuiți până la refuz fără a putea respira, oprind o dată pe zi pentru a fi satisfăcute nevoile fiziologice și pentru a mânca un pahar de lapte cu pâine. După ajungerea la destinație, au fost lăsați pe câmp împreună cu alți deportați, fiecare având un număr de identificare pe care erau obligați să îl poate asupra lor. Pentru a avea un acoperiș deasupra capului au improvizat cocioabe din ierburi uscate sau au făcut bordeie în pământ.

Prin sentința civilă nr. 969 din 8 iunie 2010, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a admis, în parte, acțiunea și l-a obligat pe pârât să plătească reclamantei suma de 1.000 euro, în echivalent în lei la data plății, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin măsura administrativă cu caracter politic dispusă împotriva numitei M.G. Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut, în esență, următoarele: Reclamanta este fiica numitei M.G., care a decedat la data de 10 iulie 1976. Împotriva mamei reclamantei a fost luată măsura administrativă a stabilirii domiciliului obligatoriu în comuna Frumușița Nouă, prin dislocare din zona frontierei de vest. Această măsură a fost pusă în aplicare în baza Deciziei M.A.I.

nr. 200/1951, de la data de 18 iunie 1951 și până la 27 iulie 1955 când, urmare a Deciziei M.A.I. nr. 6100/1955, restricțiile au fost ridicate. Potrivit art. 3 lit. e) din Legea nr. 221/2009, constituie măsură administrativă cu caracter politic orice măsură luată de organele fostei miliții sau securități, având ca obiect dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu în baza Deciziei nr. 200/1951 a M.A.I. În consecință, potrivit art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, descendentul de gradul I, în speță reclamanta, are dreptul de a solicita instanței de judecată, după decesul persoanei care a suferit măsura administrativă cu caracter politic, mama sa, acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit, ținându-se seama și de măsurile reparatorii deja acordate persoanelor în cauză prin Decretul-lege nr. 118/1990.

Din înscrisurile depuse la dosarul cauzei nu rezultă că reclamanta a primit și alte despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de mama sa ca urmare a dislocării și stabilirii domiciliului forțat, cu atât mai mult cu cât M.G. a decedat în anul 1976. Legea nu stabilește pentru aceste daune nici un cuantum minim, nici unul maxim, și nici criterii unitare și general aplicabile pentru stabilirea cuantumului lor, similar, de exemplu, Decretului-lege nr. 118/1990. În aceste condiții, revine instanței rolul ca, în fiecare caz în parte, să aprecieze în funcție de circumstanțele concrete ale speței care este cuantumul despăgubirilor. În speță, atingerea adusă drepturilor fundamentale ale mamei reclamantei la libertate și la stabilirea domiciliului este atât de gravă încât nu poate fi considerată suficientă simpla recunoaștere a caracterului politic al respectivei măsuri administrative.

Mama reclamantei a suferit, în mod evident, o perturbare a vieții sale de familie, a suferit atât fizic, ca urmare a lipsei de hrană, a lipsei unei locuințe, a frigului în perioada iernii, cât și psihic, prin îndepărtarea sa forțată din locul pe care și l-a ales liber pentru a locui, prin părăsirea forțată a locuinței și bunurilor sale, cât și ca urmare a modalității în care a fost transportată la momentul dislocării. Raportat la această situație de fapt, având în vedere gravitatea suferințelor resimțite de mama reclamantei, precum și faptul că aceasta nu a primit și alte despăgubiri și statuând în echitate, tribunalul a apreciat că reclamantei i se cuvin despăgubiri în cuantum de 1.000 euro, în echivalent în lei la data plății.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanta, pârâtul și Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul București. Reclamantă S.M. a susținut că se impunea acordarea unei sume mult mai mari, având în vedere măsurile abuzive la care a fost supusă mama sa, M.G., timp de 4 ani, 1 lună și 9 zile. Reclamanta a solicitat a se avea în vedere și recenta jurisprudență a Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțată în dosarele ce au ca obiect daune morale privind deținuții politici și, nu în ultimul rând, practica C.E.D.O. în ceea ce privește daunele morale acordate pentru prejudicii morale.

Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul București a susținut că măsura luată împotriva mamei reclamantei constituie o măsură administrativă cu caracter politic în sensul prevăzut de art. 3 din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile asimilate acestora, pronunțate în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989, astfel încât nu mai este necesară constatarea caracterului politic al măsurii administrative, alin. (2) al art. 4 excluzând cazurile care se încadrează în art. 3. În ceea ce privește constatarea caracterului politic al condamnării, a arătat că mama reclamantei nu a suferit o condamnare, ci doar a făcut obiectul unei măsuri administrative cu caracter politic.

În subsidiar, dacă se va trece peste această apărare, a solicitat a se dispune cenzurarea cuantumului daunelor acordate, arătând că suma de 1.000 euro este mult prea mare. A considerat că în aprecierea cuantumului despăgubirilor, instanța trebuia să aibă în vedere practica C.E.D.O drept criteriu privind cuantumul despăgubirilor. De asemenea, a solicitat a se avea în vedere că reclamanta a primit o satisfacție echitabilă prin condamnarea în mod public a regimului comunist. Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, a solicitat schimbarea sentinței civile apelate, în sensul respingerii în totalitate a acțiunii formulate de reclamantă, ca neîntemeiată.

În subsidiar, în măsura în care se va aprecia că acțiunea este întemeiată, în ceea ce privește obligarea Statului Român la plata de despăgubiri, a solicitat a se avea în vedere faptul că suma de 1.000 euro reprezentând despăgubiri morale pentru perioada de 4 ani, cât mama reclamantei a fost dislocată într-o altă localitate, acordată de către instanță, este exagerat de mare. Astfel, s-a arătat că instanța de apel ar trebui să aibă în vedere faptul că rațiunea dispozițiilor cuprinse în Legea nr. 221/2009 constă, în primul rând, în dezdăunarea celor nevinovați, iar stabilirea cuantumului despăgubirilor presupune și luarea în considerare a unor elemente de apreciere, neverificabile nemijlocit prin elemente probatorii.

De principiu, suma de bani stabilită cu titlu de daune morale are drept scop nu atât de a repune victima într-o situație similară cu cea avută anterior, cât de a-i procura satisfacții de ordin moral susceptibile de a înlocui valoarea de care a fost privată. Relativ la daunele morale în general, sub aspectul cuantumului, s-a arătat că instanța de contencios european are o jurisprudență constantă, statuând în echitate și în raport de circumstanțele cauzei, adoptând o poziție moderată prin sumele rezonabile acordate. Ținându-se seama de echivalentul real al consecințelor negative la care s-a făcut referire, al suferințelor suportate de către mama reclamantei, pe perioada de 4 ani, cât a fost dislocată dintr-o localitate în alta, a faptului că a trecut o perioadă îndelungată de timp de la data producerii prejudiciului și până în prezent, se impune să fie cenzurat cuantumul daunelor morale, suma acordată cu acest titlu, respectiv 1.000 euro, fiind exagerat de mare.

De asemenea, solicită a se avea în vedere și O.U.G. nr. 62/2010, pentru modificarea și completarea Legii nr. 221/2009, prin care s-au plafonat sumele ce se pot acorda pentru persoanele care solicită despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit. În calea de atac a apelului nu s-au administrat probe noi, părțile neformulând întâmpinări. Curtea de Apel București, secția a III a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin decizia civilă nr. 551/ A din 7 octombrie 2010, a respins, ca nefondate, apelurile declarate de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul București și a admis apelul declarat de reclamantă, cu consecința schimbării, în parte, a sentinței apelate, în sensul stabilirii cuantumului despăgubirilor pentru prejudiciul moral suferit la 4.000 euro, în echivalent lei, la data plății.

Curtea a reținut că situația de fapt stabilită de prima instanță nu a fost contestată de nici o parte. Potrivit art. 3 din Legea nr. 221/2009, constituie măsură administrativă cu caracter politic orice măsură luată de organele fostei miliții sau securități, având ca obiect dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu, internarea în unități și colonii de muncă, stabilirea de loc de muncă obligatoriu, dacă a fost întemeiată pe unul sau mai multe dintre următoarele acte normative: (lit. e)) deciziile nr. 200/1951, nr. 239/1952 și nr. 744/1952 ale M.A.I.

Curtea a reținut că măsura luată împotriva mamei reclamantei constituie o măsură administrativă cu caracter politic, în sensul prevăzut de art. 3 din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, aceste împrejurări rezultând fără echivoc din adresa din 19 august 1993, eliberată de Ministerul Justiției – Direcția Instanțelor Militare. Curtea a constatat, totodată, că prin O.U.G. nr. 62 din 30 iunie 2010 (publicată în M. Of.

nr. 446 din 1 iulie 2010 și intrată, așadar, în vigoare după pronunțarea sentinței civile apelate) s-a modificat și completat Legea nr. 221/2009, astfel încât s-a extins sfera situațiilor în care instanțele pot acorda despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de victimele fostului regim politic comunist, între acestea regăsindu-se în prezent și persoanele (ori, după caz, soția sau descendenții până la gradul al II-lea) împotriva cărora s-au luat, în perioada de referință, măsuri administrative cu caracter politic.

În raport de aceste noi dispoziții legale, Curtea a constatat că, prin prisma efectului devolutiv al apelului, se impune reanalizarea acțiunii deduse judecății din perspectiva noilor norme cu caracter reparatoriu, incidente și în cazul în care persoana ce pretinde despăgubiri a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, astfel cum se pretinde de către reclamantă, invocând calitatea de descendentă a autorului său, persecutat în timpul fostului regim politic.

Curtea a reținut, sub acest aspect, că în mod corect tribunalul a stabilit că măsura luată împotriva mamei reclamantei constituie o măsură administrativă cu caracter politic în sensul prevăzut de art. 3 din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Totodată, Curtea, prin raportare la art. 5 alin. (1) lit. a) pct. 3 din Legea nr. 221/2009, în actuala redactare, a apreciat că reclamanta este îndreptățită la plata unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de mama sa prin stabilirea domiciliului forțat în altă localitate. Cu privire la critica comună privind cuantumul despăgubirilor acordate, Curtea a făcut o analiză unitară a apelurilor pe acest aspect, sens în care a avut în vedere criteriile indicate în acest scop de art. 5 alin. (1) 1 , introdus prin O.U.G.

nr. 62/2010. Curtea a reținut că perioada în care autoarea reclamantei a avut domiciliu forțat și a fost dislocată este de 4 ani, o lună și 9 zile, timp în care dreptul la liberă circulație i-a fost abuziv limitat. În cauză, reclamanta a susținut că se impune ca prejudiciul moral să fie evaluat la suma de 250.000 lei, justificând această solicitare prin descrierea evenimentelor petrecute la data dislocării autorului său. Curtea a apreciat că, în cauză, probele administrate nu sunt de natură a conduce la o evaluare atât de mare a prejudiciului suferit.

Apreciind cuantumul daunelor morale în raport de criteriile generice de reparare a consecințelor negative suferite de victima regimului comunist, Curtea a apreciat că recunoașterea prin Legea nr. 221/2009 a posibilității acordării unei compensații pentru victimă tinde la oferirea unui echivalent care, prin excelență, poate fi o sumă de bani, ce îi permite să-și aline, prin anumite avantaje, rezultatul dezagreabil al faptei ilicite. De aceea, ceea ce trebuie evaluat, în realitate, este despăgubirea care vine să compenseze prejudiciul, nu prejudiciul ca atare. În atare condiții, Curtea a apreciat că se impune repararea de către stat a pagubei suferite, inclusiv sub forma acordării unor despăgubiri morale, în scopul înlăturării, pe cât posibil, a tuturor consecințelor dăunătoare ale acesteia, prin procurarea unor satisfacții de ordin moral.

Sub aspectul cuantumului despăgubirilor morale, instanța nu poate decât să aprecieze, în baza susținerilor părților, raportat la elementele de fapt anterior prezentate și în contextul realităților istorice, prejudiciul moral suferit de către autoarea reclamantei, principiul reparării integrale a prejudiciului neputând avea, într-o astfel de situație, decât un caracter aproximativ, dată fiind natura neeconomică a acestor daune, imposibil de echivalat bănește. La cuantificarea prejudiciului suferit, Curtea a ținut cont și de jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului care, statuând în echitate, în raport de circumstanțele cauzei, a adoptat o poziție moderată prin sumele rezonabile acordate.

În acest sens, a reținut, spre exemplificare, soluțiile pronunțate în cauzele Barbu Anghelescu împotriva României (hotărârea din 05 octombrie 2005), Bursuc împotriva României (hotărârea din 12 octombrie 2004), Dragotoniu și Militaru-Pidhorni împotriva României (hotărârea din 24 mai 2007), Pantea împotriva României (hotărârea din 3 iunie 2003), Canciovici împotriva României, precum și deciziile pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în cauze similare. Curtea a considerat că reclamanta nu a produs probe din care să rezulte intensitatea suferințelor și privațiunilor care au fost suportate de autoarea sa, altele decât cele inerente luării unei asemenea măsuri restrictive de drepturi, atât în plan social, cât și pe plan personal, afectiv.

De asemenea, a reținut că, în conformitate cu dispozițiile Decretului-lege nr. 118/1990, mamei reclamantei i-a fost deja recunoscută calitatea de luptător în rezistenta anticomunistă, această recunoaștere având un caracter compensatoriu moral cel puțin parțial, de natură a asigura o satisfacție rezonabilă din perspectiva prejudiciului moral încercat de victimă. Curtea a mai reținut și că a trecut o perioada îndelungată de timp de la data producerii prejudiciului și până în prezent, respectiv peste 50 de ani, astfel că nu se poate nega o atenuare semnificativă a prejudiciului moral prin trecerea timpului și prin măsurile adoptate de stat, inclusiv în sensul condamnării publice a regimului politic sub imperiul căruia au fost adoptate astfel de măsuri abuzive.

Ca urmare, Curtea a apreciat că suma globală de 4.000 euro este de natură să compenseze prejudiciul moral suferit și să respecte principiul proporționalității daunei cu despăgubirea acordată. În temeiul art. 274 C. proc. civ., Curtea a obligat pe apelanții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul București la plata sumei de 500 lei cheltuieli de judecată către apelanta - reclamantă, față de soluția de admitere a apelurilor acestor părți. Atât părțile, cât și Ministerul Public au declarat recurs împotriva deciziei curții de apel. Recurenta - reclamantă, în temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., a solicitat modificarea soluției instanței de apel sub aspectul cuantumului despăgubirilor acordate cu titlu de daune morale, respectiv stabilirea acestor despăgubiri la nivelul celor pretinse prin cererea de chemare în judecată.

În dezvoltarea acestei critici, recurenta a arătat că se impunea acordarea unei sume mult mai mari, având în vedere măsurile abuzive la care a fost supusă autoarea sa, faptul că daunele morale suferite sunt imense și numai sub aspectul că, pentru o perioadă de 4 ani, libertatea de mișcare sau dreptul de liberă circulație i-au fost abuziv încălcate, fără celelalte repercusiuni colaterale. Susține că suma de 4.000 euro nu reprezintă o reparație echitabilă, compensatorie și proporțională cu daunele morale suferite, în condițiile în care instanța recunoaște că, pentru o perioadă de 4 ani, mamei sale i-au fost totuși încălcate abuziv anumite drepturi.

Chiar dacă nu există un echivalent pecuniar al suferinței morale, instanța de apel trebuia să țină seama de toate cele expuse în acțiune, de realitățile crude din acele vremuri, dar arhicunoscute, fiind de notorietate perioada la care se face referire, existând numeroase relatări, documentare și o mulțime de informații, astfel încât nu se poate susține că nu a probat pretenția dedusă judecății. Suferințele fizice și psihice îndurate de către autoarea sa nu pot fi cuantificate printr-o sumă de bani, ele fiind inestimabile, însă despăgubirile cerute trebuie să reprezinte aprecierea tuturor consecințelor negative produse, prin deportarea și stabilirea domiciliului obligatoriu, asupra vieții sociale în general.

Deportarea și stabilirea domiciliului obligatoriu a condus la lezarea drepturilor fundamentale, respectiv onoare, reputație, nume, încredere acordată de societate, libertate de mișcare, dreptul la liberă circulație. Este adevărat că repararea daunelor morale prin despăgubiri bănești ridică problema dificilă a modului și a criteriilor de stabilire a indemnizației destinate acestora, dar ele trebuie să țină cont de importanța valorilor morale lezate, iar suma acordată nu a ținut cont de criteriile legale de apreciere. Dacă valorile unui om nu pot fi prețuite în bani, atingerile aduse acestora se materializează în forme concrete, judecătorul având căderea să aprecieze intensitatea și gravitatea lor.

În reaprecierea cuantumului daunelor morale, instanța de apel ar fi trebuit să aibă în vedere existența prejudiciului moral complex, care este o consecință directă a măsurilor abuzive la care a fost supusă victima și nu trebuia să-și motiveze soluția prin raportare la limitările impuse de O.U.G. 62/2010, ci la valoarea despăgubirilor nepatrimoniale acordate de C.E.D.O. Instanța de apel, dacă dorea să se refere la soluțiile C.E.D.O., putea să aibă în vedere și ultima hotărâre în cauza Niță contra României în care C.E.D.O. a hotărât că pentru doar 4 zile de reținere abuzivă, Statul Român să fie obligat la plata sumei de 7.000 euro către petent. Făcând, deci, un calcul matematic, rezultă că pentru o zi de reținere Statul a fost obligat să plătească, cu titlu de daune morale, suma de 1.800 euro.

Totodată, în cauza Bursuc contra României, C.E.D.O. a hotărât să acorde petentului suma de 10.000 euro pentru 3 zile de reținere ilegală și o lună internare în spital, ceea ce diferă mult cu cei 4 ani la care autoarea reclamantei a fost supusă în regimul anterior, iar condițiile sunt de necomparat. În cauza Barbu Anghelescu contra României, pentru 10 zile de reținere s-au acordat 7.000 euro. În ambele cauze s-au acordat despăgubiri morale de peste 700 euro/ zi reținere ilegală. În raport de aceste hotărâri C.E.D.O. și de alte hotărâri pronunțate de instanțele românești, suma acordată este foarte mică.

De altfel, consecințele dăunătoare au fost probate și prin recunoașterea și condamnarea acestor abuzuri în „ Raportul Final” întocmit de Comisia Prezidențială pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România, raport prezentat în Parlamentul României, motiv pentru care instanța de recurs trebuie să le aprecieze corect, să aibă în vedere principiul reparării integrale a prejudiciului cauzat prin acordarea unor despăgubiri echitabile, cu reală funcție reparatorie, cu consecința majorării cuantumului lor. Recurentul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice a invocat ca temei al nelegalității hotărârii dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., în baza cărora a formulat următoarele critici: 1. În prezent nu mai există temei legal pentru acordarea de daune morale față de Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, prin care a fost admisă excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009. Curtea Constituțională a reținut că, în ceea ce privește acordarea despăgubirilor, nu poate exista decât o obligație morală a statului de a acorda despăgubiri persoanelor persecutate în perioada comunistă. Prin urmare, Curtea a constatat că „a fortiori nu se poate concluziona că în materia despăgubirilor pentru daunele morale suferite de foștii deținuți politici în perioada comunistă ar exista vreo obligație a statului de a le acorda”.

De asemenea, Curtea Constituționala a reținut prin aceeași deciziei că „despăgubirile pentru daunele morale suferite în perioada comunistă trebuie să fie drepte, echitabile, rezonabile și proporționale cu gravitatea și suferințele produse prin aceste condamnări sau măsuri administrative”. Or, despăgubirile prevăzute de dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea 221/2009, care au același scop ca și indemnizația prevăzută de art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990, nu pot fi considerate drepte, echitabile și rezonabile. Având în vedere că această dispoziție, în baza căreia instanța a acordat despăgubiri morale în cuantum de 4000 de euro, a fost declarată neconstituțională de către Curtea Constituțională prin Decizia nr. 1358/21 octombrie 2010 , hotărârea instanței de fond este neîntemeiată.

În ceea ce privește domeniul acordării de despăgubiri pentru daunele morale persoanelor persecutate din motive politice în perioada comunistă, Curtea Constituțională a reținut că există reglementări paralele și anume, pe de o parte, Decretul-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945 și O.U.G.

nr. 214/1999 privind acordarea calității de luptător în rezistenta anticomunistă persoanele condamnate pentru infracțiuni săvârșite din motive politice, persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive, precum și persoanelor care au participat la acțiuni de împotrivire cu arme și răsturnare prin forța regimului comunist instaurat in România, iar, pe de altă parte, Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Astfel, având în vedere aceste considerente, Curtea Constituțională a constatat că acordarea de despăgubiri pentru daunele morale suferite de foștii deținuți politici, așa cum a fost reglementata prin art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, contravine art. 1 alin. (3) din Legea fundamentală.

2. În situația în care instanța de recurs nu va găsi fondată prima critică, netemeinicia acțiunii reclamantei trebuie reținută în baza următoarelor argumente: a. Potrivit dispozițiilor prevăzute la art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, despăgubirile morale se acordă doar în cazul condamnărilor, nu și în cazul aplicării unor măsuri administrative cu caracter politic, așa cum este și măsura dislocării. Din actele depuse la dosarul cauzei a rezultat că mama reclamantei a fost strămutată din zona de vest în comuna Frumușița Nouă, pentru o perioadă de 4 ani, 1 lună și 9 zile, în baza Deciziei M.A.I. nr. 200/1951.

Persoanele care au fost supuse unor măsuri administrative cu caracter politic beneficiază de despăgubirile prevăzute la lit. b) și constau în echivalentul valorii bunurile confiscate ca efect al măsurilor administrative îndreptate împotriva lor, dacă acestea nu au fost restituite sau nu au fost obținute despăgubiri în echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 sau ale Legii nr. 247/2005. Cum, în speță, mama reclamantei nu a suferit o condamnare, ci acesta a făcut obiectul unei măsuri administrative cu caracter politic, nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de Legea nr. 221/2009 pentru a primi despăgubiri pentru prejudiciul moral cauzat în urma luării măsurii administrative de dislocare într-o altă localitate.

b. Despăgubirile morale se acordă în considerarea persoanei ce a suferit efectiv prejudiciul, acțiunea în plata daunelor morale fiind o acțiune personală. Astfel, despăgubirile ce pot fi acordate în temeiul art. 5 alin. (1) lit. a) au la bază prejudiciul moral suferit de cel căruia i s-a aplicat măsura administrativă a dislocării, iar nu de soțul sau descendenții acestuia, cum este cazul în speță. Dreptul la repararea unui prejudiciu moral este un drept de natură exclusiv personală, ce nu se poate transmite prin moștenire, moștenitorii putând doar continua acțiunea introdusă de autorul lor. Prin urmare, dacă s-ar accepta că descendenții sau soțul ar putea introduce personal acțiune pentru repararea prejudiciului moral suferit de victima măsurii administrative a dislocării, atunci această soluție ar trebui să aibă ca fundament o transmisiune a dreptului la reparație din patrimoniul defunctului în patrimoniul moștenitorilor săi.

O asemenea soluție ar conduce la concluzia acceptării transmiterii pe cale succesorala a unui drept strict personal, soluție singulară în sistemul de drept românesc. Acceptarea ideii că soțul sau descendenții până la gradul II ar putea solicita despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de autorul lor, ar putea conduce la situații juridice unice, confuze și inexplicabile din perspectiva tradiției sistemului legislativ românesc. Astfel, teoretic, ar putea exista situații când o parte din patrimoniul defunctului (dreptul la repararea prejudiciului moral) este preluat de persoane străine de moștenire. O asemenea soluție ar contrazice principiile de bază ale transmiterii succesorale în dreptul românesc, ceea ce, în mod evident, nu a fost în intenția legiuitorului.

Prin urmare, intenția legiuitorului a fost în sensul că dreptul soțului sau descendenților de a obține despăgubiri se naște doar în condițiile în care decesul celui care a suferit măsura administrativă a dislocării a intervenit după data intrării în vigoare a legii. De asemenea, așa cum rezultă și din expunerea de motive, beneficiarii acestei legi sunt persoanele care au suferit condamnări politice, legiuitorul referindu-se, în mod evident, la persoanele în viață, deoarece doar acestea mai pot exercita drepturi. În speță, mama reclamantei a decedat la data de 10 iulie 1996, deci cu mult înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009. c. Prin introducerea posibilității moștenitorilor de gradul I de a beneficia de despăgubiri pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate de regimul comunist, legiuitorul s-a îndepărtat de la principiile care guvernează acordarea acestor despăgubiri și anume cel al echității și al dreptății.

Astfel, art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009 se îndepărtează de la scopul pentru care au fost introduse aceste despăgubiri, întrucât nu se poate considera că moștenitorii au aceeași îndreptățire la despăgubiri pentru daunele morale suferite în perioada comunistă de predecesorul lor. Prin urmare, suma de 4.000 de euro care a fost acordată de către instanța reclamantei este nelegală, întrucât dreptul la repararea unui prejudiciu moral este un drept exclusiv personal, ce nu se poate transmite prin moștenire, iar mama reclamantei, care a suferit efectiv prejudiciul, nu se mai afla în viață la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009. d. O bligarea Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice la plata sumei de 4.000 euro cu titlu de despăgubiri morale pentru perioada de 4 ani, 1 luna și 9 zile, cât mama reclamantei a fost strămutată într-o altă localitate, este exagerat de mare.

Astfel, instanța de apel ar fi trebuit să aibă în vedere faptul că rațiunea dispozițiilor cuprinse în Legea nr. 221/2009 constă, în primul rând, în dezdăunarea celor nevinovați și, în al doilea rând, că prevederile legale realizează o funcție preventivă, existența unor asemenea dispoziții fiind de natură să sporească vigilența organelor judiciare în verificarea și aprecierea materialului probator, pentru a nu se ajunge la luarea unor măsuri nedrepte.

Chiar dacă, în raport cu natura acestor daune nepatrimoniale, stabilirea cuantumului lor presupune și luarea în considerare a unor elemente de apreciere neverificabile nemijlocit prin elemente probatorii, ceea ce impune și existenta unor anumite eventualități de aproximare, pentru limitarea efectelor unei atare eventualități este, totuși, necesar să fie avute în vedere anumite criterii de determinare a valorii prejudiciului moral real suferit, cum sunt consecințele negative suportate sub aspect fizic și psihic, importanța valorilor morale lezate și urmările produse prin lezarea acestor valori, în măsura în care au fost afectate situația profesională sau socială a celui care se consideră victima măsurii luate.

Dificultatea de evaluare ori de câte ori este vorba de suferințe de ordin moral nu trebuie însă interpretată în sensul obținerii unor sume exorbitante, fără corespondent în raport de ceea ce înseamnă prejudiciul moral, cum este suma de 250.000 euro solicitată de reclamantă prin acțiune. De principiu, suma de bani stabilită cu titlu de daune morale are drept scop nu atât de a repune victima într-o situație similară cu cea avută anterior, cât de a procura satisfacții de ordin moral, susceptibile de a înlocui valoarea de care a fost privată. Prin urmare, la stabilirea cuantumului daunelor morale urmează a se avea în vedere perioada strămutării, atingerea adusă drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, lipsirea de posibilitatea de a-și continua activitățile anterioare și de a obține venituri corespunzătoare pentru cel strămutat și familia sa.

e. Reclamanta nu a administrat suficiente probe din care să rezulte consecințele măsurii administrative produse, pe plan fizic și psihic, asupra autoarei reclamantei, măsura în care abuzul la care a fost supusă i-a afectat situația familială, profesională și socială . f. A trecut o perioadă îndelungată de timp de la data producerii prejudiciului și până în prezent, astfel încât a avut loc o atenuare semnificativă a prejudiciului moral. g. CEDO are o jurisprudență constantă, în sensul că, statuând în echitate și în raport de circumstanțele cauzei, a adoptat o poziție moderată prin sumele rezonabile acordate, ca de exemplu în cauzele Vitan contra României, Pantea împotriva României. Pe cale de consecință, recurentul-pârât solicită respingerea acțiunii și, în subsidiar, reducerea cuantumului daunelor morale la care a fost obligat, întrucât suma de 4.000 euro este exagerat de mare.

Recurentul Ministerul Public-Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București a susținut nelegalitatea hotărârii în temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În dezvoltarea acestui motiv, recurentul a arătat că instanța de apel a aplicat greșit legea, sub următoarele aspecte: a) Conform art. 5 alin. (1) 1 din O.U.G. nr. 62/2010 pentru modificarea și completarea Legii nr. 221/2009, sub imperiul căreia a fost pronunțată decizia instanței de apel, la stabilirea cuantumului despăgubirilor, instanța judecătorească trebuia să ia în considerare, fără a se limita la acestea, durata pedepsei privative de libertate, perioada de timp scursă de la condamnare și consecințele negative produse în plan fizic, psihic și social, precum și măsurile reparatorii deja acordate în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990 și al O.U.G.

nr. 214/1999. Majorând cuantumul daunelor morale de la 1.000 euro la 4.000 euro, instanța nu a făcut o aplicare corectă a tuturor acestor criterii. Analizând criteriul consecințelor negative produse în plan fizic, psihic și social, instanța de apel a manifestat o mare doză de subiectivism în stabilirea în concret a sumei cuvenite cu titlu de daune morale, în condițiile în care ea însăși a recunoscut că reclamanta nu a produs probe din care să rezulte intensitatea suferințelor și privațiunilor care au fost suportate de autoarea acesteia. Referirea la deciziile Curții Europene a Drepturilor Omului nu poate justifica alegerea făcută de instanță în stabilirea cuantumului daunelor morale, acestea neavând incidență în cauza de față.

Deciziile enumerate de instanța de apel privesc încălcări ale altor drepturi fundamentale decât cel al libertății de circulație și de alegere a reședinței, săvârșite într-o epocă de după căderea regimului comunist, când abuzurile săvârșite de autorități au fost incomparabil mai puține, sau chiar excepționale, fiind, prin urmare, și sancționate mult mai sever. Totodată, instanța nu a dat relevanța necesară împrejurării că persoana cu adevărat îndreptățită la despăgubiri nu mai este în viață, iar de la încetarea măsurii administrative a trecut peste o jumătate de secol, timp în care ecoul suferințelor îndurate s-a atenuat în mod semnificativ.

De altfel, reclamanta mai are un dosar pe rolul Curții de Apel București, secția a VII a civilă, cu nr. 6755/3/2010, în care solicită despăgubiri pentru aceleași motive ca în prezenta cauză, de data aceasta în numele tatălui, urmărind ca prin introducerea de cereri separate să obțină sume de bani care să depășească plafonul maxim de 5.000 euro, prevăzut de art. 5 alin. (1) lit. a) pct. 2 din O.U.G. nr. 62/2010 pentru descendenții de gradul I, indiferent de numărul părinților care au suportat măsura administrativă. În concluzie, suma de 1.000 euro reprezentând daune morale acordată de instanța de fond reprezintă o reparație justă și echitabilă a prejudiciului creat prin măsura administrativă cu caracter politic.

b) Obligarea Ministerului Public la plata cheltuielilor de judecată către apelanta-reclamantă este nelegală. Conform art. 274 C. proc. civ., partea care cade în pretenții va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată. Art. 131 alin. (1) din Constituție prevede că, „în activitatea judiciară, Ministerul Public reprezintă interesele generale ale societății și apără ordinea de drept, precum și drepturile și libertățile cetățenilor”. Potrivit art. 60 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, atribuțiile Ministerului Public în materie civilă sunt, printre altele, participarea, în condițiile legii, la ședințele de judecată și exercitarea căilor de atac împotriva hotărârilor judecătorești în condițiile prevăzute de lege.

Formele concrete de participare a procurorului la procesul civil sunt prevăzute de art. 45 C. proc. civ.: pornirea procesului civil, participarea la judecata procesului civil prin punerea de concluzii, exercitarea căilor de atac, cererea de punere în executare a anumitor hotărâri. Din toate aceste reglementări legale rezultă, cu claritate, rolul de participant al procurorului în procesul civil și nu acela de parte care, căzând în pretenții, ar putea suporta cheltuielile de judecată. Procurorul și, implicit, parchetul, ca formă de organizare profesională, nu sunt parte a raportului juridic dedus judecății, nu sunt titulari ai dreptului subiectiv contestat în justiție de parte potrivnică. Participarea Ministerului Public în cauzele civile se face în virtutea calității sale de organ al statului care veghează la respectarea legii în activitatea de judecată, acesta nefiind reprezentantul nici uneia dintre părțile litigante.

De altfel, participarea procurorului la judecarea cererilor de natura celei în speță este obligatorie, în condițiile art. 4 alin. (5) din Legea nr. 221/2009. Așadar, parte în raportul juridic de drept civil este Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, doar acesta putând fi obligat, eventual, la plata cheltuielilor de judecată, în măsura în care are o culpă procesuală. Ministerul Public nu este parte, participarea sa în cauză datorându-se doar unei obligații legale, așa încât el nu poate fi obligat la plata cheltuielilor de judecată. Pe de altă parte, obligarea apelanților Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul București la plata, în integralitate, a cheltuielilor de judecată, este nelegală.

Conform art. 276 C. proc. civ., când pretențiile fiecărei părți au fost încuviințate numai în parte, instanța va aprecia în ce măsură fiecare dintre ele poate fi obligată la plata cheltuielilor de judecată, putând face compensarea lor. În speță, instanța de apel a admis în parte pretențiile reclamantei, stabilind cuantumul despăgubirilor la valoarea de 4.000 euro, față de 250.000 euro cât s-a solicitat prin acțiune și prin cererea de apel. Făcând un simplu calcul matematic, se poate observa că pretențiile reclamantei au fost admise în proporție de 1,6%, așa încât, corelativ, și cheltuielile de judecată aferente ar fi trebuit să fie suportate de partea perdantă în aceeași proporție. Astfel, dacă totalul acestor cheltuieli s-a pretins a fi în sumă de 500 lei (onorariu de avocat), iar acțiunea a fost admisă în proporția sus-amintită, atunci și imputarea acestor cheltuieli trebuia făcută în aceeași proporție, 1,6% din suma de 500 lei reprezentând 8 lei.

De asemenea, conform art. 274 alin. (3) C. proc. civ., judecătorii au dreptul să mărească sau să micșoreze onorariile avocaților, potrivit cu cele prevăzute în tabloul onorariilor minimale, ori de câte ori vor constata motivat că sunt nepotrivit de mici sau de mari față de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat. Raportat la această din urmă cerință, instanța de apel ar fi trebuit să cenzureze cuantumul sumei pretinse cu titlu de cheltuieli de judecată, constând în onorariul de avocat, micșorându-l, pentru următoarele motive: Cauza în faza apelului a avut o dificultate redusă și s-a judecat chiar la primul termen. Toată activitatea avocatului reclamantei a constat în depunerea motivelor de apel și a unor concluzii scrise, fără măcar o susținere orală a acestora în fața instanței.

De altfel, atât concluziile scrise, cât și motivele de apel depuse sunt o reiterare „copy paste” a susținerilor din cuprinsul acțiunii introduse la instanța de fond. În sfârșit, instanța de apel, obligând atât Statul Român, cât și Ministerul Public la plata cheltuielilor de judecată, ar fi trebuit să dispună și cu privire la modul în care fiecare dintre aceștia vor suporta aceste cheltuieli, într-una din variantele prevăzute de art. 277 C. proc. civ., respectiv, în mod egal, proporțional sau solidar. Analiza instanței de recurs. Înalta Curte, exercitând controlul judiciar din perspectiva dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., constată ca nefondate următoarele critici: 1. Critica din recursul pârâtului Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice referitoare la efectele, în speță, ale deciziei Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, este nefondată pentru următoarele considerente: Prin Decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010, au fost declarate neconstituționale prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, care reglementau dreptul la despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de persoanele condamnate politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic.

Contrar, însă, susținerilor recurentului-pârât, Decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010 nu produce nici un efect în privința dreptului reclamantei la despăgubiri, cât timp a intervenit în timpul soluționării cauzei în etapa procesuală a recursului. Față de efectele deciziei Curții Constituționale pentru reclamantă și pentru orice alt solicitant aflat în situația sa, fără dubiu, defavorabile deoarece suprimă, practic, temeiul juridic al cererii de chemare în judecată, aplicarea sa de către prezenta instanță este incompatibilă cu art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Potrivit art. 1 alin. (1) din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție, „Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale.

Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional”. Noțiunea de „bunuri” din textul sus-menționat nu se limitează numai la proprietatea asupra unor bunuri corporale, anumite alte drepturi și interese care constituie active pot fi considerate „drepturi de proprietate” și, deci, „bunuri” în sensul acestei dispoziții. Art. 1 din Protocolul nr. 1 se aplică atât „bunurilor actuale”, cât și „valorilor patrimoniale”, inclusiv creanțe, în temeiul cărora reclamantul poate pretinde că are cel puțin „o speranță legitimă” de a obține exercițiul efectiv al unui drept.

Cu privire la noțiunea de „speranță legitimă”, Curtea a arătat că, întrucât interesul patrimonial vizat este de natura creanței, acesta nu poate fi considerat o „valoare patrimonială” în sensul art. 1 din Primul Protocol, decât atunci când are o bază suficientă în dreptul intern, spre exemplu atunci când este confirmat de o jurisprudență bine stabilită a instanțelor (cauza Kopecky c. Slovaciei, par.52).

Voința statului a fost în sensul despăgubirii persoanelor care întrunesc cerințele impuse de Legea nr. 221/2009, adoptând actul normativ menționat în acord cu Rezoluția nr. 1096 din 1996 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei privind „Măsurile de eliminare a moștenirii fostelor sisteme totalitare comuniste” și Declarația asupra Principiilor de Bază ale Justiției privind Victimele Infracțiunilor și ale Abuzului de Putere, adoptată de Adunarea Generală a O.N.U., prin Rezoluția nr. 40/34 din 29 noiembrie 1985, acte internaționale care solicită statelor să asigure victimelor reparații care nu pot fi mai mici decât ale celor condamnați pe nedrept, să garanteze dreptul de acces la mecanisme judiciare consolidate, prin intermediul cărora să poată obține compensații pentru prejudiciile pe care le-au suferit.

Prin urmare, persoanele care întrunesc condițiile prevăzute de Legea nr. 221/2009 aveau o bază suficientă în dreptul intern, pentru a putea spera, în mod legitim, la acordarea despăgubirilor, în urma epuizării unei proceduri echitabile și examinării circumstanțelor particulare ale cazului lor, de către instanțele interne. De asemenea, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) au calitatea de a fi accesibile și previzibile, enumerând chiar, în mod exemplificativ, criteriile de stabilire a cuantumului despăgubirilor. În plus, dreptul la despăgubiri pentru persoanele care îndeplineau cerințele legii în discuție era recunoscut printr-o jurisprudență previzibilă a instanțelor interne pronunțată până la acea dată.

Decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010, de la data publicării în M. Of., devine general obligatorie, putându-se considera că respectă criteriul de legalitate a privării de proprietate, impus de C.E.D.O., deoarece noțiunea de „lege”, proprie Convenției, nu trebuie privită în accepțiunea ei formală, și anume de norme juridice cuprinse în actele normative adoptate de Parlament. În sensul Convenției, legea reprezintă orice normă obligatorie și generală, oricare i-ar fi izvorul formal. Prin soluția adoptată în ceea ce privește admiterea excepției de neconstituționalitate a art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 se suprimă, fără îndoială, dreptul destinatarilor legii la despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de aceștia în perioada regimului politic trecut.

De altfel, potrivit art. 147 din Constituția României și art. 31 din Legea nr. 47/1992, republicată, privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele în 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale în M. Of. dacă, în acest interval, Parlamentul sau, după caz, Guvernul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept. Dacă puterea legiuitoare sau executivul nu își respectă această obligație, sancțiunea este încetarea efectelor juridice ale dispoziției constatate ca fiind neconstituțională.

Până în prezent, nu s-a intervenit în sensul compatibilizării art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 cu dispozițiile constituționale, în sensul celor reținute prin decizia în discuție, astfel încât textul de lege menționat nu mai produce efecte juridice. Pentru cei care, ca și reclamanta, sunt beneficiarii unei hotărâri definitive prin care li s-a recunoscut dreptul la despăgubiri, deci, ai unei valori patrimoniale protejate de art. 1 din Primul Protocol, aplicarea deciziei în recurs, cu consecința previzibilă a respingerii acțiunii, ar conduce la o privare de proprietate înțeleasă în sens larg, respectiv la privarea persoanei îndreptățite de despăgubirile acordate de instanță, în urma verificării îndeplinirii cerințelor legale.

Cum privarea de despăgubiri este totală, ea afectează însăși „substanța” dreptului la despăgubiri, deoarece despăgubirile au dispărut din patrimoniul beneficiarului, aceasta fără să se acorde nicio compensație în schimb sau, cel puțin, să se prevadă, pentru viitor, șansa obținerii unei oarecare reparații. Ca atare, nu există „indemnizarea corespunzătoare” a titularului dreptului. În concluzie, aplicând, în recurs, decizia Curții Constituționale, față de o persoană căreia i s-a recunoscut, în mod definitiv, dreptul la despăgubiri în temeiul Legii nr. 221/2009, cu consecința finală a respingerii acțiunii reclamantei, ar conduce la o privare de bun, fără plata unui contraechivalent, ceea ce, în final, ar reprezenta o încălcare a art. 1 din Primul Protocol.

Rezultă că, aplicarea Deciziei Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010 nu se poate realiza în recurs pentru motivul incompatibilității cu art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Aceasta deoarece, potrivit art. 376 alin. (1) C. proc. civ., o hotărâre judecătorească definitivă constituie titlu executoriu, dând naștere unei „valori patrimoniale” în sensul Convenției, ce intră în sfera de protecție a art. 1 din Protocolul nr. 1, iar punerea în executare a hotărârii dă dreptul părții câștigătoare de a se bucura în mod efectiv de „bun”. Or, reclamanta este titulara unui „bun” în sensul Convenției, devreme ce ea este în posesia unei hotărâri judecătorești definitive de recunoaștere a dreptului pretins.

Este vorba despre decizia din apel, supusă recursului, prin care a fost confirmată sentința fondului de recunoaștere, pe temeiul art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, a dreptului reclamantei la despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnarea cu caracter politic la care a fost supusă în perioada comunistă. 2.a. Critica vizând greșita acordare a despăgubirilor morale în cazul măsurii administrative a dislocării într-o altă localitate nu este fondată. Contrar susținerilor recurentului, Legea nr. 221/2009 conferă dreptul la despăgubiri pentru prejudiciul moral nu doar în cazul condamnărilor cu caracter politic, ci și în cazul măsurilor administrative cu caracter politic.

Astfel, art. 5 din Legea nr. 221/2009 a prevăzut în alin. (1) că: „Orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv, pot solicita instanței de judecată, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la: a) acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare (…); b) acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative (…); c) repunerea în drepturi, în cazul în care prin hotărârea judecătorească de condamnare s-a dispus decăderea din drepturi sau degradarea militară”.

Susținerea recurentului în sensul că legea prevede acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit doar prin condamnare, nu și prin