ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5880/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5880/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Asupra cauzei civile de față,

constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 5 februarie 2010 pe

rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, reclamanta S.M. a chemat

în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice,

solicitând obligarea acestuia la plata sumei de 250.000 euro, cu titlu de despăgubiri

pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a măsurilor administrative abuzive,

cu caracter politic, luate împotriva mamei sale, prin dislocarea din zona de

frontieră și stabilirea domiciliului obligatoriu, în perioada 18 iunie 1951 - 27

iulie 1955, prin Decizia M.A.I. nr. 200/1951, măsură ridicată prin Decizia M.A.I.

nr. 6100/27 iulie 1955.

În motivarea cererii sale, a arătat

că la data de 18 iunie 1951, mama sa, M.G., a fost strămutată din zona

frontierei de vest în comuna Frumușița Nouă pentru că era macedoneană,

stabilindu-i-se, totodată, și domiciliu obligatoriu în această localitate, până

la data de 27 iulie 1955, când au fost ridicate restricțiile respective.

Toată averea familiei a fost

confiscată, distrusă sau însușită de diverse persoane, iar membrii săi au

suferit o serie de neajunsuri datorate lipsei unei locuințe, confortului,

asistentei medicale, hranei și posibilității de a-și câștiga existența,

suferind în permanență de foame, sete, de căldură ori de frig.

Prin această măsură au fost cauzate

mamei sale grave prejudicii materiale și morale, ale căror consecințe s-au

repercutat asupra vieții de familie și evoluției sale, i-a fost știrbit dreptul

personal nepatrimonial la libertate, precum și atributele ce țin de relațiile

sociale, respectiv onoarea și reputația.

La momentul mutării forțate, într-un

timp foarte scurt, fiind anunțați cu o oră înainte, nu au putut să ia cu ei

nimic din ce aveau în gospodărie. Timp de mai multe zile au circulat în

trenuri, în vagoane destinate animalelor, înghesuiți până la refuz fără a putea

respira, oprind o dată pe zi pentru a fi satisfăcute nevoile fiziologice și

pentru a mânca un pahar de lapte cu pâine.

După ajungerea la destinație, au

fost lăsați pe câmp împreună cu alți deportați, fiecare având un număr de

identificare pe care erau obligați să îl poate asupra lor. Pentru a avea un

acoperiș deasupra capului au improvizat cocioabe din ierburi uscate sau au

făcut bordeie în pământ.

Prin sentința civilă nr. 969 din 8

iunie 2010, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a admis, în parte, acțiunea

și l-a obligat pe pârât să plătească reclamantei suma de 1.000 euro, în

echivalent în lei la data plății, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul

moral suferit prin măsura administrativă cu caracter politic dispusă împotriva

numitei M.G.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a

reținut, în esență, următoarele:

Reclamanta este fiica numitei M.G., care

a decedat la data de 10 iulie 1976.

Împotriva mamei reclamantei a fost

luată măsura administrativă a stabilirii domiciliului obligatoriu în comuna

Frumușița Nouă, prin dislocare din zona frontierei de vest. Această măsură a

fost pusă în aplicare în baza Deciziei M.A.I. nr. 200/1951, de la data de 18

iunie 1951 și până la 27 iulie 1955 când, urmare a Deciziei M.A.I. nr. 6100/1955,

restricțiile au fost ridicate.

Potrivit art. 3 lit. e) din Legea nr.

221/2009, constituie măsură administrativă cu caracter politic orice măsură

luată de organele fostei miliții sau securități, având ca obiect dislocarea și

stabilirea de domiciliu obligatoriu în baza Deciziei nr. 200/1951 a M.A.I.

În consecință, potrivit art. 5 alin.

(1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, descendentul de gradul I, în speță

reclamanta, are dreptul de a solicita instanței de judecată, după decesul

persoanei care a suferit măsura administrativă cu caracter politic, mama sa,

acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit, ținându-se seama

și de măsurile reparatorii deja acordate persoanelor în cauză prin Decretul-lege

nr. 118/1990.

Din înscrisurile depuse la dosarul

cauzei nu rezultă că reclamanta a primit și alte despăgubiri pentru prejudiciul

moral suferit de mama sa ca urmare a dislocării și stabilirii domiciliului

forțat, cu atât mai mult cu cât M.G. a decedat în anul 1976.

Legea nu stabilește pentru aceste

daune nici un cuantum minim, nici unul maxim, și nici criterii unitare și

general aplicabile pentru stabilirea cuantumului lor, similar, de exemplu,

Decretului-lege nr. 118/1990.

În aceste condiții, revine instanței

rolul ca, în fiecare caz în parte, să aprecieze în funcție de circumstanțele

concrete ale speței care este cuantumul despăgubirilor.

În speță, atingerea adusă

drepturilor fundamentale ale mamei reclamantei la libertate și la stabilirea

domiciliului este atât de gravă încât nu poate fi considerată suficientă simpla

recunoaștere a caracterului politic al respectivei măsuri administrative.

Mama reclamantei a suferit, în mod

evident, o perturbare a vieții sale de familie, a suferit atât fizic, ca urmare

a lipsei de hrană, a lipsei unei locuințe, a frigului în perioada iernii, cât

și psihic, prin îndepărtarea sa forțată din locul pe care și l-a ales liber

pentru a locui, prin părăsirea forțată a locuinței și bunurilor sale, cât și ca

urmare a modalității în care a fost transportată la momentul dislocării.

Raportat la această situație de

fapt, având în vedere gravitatea suferințelor resimțite de mama reclamantei,

precum și faptul că aceasta nu a primit și alte despăgubiri și statuând în

echitate, tribunalul a apreciat că reclamantei i se cuvin despăgubiri în

cuantum de 1.000 euro, în echivalent în lei la data plății.

Împotriva acestei sentințe au

declarat apel reclamanta, pârâtul și Ministerul Public - Parchetul de pe lângă

Tribunalul București.

Reclamantă S.M. a susținut că se

impunea acordarea unei sume mult mai mari, având în vedere măsurile abuzive la

care a fost supusă mama sa, M.G., timp de 4 ani, 1 lună și 9 zile.

Reclamanta a solicitat a se avea în

vedere și recenta jurisprudență a Înaltei Curți de Casație și Justiție

pronunțată în dosarele ce au ca obiect daune morale privind deținuții politici

și, nu în ultimul rând, practica C.E.D.O. în ceea ce privește daunele morale

acordate pentru prejudicii morale.

Ministerul Public - Parchetul de pe

lângă Tribunalul București a susținut că măsura luată împotriva mamei

reclamantei constituie o măsură administrativă cu caracter politic în sensul

prevăzut de art. 3 din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter

politic și măsurile asimilate acestora, pronunțate în perioada 06 martie 1945-22

decembrie 1989, astfel încât nu mai este necesară constatarea caracterului

politic al măsurii administrative, alin. (2) al art. 4 excluzând cazurile care

se încadrează în art. 3.

În ceea ce privește constatarea

caracterului politic al condamnării, a arătat că mama reclamantei nu a suferit

o condamnare, ci doar a făcut obiectul unei măsuri administrative cu caracter

politic.

În subsidiar, dacă se va trece peste

această apărare, a solicitat a se dispune cenzurarea cuantumului daunelor acordate,

arătând că suma de 1.000 euro este mult prea mare.

A considerat că în aprecierea

cuantumului despăgubirilor, instanța trebuia să aibă în vedere practica C.E.D.O

drept criteriu privind cuantumul despăgubirilor.

De asemenea, a solicitat a se avea

în vedere că reclamanta a primit o satisfacție echitabilă prin condamnarea în

mod public a regimului comunist.

Statul Român, prin Ministerul

Finanțelor Publice, a solicitat schimbarea sentinței civile apelate, în sensul

respingerii în totalitate a acțiunii formulate de reclamantă, ca neîntemeiată.

În subsidiar, în măsura în care se

va aprecia că acțiunea este întemeiată, în ceea ce privește obligarea Statului

Român la plata de despăgubiri, a solicitat a se avea în vedere faptul că suma

de 1.000 euro reprezentând despăgubiri morale pentru perioada de 4 ani, cât

mama reclamantei a fost dislocată într-o altă localitate, acordată de către

instanță, este exagerat de mare.

Astfel, s-a arătat că instanța de

apel ar trebui să aibă în vedere faptul că rațiunea dispozițiilor cuprinse în

Legea nr. 221/2009 constă, în primul rând, în dezdăunarea celor nevinovați, iar

stabilirea cuantumului despăgubirilor presupune și luarea în considerare a unor

elemente de apreciere, neverificabile nemijlocit prin elemente probatorii.

De principiu, suma de bani stabilită

cu titlu de daune morale are drept scop nu atât de a repune victima într-o

situație similară cu cea avută anterior, cât de a-i procura satisfacții de

ordin moral susceptibile de a înlocui valoarea de care a fost privată.

Relativ la daunele morale în

general, sub aspectul cuantumului, s-a arătat că instanța de contencios

european are o jurisprudență constantă, statuând în echitate și în raport de

circumstanțele cauzei, adoptând o poziție moderată prin sumele rezonabile

acordate.

Ținându-se seama de echivalentul

real al consecințelor negative la care s-a făcut referire, al suferințelor

suportate de către mama reclamantei, pe perioada de 4 ani, cât a fost dislocată

dintr-o localitate în alta, a faptului că a trecut o perioadă îndelungată de

timp de la data producerii prejudiciului și până în prezent, se impune să fie

cenzurat cuantumul daunelor morale, suma acordată cu acest titlu, respectiv 1.000

euro, fiind exagerat de mare.

De asemenea, solicită a se avea în

vedere și O.U.G. nr. 62/2010, pentru modificarea și completarea Legii nr. 221/2009,

prin care s-au plafonat sumele ce se pot acorda pentru persoanele care solicită

despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit.

În calea de atac a apelului nu s-au

administrat probe noi, părțile neformulând întâmpinări.

Curtea de Apel București, secția a

III a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin decizia civilă nr. 551/

A din 7 octombrie 2010, a respins, ca nefondate, apelurile declarate de pârâtul

Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Ministerul Public - Parchetul

de pe lângă Tribunalul București și a admis apelul declarat de reclamantă, cu

consecința schimbării, în parte, a sentinței apelate, în sensul stabilirii cuantumului

despăgubirilor pentru prejudiciul moral suferit la 4.000 euro, în echivalent

lei, la data plății.

Curtea a reținut că situația de fapt

stabilită de prima instanță nu a fost contestată de nici o parte.

Potrivit art. 3 din Legea nr. 221/2009,

constituie măsură administrativă cu caracter politic orice măsură luată de

organele fostei miliții sau securități, având ca obiect dislocarea și

stabilirea de domiciliu obligatoriu, internarea în unități și colonii de muncă,

stabilirea de loc de muncă obligatoriu, dacă a fost întemeiată pe unul sau mai

multe dintre următoarele acte normative: (lit. e)) deciziile nr. 200/1951, nr. 239/1952

și nr. 744/1952 ale M.A.I.

Curtea a reținut că măsura luată

împotriva mamei reclamantei constituie o măsură administrativă cu caracter

politic, în sensul prevăzut de art. 3 din Legea nr. 221/2009 privind

condamnările cu caracter politic și măsurile asimilate acestora, pronunțate în

perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, aceste împrejurări rezultând fără

echivoc din adresa din 19 august 1993, eliberată de Ministerul Justiției –

Direcția Instanțelor Militare.

Curtea a constatat,

totodată, că prin O.U.G. nr. 62 din 30 iunie 2010 (publicată în M. Of. nr. 446

din 1 iulie 2010 și intrată, așadar, în vigoare după pronunțarea sentinței

civile apelate) s-a modificat și completat Legea nr. 221/2009, astfel încât s-a

extins sfera situațiilor în care instanțele pot acorda despăgubiri pentru

prejudiciul moral suferit de victimele fostului regim politic comunist, între

acestea regăsindu-se în prezent și persoanele (ori, după caz, soția sau

descendenții până la gradul al II-lea) împotriva cărora s-au luat, în perioada

de referință, măsuri administrative cu caracter politic.

În raport de aceste noi

dispoziții legale, Curtea a constatat că, prin prisma efectului devolutiv al apelului,

se impune reanalizarea acțiunii deduse judecății din perspectiva noilor norme

cu caracter reparatoriu, incidente și în cazul în care persoana ce pretinde

despăgubiri a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic,

astfel cum se pretinde de către reclamantă, invocând calitatea de descendentă a

autorului său, persecutat în timpul fostului regim politic.

Curtea a reținut, sub acest aspect,

că în mod corect tribunalul a stabilit că măsura luată împotriva mamei

reclamantei constituie o măsură administrativă cu caracter politic în sensul

prevăzut de art. 3 din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter

politic și măsurile asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 -

22 decembrie 1989.

Totodată, Curtea, prin raportare la art.

5 alin. (1) lit. a) pct. 3 din Legea nr. 221/2009, în actuala redactare, a apreciat

că reclamanta este îndreptățită la plata unor despăgubiri pentru prejudiciul

moral suferit de mama sa prin stabilirea domiciliului forțat în altă

localitate.

Cu privire la critica comună privind

cuantumul despăgubirilor acordate, Curtea a făcut o analiză unitară a apelurilor

pe acest aspect, sens în care a avut în vedere criteriile indicate în acest

scop de art. 5 alin. (1)

1

, introdus prin O.U.G. nr. 62/2010.

Curtea a reținut că perioada în care

autoarea reclamantei a avut domiciliu forțat și a fost dislocată este de 4 ani,

o lună și 9 zile, timp în care dreptul la liberă circulație i-a fost abuziv

limitat.

În cauză, reclamanta a susținut că

se impune ca prejudiciul moral să fie evaluat la suma de 250.000 lei,

justificând această solicitare prin descrierea evenimentelor petrecute la data

dislocării autorului său.

Curtea a apreciat că, în cauză, probele

administrate nu sunt de natură a conduce la o evaluare atât de mare a

prejudiciului suferit.

Apreciind cuantumul daunelor morale

în raport de criteriile generice de reparare a consecințelor negative suferite

de victima regimului comunist, Curtea a apreciat că recunoașterea prin Legea nr.

221/2009 a posibilității acordării unei compensații pentru victimă tinde la

oferirea unui echivalent care, prin excelență, poate fi o sumă de bani, ce îi

permite să-și aline, prin anumite avantaje, rezultatul dezagreabil al faptei

ilicite.

De aceea, ceea ce trebuie evaluat,

în realitate, este despăgubirea care vine să compenseze prejudiciul, nu

prejudiciul ca atare.

În atare condiții, Curtea

a apreciat că se impune repararea de către stat a pagubei suferite, inclusiv

sub forma acordării unor despăgubiri morale, în scopul înlăturării, pe cât

posibil, a tuturor consecințelor dăunătoare ale acesteia, prin procurarea unor satisfacții

de ordin moral.

Sub aspectul cuantumului

despăgubirilor morale, instanța nu poate decât să aprecieze, în baza

susținerilor părților, raportat la elementele de fapt anterior prezentate și în

contextul realităților istorice, prejudiciul moral suferit de către autoarea

reclamantei, principiul reparării integrale a prejudiciului neputând avea,

într-o astfel de situație, decât un caracter aproximativ, dată fiind natura

neeconomică a acestor daune, imposibil de echivalat bănește.

La cuantificarea prejudiciului

suferit, Curtea a ținut cont și de jurisprudența constantă a Curții Europene a

Drepturilor Omului care, statuând în echitate, în raport de circumstanțele

cauzei, a adoptat o poziție moderată prin sumele rezonabile acordate.

În acest sens, a reținut, spre

exemplificare, soluțiile pronunțate în cauzele Barbu Anghelescu împotriva

României (hotărârea din 05 octombrie 2005), Bursuc împotriva României

(hotărârea din 12 octombrie 2004), Dragotoniu și Militaru-Pidhorni împotriva

României (hotărârea din 24 mai 2007), Pantea împotriva României (hotărârea din

3 iunie 2003), Canciovici împotriva României, precum și deciziile pronunțate de

Înalta Curte de Casație și Justiție în cauze similare.

Curtea a considerat că reclamanta nu

a produs probe din care să rezulte intensitatea suferințelor și privațiunilor

care au fost suportate de autoarea sa, altele decât cele inerente luării unei

asemenea măsuri restrictive de drepturi, atât în plan social, cât și pe plan personal,

afectiv.

De asemenea, a reținut că, în

conformitate cu dispozițiile Decretului-lege nr. 118/1990, mamei reclamantei

i-a fost deja recunoscută calitatea de luptător în rezistenta anticomunistă,

această recunoaștere având un caracter compensatoriu moral cel puțin parțial, de

natură a asigura o satisfacție rezonabilă din perspectiva prejudiciului moral încercat

de victimă.

Curtea a mai reținut și că a trecut

o perioada îndelungată de timp de la data producerii prejudiciului și până în prezent,

respectiv peste 50 de ani, astfel că nu se poate nega o atenuare semnificativă

a prejudiciului moral prin trecerea timpului și prin măsurile adoptate de stat,

inclusiv în sensul condamnării publice a regimului politic sub imperiul căruia

au fost adoptate astfel de măsuri abuzive.

Ca urmare, Curtea a apreciat că suma

globală de 4.000 euro este de natură să compenseze prejudiciul moral suferit și

să respecte principiul proporționalității daunei cu despăgubirea acordată.

În temeiul art. 274 C. proc. civ., Curtea a obligat pe apelanții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și

Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul București la plata sumei

de 500 lei cheltuieli de judecată către apelanta - reclamantă, față de soluția

de admitere a apelurilor acestor părți.

Atât părțile, cât și Ministerul

Public au declarat recurs împotriva deciziei curții de apel.

Recurenta - reclamantă, în temeiul

dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., a solicitat modificarea soluției

instanței de apel sub aspectul cuantumului despăgubirilor acordate cu titlu de

daune morale, respectiv stabilirea acestor despăgubiri la nivelul celor pretinse

prin cererea de chemare în judecată.

În

dezvoltarea acestei critici, recurenta a arătat că se impunea acordarea unei

sume mult mai mari, având în vedere măsurile abuzive la care a fost supusă

autoarea sa, faptul că daunele morale suferite sunt imense și numai sub

aspectul că, pentru o perioadă de 4 ani, libertatea de mișcare sau dreptul de

liberă circulație i-au fost abuziv încălcate, fără celelalte repercusiuni

colaterale.

Susține că

suma de 4.000 euro nu reprezintă o

reparație echitabilă, compensatorie și proporțională cu daunele morale

suferite, în condițiile în care instanța recunoaște că, pentru o perioadă de 4

ani, mamei sale i-au fost totuși încălcate abuziv anumite drepturi.

Chiar dacă

nu există un echivalent pecuniar al suferinței morale, instanța de apel trebuia

să țină seama de toate cele expuse în acțiune, de realitățile crude din acele

vremuri, dar arhicunoscute, fiind de notorietate perioada la care se face

referire, existând numeroase relatări, documentare și o mulțime de informații, astfel

încât nu se poate susține că nu a probat pretenția dedusă judecății.

Suferințele

fizice și psihice îndurate de către autoarea sa nu pot fi cuantificate printr-o

sumă de bani, ele fiind inestimabile, însă despăgubirile cerute trebuie să

reprezinte aprecierea tuturor consecințelor negative produse, prin deportarea și

stabilirea domiciliului obligatoriu, asupra vieții sociale în general.

Deportarea

și stabilirea domiciliului obligatoriu a condus la lezarea drepturilor

fundamentale, respectiv onoare, reputație, nume, încredere acordată de

societate, libertate de mișcare, dreptul la liberă circulație.

Este

adevărat că repararea daunelor morale prin despăgubiri bănești ridică problema

dificilă a modului și a criteriilor de stabilire a indemnizației destinate

acestora, dar ele trebuie să țină cont de importanța valorilor morale lezate,

iar suma acordată nu a ținut cont de criteriile legale de apreciere.

Dacă

valorile unui om nu pot fi prețuite în bani, atingerile aduse acestora se

materializează în forme concrete, judecătorul având căderea să aprecieze

intensitatea și gravitatea lor.

În reaprecierea cuantumului daunelor

morale, instanța de apel ar fi trebuit să aibă în vedere existența

prejudiciului moral complex, care este o consecință directă a măsurilor abuzive

la care a fost supusă victima și nu trebuia să-și motiveze soluția prin

raportare la limitările impuse de O.U.G. 62/2010, ci la valoarea despăgubirilor

nepatrimoniale acordate de C.E.D.O.

Instanța de apel, dacă dorea să se

refere la soluțiile C.E.D.O., putea să aibă în vedere și ultima hotărâre în

cauza Niță contra României în care C.E.D.O. a hotărât că pentru doar 4 zile de

reținere abuzivă, Statul Român să fie obligat la plata sumei de 7.000 euro

către petent.

Făcând,

deci, un calcul matematic, rezultă că pentru o zi de reținere Statul a fost

obligat să plătească, cu titlu de daune morale, suma de

1.800 euro.

Totodată,

în cauza Bursuc contra României, C.E.D.O. a hotărât să acorde petentului suma

de 10.000 euro pentru 3 zile de reținere ilegală și o lună internare în spital,

ceea ce diferă mult cu cei 4 ani la care autoarea reclamantei a fost supusă în

regimul anterior, iar condițiile sunt de necomparat.

În

cauza Barbu Anghelescu contra României, pentru 10 zile de reținere s-au acordat

7.000 euro. În ambele cauze s-au acordat despăgubiri morale de peste 700 euro/ zi

reținere ilegală.

În

raport de aceste hotărâri C.E.D.O. și de alte hotărâri pronunțate de instanțele

românești, suma acordată este foarte mică.

De

altfel, consecințele dăunătoare au fost probate și prin recunoașterea și

condamnarea acestor abuzuri în „

Raportul Final” întocmit de Comisia Prezidențială pentru

Analiza Dictaturii Comuniste din România, raport prezentat în Parlamentul

României,

motiv pentru care

instanța de recurs trebuie să le aprecieze corect, să aibă în vedere principiul

reparării integrale a prejudiciului cauzat prin acordarea unor despăgubiri

echitabile, cu reală funcție reparatorie, cu consecința majorării cuantumului lor.

Recurentul-pârât

Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice a invocat ca temei al

nelegalității hotărârii dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în baza

cărora a formulat următoarele critici:

prezent nu mai există temei legal pentru acordarea de daune morale față de

Decizia nr.

1358 din 21 octombrie 2010 a Curții

Constituționale, prin care a fost admisă excepția de neconstituționalitate a prevederilor

art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009.

Curtea

Constituțională a reținut că, în ceea ce privește acordarea despăgubirilor, nu

poate exista decât o obligație morală a statului de a acorda despăgubiri

persoanelor persecutate în perioada comunistă.

Prin urmare,

Curtea a constatat că „a fortiori nu se poate concluziona că în materia

despăgubirilor pentru daunele morale suferite de foștii deținuți politici în

perioada comunistă ar exista vreo obligație a statului de a le acorda”.

De asemenea,

Curtea Constituționala a reținut prin aceeași deciziei că „despăgubirile pentru

daunele morale suferite în perioada comunistă trebuie să fie drepte,

echitabile, rezonabile și proporționale cu gravitatea și suferințele produse

prin aceste condamnări sau măsuri administrative”.

Or, despăgubirile

prevăzute de dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea

221/2009, care au același scop ca și indemnizația prevăzută de art. 4 din

Decretul-lege nr. 118/1990, nu pot fi considerate drepte, echitabile și

rezonabile.

Având

în vedere că această dispoziție, în baza căreia instanța a acordat despăgubiri

morale în cuantum de 4000 de euro, a fost declarată

neconstituțională de către Curtea Constituțională prin Decizia nr. 1358/21

octombrie 2010

, hotărârea instanței de fond este neîntemeiată.

În

ceea ce privește domeniul acordării de despăgubiri pentru daunele morale

persoanelor persecutate din motive politice în perioada comunistă, Curtea

Constituțională a reținut că există reglementări paralele și anume, pe de o

parte, Decretul-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor

persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6

martie 1945 și O.U.G. nr. 214/1999 privind acordarea calității de luptător în

rezistenta anticomunistă persoanele

condamnate

pentru infracțiuni săvârșite din motive politice, persoanelor împotriva cărora

au

fost dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive, precum și

persoanelor care au participat la acțiuni de împotrivire cu arme și răsturnare

prin forța regimului comunist instaurat in România, iar, pe de altă parte, Legea

nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile

administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 06 martie 1945 - 22

decembrie 1989.

Astfel,

având în vedere aceste considerente,

Curtea

Constituțională a constatat

că

acordarea de despăgubiri pentru daunele morale suferite de foștii deținuți

politici,

așa cum a fost reglementata prin art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr.

221/2009, contravine art. 1 alin. (3) din Legea fundamentală.

situația în care instanța de recurs nu va găsi fondată prima critică, netemeinicia

acțiunii reclamantei trebuie reținută în baza

următoarelor

argumente:

a. Potrivit

dispozițiilor prevăzute la

art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, despăgubirile morale se

acordă doar în cazul condamnărilor, nu și în cazul aplicării unor măsuri administrative

cu caracter politic, așa cum este și măsura dislocării.

Din actele depuse la dosarul cauzei a

rezultat că mama reclamantei a fost strămutată din zona de vest în comuna

Frumușița Nouă, pentru o perioadă de 4 ani, 1 lună și 9 zile, în baza Deciziei

M.A.I. nr. 200/1951.

Persoanele

care au fost supuse unor măsuri administrative cu caracter politic

beneficiază de despăgubirile prevăzute la lit. b)

și constau în echivalentul valorii bunurile

confiscate ca efect al măsurilor

administrative îndreptate împotriva lor, dacă acestea nu au fost restituite sau

nu au fost obținute despăgubiri în echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001

sau ale Legii nr. 247/2005.

Cum, în

speță, mama reclamantei nu a suferit o condamnare, ci acesta a făcut obiectul

unei măsuri administrative cu caracter politic, nu sunt

îndeplinite condițiile prevăzute de Legea nr. 221/2009 pentru a primi

despăgubiri pentru

prejudiciul moral cauzat în urma luării măsurii

administrative de dislocare într-o altă localitate.

b. Despăgubirile

morale se acordă în considerarea persoanei ce a suferit efectiv prejudiciul,

acțiunea în plata daunelor morale fiind o acțiune personală.

Astfel,

despăgubirile ce pot fi acordate în temeiul art. 5 alin. (1) lit. a) au la bază

prejudiciul moral suferit de cel căruia i s-a aplicat măsura administrativă a dislocării,

iar nu de soțul sau descendenții acestuia, cum este cazul în speță.

Dreptul

la repararea unui prejudiciu moral este un drept de natură exclusiv personală,

ce nu se poate transmite prin moștenire, moștenitorii putând doar continua

acțiunea introdusă de autorul lor.

Prin

urmare, dacă s-ar accepta că descendenții sau soțul ar putea introduce personal

acțiune pentru repararea prejudiciului moral suferit de victima măsurii

administrative a dislocării, atunci această soluție ar trebui să aibă ca

fundament o transmisiune a dreptului la reparație din patrimoniul defunctului

în patrimoniul moștenitorilor săi.

O asemenea

soluție ar conduce la concluzia acceptării transmiterii pe cale succesorala a

unui drept strict personal, soluție singulară în sistemul de drept românesc.

Acceptarea

ideii că soțul sau descendenții până la gradul II ar putea solicita despăgubiri

pentru prejudiciul moral suferit de autorul lor, ar putea conduce la situații

juridice unice, confuze și inexplicabile din perspectiva tradiției sistemului

legislativ românesc.

Astfel,

teoretic, ar putea exista situații când o parte din patrimoniul defunctului

(dreptul la repararea prejudiciului moral) este preluat de persoane străine de

moștenire.

O

asemenea soluție ar contrazice principiile de bază ale transmiterii succesorale

în dreptul românesc, ceea ce, în mod evident, nu a fost în intenția

legiuitorului.

Prin

urmare, intenția legiuitorului a fost în sensul că dreptul soțului sau

descendenților de a obține despăgubiri se naște doar în condițiile în care

decesul celui care a suferit măsura administrativă a dislocării a intervenit

după data intrării în vigoare a legii.

De

asemenea, așa cum rezultă și din expunerea de motive, beneficiarii acestei legi

sunt persoanele care au suferit condamnări politice, legiuitorul referindu-se,

în mod evident, la persoanele în viață, deoarece doar acestea mai pot exercita

drepturi.

În speță, mama reclamantei a decedat la data de 10 iulie 1996,

deci cu mult înainte de intrarea în

vigoare a Legii nr. 221/2009.

c. Prin

introducerea posibilității moștenitorilor de gradul I de a beneficia de

despăgubiri pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate de regimul

comunist, legiuitorul s-a îndepărtat de la principiile care guvernează

acordarea acestor despăgubiri și anume cel al echității și al dreptății.

Astfel, art. 5 alin. (1)

din Legea nr. 221/2009

se îndepărtează de la scopul pentru care au fost introduse aceste

despăgubiri,

întrucât nu se poate considera că moștenitorii au aceeași îndreptățire la despăgubiri

pentru daunele morale suferite în perioada comunistă de predecesorul lor.

Prin urmare,

suma de 4.000 de euro care a fost acordată de către instanța reclamantei este

nelegală, întrucât dreptul la repararea unui prejudiciu moral este un drept

exclusiv personal, ce nu se poate transmite prin moștenire, iar mama

reclamantei, care a suferit efectiv prejudiciul, nu se mai afla în viață la

data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009.

d. O

bligarea Statului Român prin

Ministerul Finanțelor Publice la plata sumei de 4.000 euro cu titlu de despăgubiri

morale pentru perioada de 4 ani, 1 luna și 9 zile, cât mama reclamantei a fost

strămutată într-o altă localitate,

este

exagerat de mare.

Astfel, instanța de apel ar fi

trebuit să aibă în vedere faptul că rațiunea

dispozițiilor

cuprinse în Legea nr. 221/2009 constă, în primul rând, în dezdăunarea

celor

nevinovați și, în al doilea rând, că prevederile legale realizează o funcție

preventivă, existența unor asemenea dispoziții fiind de natură să sporească

vigilența organelor judiciare în verificarea și aprecierea materialului

probator, pentru a nu se ajunge la luarea unor măsuri nedrepte.

Chiar dacă,

în raport cu natura acestor daune nepatrimoniale, stabilirea cuantumului lor presupune

și luarea în considerare a unor elemente de apreciere neverificabile nemijlocit

prin elemente probatorii, ceea ce impune și existenta unor anumite

eventualități de aproximare, pentru limitarea efectelor unei atare

eventualități este, totuși, necesar să fie avute în vedere anumite criterii de

determinare a valorii prejudiciului moral real suferit, cum sunt consecințele

negative suportate sub aspect fizic și psihic, importanța valorilor morale

lezate și urmările produse prin lezarea acestor valori, în măsura în care au

fost afectate situația profesională sau socială a celui care se consideră victima

măsurii luate.

Dificultatea de evaluare ori de câte ori este vorba de suferințe de

ordin moral

nu

trebuie însă

interpretată în sensul obținerii unor sume exorbitante, fără corespondent în

raport de ceea ce înseamnă prejudiciul moral, cum este suma de 250.000 euro

solicitată de reclamantă prin acțiune.

De

principiu, suma de bani stabilită cu titlu de daune morale are drept scop nu

atât de a repune victima într-o situație similară cu cea avută anterior, cât de

a

procura satisfacții de ordin moral,

susceptibile de a înlocui valoarea de care a fost

privată.

Prin urmare,

la stabilirea cuantumului daunelor morale urmează a se avea în vedere perioada strămutării,

atingerea adusă drepturilor și libertăților

fundamentale

ale omului, lipsirea de posibilitatea de a-și continua activitățile anterioare

și de

a obține venituri

corespunzătoare pentru cel strămutat și familia sa.

e. Reclamanta

nu a administrat suficiente probe din care să rezulte consecințele măsurii

administrative produse, pe plan fizic și psihic, asupra autoarei reclamantei, măsura

în care abuzul la care a fost supusă i-a afectat situația familială,

profesională și socială

.

f. A

trecut o perioadă îndelungată de

timp de la data producerii prejudiciului și până în prezent, astfel încât a

avut loc o atenuare semnificativă a prejudiciului moral.

g. CEDO are

o jurisprudență constantă, în sensul că, statuând

în echitate și în raport de circumstanțele cauzei, a adoptat o poziție moderată

prin sumele rezonabile

acordate, ca de exemplu în cauzele

Vitan contra României, Pantea

împotriva României.

Pe cale de

consecință, recurentul-pârât solicită respingerea acțiunii și, în subsidiar, reducerea

cuantumului daunelor morale la care a fost obligat, întrucât suma de 4.000 euro

este exagerat de mare.

Recurentul Ministerul

Public-Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București a susținut nelegalitatea

hotărârii în temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În

dezvoltarea acestui motiv, recurentul a arătat că instanța de apel a aplicat greșit

legea, sub următoarele aspecte:

a) Conform

art. 5 alin. (1)

1

din O.U.G. nr. 62/2010 pentru modificarea

și completarea Legii nr. 221/2009,

sub imperiul căreia a fost

pronunțată decizia instanței de apel, la stabilirea cuantumului despăgubirilor,

instanța judecătorească trebuia să ia în considerare, fără a se limita la

acestea, durata pedepsei privative de libertate, perioada de timp scursă de la

condamnare și consecințele negative produse în plan fizic, psihic și social,

precum și măsurile reparatorii deja acordate în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990

și al O.U.G. nr. 214/1999.

Majorând

cuantumul daunelor morale de la 1.000 euro la 4.000 euro, instanța nu a făcut o

aplicare corectă a tuturor acestor criterii.

Analizând

criteriul consecințelor negative produse în plan fizic, psihic și social, instanța

de apel a manifestat o mare doză de subiectivism în stabilirea în concret a

sumei cuvenite cu titlu de daune morale, în condițiile în care ea însăși a recunoscut

că reclamanta nu a produs probe din care să rezulte intensitatea suferințelor

și privațiunilor care au fost suportate de autoarea acesteia.

Referirea

la deciziile Curții Europene a Drepturilor Omului nu poate justifica alegerea

făcută de instanță în stabilirea cuantumului daunelor morale, acestea neavând

incidență în cauza de față.

Deciziile

enumerate de instanța de apel privesc încălcări ale altor drepturi fundamentale

decât cel al libertății de circulație și de alegere a reședinței, săvârșite

într-o epocă de după căderea regimului comunist, când abuzurile săvârșite de

autorități au fost incomparabil mai puține, sau chiar excepționale, fiind, prin

urmare, și sancționate mult mai sever.

Totodată, instanța nu a dat

relevanța necesară împrejurării că persoana cu adevărat îndreptățită la

despăgubiri nu mai este în viață, iar de la încetarea măsurii administrative a

trecut peste o jumătate de secol, timp în care ecoul suferințelor îndurate s-a

atenuat în mod semnificativ.

De

altfel, reclamanta mai are un dosar pe rolul Curții de Apel București, secția a

VII a civilă, cu nr. 6755/3/2010, în care solicită despăgubiri pentru aceleași

motive ca în prezenta cauză, de data aceasta în numele tatălui, urmărind ca

prin introducerea de cereri separate să obțină sume de bani care să depășească

plafonul maxim de 5.000 euro, prevăzut de art. 5 alin. (1) lit. a) pct. 2 din

O.U.G. nr. 62/2010 pentru descendenții de gradul I, indiferent de numărul

părinților care au suportat măsura administrativă.

În

concluzie, suma de 1.000 euro reprezentând daune morale acordată de instanța de

fond reprezintă o reparație justă și echitabilă a prejudiciului creat prin

măsura administrativă cu caracter politic.

b) Obligarea

Ministerului Public la plata cheltuielilor de judecată către apelanta-reclamantă

este nelegală.

Conform art.

274 C. proc. civ., partea care cade în pretenții va fi obligată, la cerere, să

plătească cheltuielile de judecată.

Art. 131 alin.

(1) din Constituție prevede că, „în activitatea judiciară, Ministerul Public

reprezintă interesele generale ale societății și apără ordinea de drept, precum

și drepturile și libertățile cetățenilor”.

Potrivit

art. 60 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, atribuțiile

Ministerului Public în materie civilă sunt, printre altele, participarea, în

condițiile legii, la ședințele de judecată și exercitarea căilor de atac

împotriva hotărârilor judecătorești în condițiile prevăzute de lege.

Formele

concrete de participare a procurorului la procesul civil sunt prevăzute de art.

45 C. proc. civ.: pornirea procesului civil, participarea la judecata

procesului civil prin punerea de concluzii, exercitarea căilor de atac, cererea

de punere în executare a anumitor hotărâri.

Din

toate aceste reglementări legale rezultă, cu claritate, rolul de participant al

procurorului în procesul civil și nu acela de parte care, căzând în pretenții,

ar putea suporta cheltuielile de judecată.

Procurorul

și, implicit, parchetul, ca formă de organizare

profesională, nu sunt parte a raportului juridic

dedus judecății, nu sunt titulari ai dreptului subiectiv contestat în justiție

de parte potrivnică.

Participarea

Ministerului Public în cauzele civile se face în virtutea calității sale de

organ al statului care veghează la respectarea legii în activitatea de

judecată, acesta nefiind reprezentantul nici uneia dintre părțile litigante.

De altfel, participarea procurorului

la judecarea cererilor de natura celei în speță este obligatorie, în condițiile

art. 4 alin. (5) din Legea nr. 221/2009.

Așadar, parte în raportul juridic de

drept civil este Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, doar acesta

putând fi obligat, eventual, la plata cheltuielilor de judecată, în măsura în

care are o culpă procesuală.

Ministerul

Public nu este parte, participarea sa în cauză datorându-se doar unei obligații

legale, așa încât el nu poate fi obligat la plata cheltuielilor de judecată.

Pe de altă parte, obligarea

apelanților Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Ministerul

Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul București la plata, în integralitate,

a cheltuielilor de judecată, este nelegală.

Conform

art. 276 C. proc. civ., când pretențiile fiecărei părți au fost încuviințate

numai în parte, instanța va aprecia în ce măsură fiecare dintre ele poate fi

obligată la plata cheltuielilor de judecată, putând face compensarea lor.

În

speță, instanța de apel a admis în parte pretențiile reclamantei, stabilind

cuantumul despăgubirilor la valoarea de 4.000 euro, față de 250.000 euro cât

s-a solicitat prin acțiune și prin cererea de apel. Făcând un simplu calcul

matematic, se poate observa că pretențiile reclamantei au fost admise în proporție

de 1,6%, așa încât, corelativ, și cheltuielile de judecată aferente ar fi

trebuit să fie suportate de partea perdantă în aceeași proporție.

Astfel, dacă totalul acestor

cheltuieli s-a pretins a fi în sumă de 500 lei (onorariu de avocat), iar acțiunea

a fost admisă în proporția sus-amintită, atunci și imputarea acestor cheltuieli

trebuia făcută în aceeași proporție, 1,6% din suma de 500 lei reprezentând 8

lei.

De asemenea, conform art. 274 alin. (3)

C. proc. civ., judecătorii au dreptul să mărească sau să micșoreze onorariile

avocaților, potrivit cu cele prevăzute în tabloul onorariilor minimale, ori de

câte ori vor constata motivat că sunt nepotrivit de mici sau de mari față de

valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat.

Raportat la această din urmă

cerință, instanța de apel ar fi trebuit să cenzureze cuantumul sumei pretinse cu

titlu de cheltuieli de judecată, constând în onorariul de avocat, micșorându-l,

pentru următoarele motive:

Cauza în faza apelului a avut o

dificultate redusă și s-a judecat chiar la primul termen.

Toată activitatea avocatului

reclamantei a constat în depunerea motivelor de apel și a unor concluzii

scrise, fără măcar o susținere orală a acestora în fața instanței.

De altfel, atât concluziile scrise,

cât și motivele de apel depuse sunt o reiterare „copy paste” a susținerilor din

cuprinsul acțiunii introduse la instanța de fond.

În sfârșit, instanța de apel,

obligând atât Statul Român, cât și Ministerul Public la plata cheltuielilor de

judecată, ar fi trebuit să dispună și cu privire la modul în care fiecare dintre

aceștia vor suporta aceste cheltuieli, într-una din variantele prevăzute de art.

277 C. proc. civ., respectiv, în mod egal, proporțional sau solidar.

Analiza instanței de recurs.

Înalta Curte, exercitând controlul

judiciar din perspectiva dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., constată

ca nefondate următoarele critici:

Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice referitoare la efectele, în

speță, ale deciziei Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, este

nefondată pentru următoarele considerente:

Prin Decizia Curții Constituționale nr.

1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010,

au fost declarate neconstituționale prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza

întâi din Legea nr. 221/2009, care reglementau dreptul la despăgubiri pentru

prejudiciul moral suferit de persoanele condamnate politic în perioada 6 martie

1945 - 22 decembrie 1989 sau care au făcut obiectul unor măsuri administrative

cu caracter politic.

Contrar, însă, susținerilor recurentului-pârât,

Decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010 nu produce nici un

efect în privința dreptului reclamantei la despăgubiri, cât timp a intervenit

în timpul soluționării cauzei în etapa procesuală a recursului.

Față de efectele deciziei Curții

Constituționale pentru reclamantă și pentru orice alt solicitant aflat în

situația sa, fără dubiu, defavorabile deoarece suprimă, practic, temeiul

juridic al cererii de chemare în judecată, aplicarea sa de către prezenta

instanță este incompatibilă cu art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția

Europeană a Drepturilor Omului.

Potrivit art. 1 alin. (1) din

Protocolul adițional nr. 1 la Convenție, „Orice persoană fizică sau juridică

are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de

proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile

prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional”.

Noțiunea de „bunuri” din textul

sus-menționat nu se limitează numai la proprietatea asupra unor bunuri

corporale, anumite alte drepturi și interese care constituie active pot fi

considerate „drepturi de proprietate” și, deci, „bunuri” în sensul acestei

dispoziții.

Art. 1 din Protocolul nr. 1 se

aplică atât „bunurilor actuale”, cât și „valorilor patrimoniale”, inclusiv

creanțe, în temeiul cărora reclamantul poate pretinde că are cel puțin „o

speranță legitimă” de a obține exercițiul efectiv al unui drept.

Cu privire la noțiunea de „speranță

legitimă”, Curtea a arătat că, întrucât interesul patrimonial vizat este de

natura creanței, acesta nu poate fi considerat o „valoare patrimonială” în

sensul art. 1 din Primul Protocol, decât atunci când are o bază suficientă în

dreptul intern, spre exemplu atunci când este confirmat de o jurisprudență bine

stabilită a instanțelor (cauza Kopecky c. Slovaciei, par.52).

Voința statului a fost în sensul

despăgubirii persoanelor care întrunesc cerințele impuse de Legea nr. 221/2009,

adoptând actul normativ menționat în acord cu Rezoluția nr. 1096 din 1996 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei privind „Măsurile de eliminare a moștenirii

fostelor sisteme totalitare comuniste” și Declarația asupra Principiilor de

Bază ale Justiției privind Victimele Infracțiunilor și ale Abuzului de Putere,

adoptată de Adunarea Generală a O.N.U., prin Rezoluția nr. 40/34 din 29

noiembrie 1985, acte internaționale care solicită statelor să asigure

victimelor reparații care nu pot fi mai mici decât ale celor condamnați pe

nedrept, să garanteze dreptul de acces la mecanisme judiciare consolidate, prin

intermediul cărora să poată obține compensații pentru prejudiciile pe care

le-au suferit.

Prin urmare, persoanele care

întrunesc condițiile prevăzute de Legea nr. 221/2009 aveau o bază suficientă în

dreptul intern, pentru a putea spera, în mod legitim, la acordarea

despăgubirilor, în urma epuizării unei proceduri echitabile și examinării

circumstanțelor particulare ale cazului lor, de către instanțele interne.

De asemenea, dispozițiile art. 5 alin.

(1) lit. a) au calitatea de a fi accesibile și previzibile, enumerând chiar, în

mod exemplificativ, criteriile de stabilire a cuantumului despăgubirilor.

În plus, dreptul la despăgubiri

pentru persoanele care îndeplineau cerințele legii în discuție era recunoscut

printr-o jurisprudență previzibilă a instanțelor interne pronunțată până la

acea dată.

Decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010,

de la data publicării în M. Of., devine general obligatorie, putându-se

considera că respectă criteriul de legalitate a privării de proprietate, impus

de C.E.D.O., deoarece noțiunea de „lege”, proprie Convenției, nu trebuie

privită în accepțiunea ei formală, și anume de norme juridice cuprinse în

actele normative adoptate de Parlament.

În sensul Convenției, legea

reprezintă orice normă obligatorie și generală, oricare i-ar fi izvorul formal.

Prin soluția adoptată în ceea ce

privește admiterea excepției de neconstituționalitate a art. 5 alin. (1) lit.

a) teza I din Legea nr. 221/2009 se suprimă, fără îndoială, dreptul

destinatarilor legii la despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de aceștia

în perioada regimului politic trecut.

De altfel, potrivit art. 147 din

Constituția României și art. 31 din Legea nr. 47/1992, republicată, privind organizarea

și funcționarea Curții Constituționale, dispozițiile din legile și ordonanțele

în vigoare constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele în 45

de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale în M. Of. dacă, în

acest interval, Parlamentul sau, după caz, Guvernul nu pune de acord

prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui

termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de

drept.

Dacă puterea legiuitoare sau executivul

nu își respectă această obligație, sancțiunea este încetarea efectelor juridice

ale dispoziției constatate ca fiind neconstituțională.

Până în prezent, nu s-a intervenit

în sensul compatibilizării art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009

cu dispozițiile constituționale, în sensul celor reținute prin decizia în

discuție, astfel încât textul de lege menționat nu mai produce efecte juridice.

Pentru cei care, ca și reclamanta,

sunt beneficiarii unei hotărâri definitive prin care li s-a recunoscut dreptul

la despăgubiri, deci, ai unei valori patrimoniale protejate de art. 1 din

Primul Protocol, aplicarea deciziei în recurs, cu consecința previzibilă a

respingerii acțiunii, ar conduce la o privare de proprietate înțeleasă în sens

larg, respectiv la privarea persoanei îndreptățite de despăgubirile acordate de

instanță, în urma verificării îndeplinirii cerințelor legale.

Cum privarea de despăgubiri este

totală, ea afectează însăși „substanța” dreptului la despăgubiri, deoarece

despăgubirile au dispărut din patrimoniul beneficiarului, aceasta fără să se

acorde nicio compensație în schimb sau, cel puțin, să se prevadă, pentru

viitor, șansa obținerii unei oarecare reparații.

Ca atare, nu există „indemnizarea

corespunzătoare” a titularului dreptului.

În concluzie, aplicând, în recurs,

decizia Curții Constituționale, față de o persoană căreia i s-a recunoscut, în

mod definitiv, dreptul la despăgubiri în temeiul Legii nr. 221/2009, cu

consecința finală a respingerii acțiunii reclamantei, ar conduce la o privare

de bun, fără plata unui contraechivalent, ceea ce, în final, ar reprezenta o

încălcare a art. 1 din Primul Protocol.

Rezultă că, aplicarea Deciziei Curții

Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010 nu se poate realiza în recurs

pentru motivul incompatibilității cu art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Aceasta deoarece, potrivit art. 376 alin. (1) C.

proc. civ., o hotărâre judecătorească definitivă constituie titlu executoriu,

dând naștere unei „valori patrimoniale” în sensul Convenției, ce intră în sfera

de protecție a art. 1 din Protocolul nr. 1, iar punerea în executare a

hotărârii dă dreptul părții câștigătoare de a se bucura în mod efectiv de

„bun”.

Or, reclamanta este titulara unui

„bun” în sensul Convenției, devreme ce ea este în posesia unei hotărâri

judecătorești definitive de recunoaștere a dreptului pretins. Este vorba despre

decizia din apel, supusă recursului, prin care a fost confirmată sentința

fondului de recunoaștere, pe temeiul art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din

Legea nr. 221/2009, a dreptului reclamantei la despăgubiri pentru prejudiciul

moral suferit prin condamnarea cu caracter politic la care a fost supusă în

perioada comunistă.

2.a. Critica vizând greșita acordare

a despăgubirilor morale în cazul măsurii administrative a dislocării într-o

altă localitate nu este fondată.

Contrar susținerilor recurentului,

Legea nr. 221/2009 conferă dreptul la despăgubiri pentru prejudiciul moral nu

doar în cazul condamnărilor cu caracter politic, ci și în cazul măsurilor

administrative cu caracter politic.

Astfel, art. 5 din Legea nr. 221/2009

a prevăzut în alin. (1) că:

„Orice persoană care a suferit

condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989

sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic,

precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până

la gradul al II-lea inclusiv, pot solicita instanței de judecată, în termen de

3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la:

a) acordarea unor despăgubiri pentru

prejudiciul moral suferit prin condamnare (…);

b) acordarea de despăgubiri

reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de

condamnare sau ca efect al măsurii administrative (…);

c) repunerea în drepturi, în cazul

în care prin hotărârea judecătorească de condamnare s-a dispus decăderea din

drepturi sau degradarea militară”.

Susținerea recurentului în sensul că

legea prevede acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit doar

prin condamnare, nu și prin