ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 252/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București - secția a III-a civilă la data de 31 martie 2010, reclamanta I.F. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța să fie obligat pârâtul la plata sumei de 250.000 euro, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de mama sa, prin dislocarea din zona Frontierei de Vest, Sacalaz și stabilirea domiciliului obligatoriu în Pietroiu, jud. Călărași, în perioada 18 iunie 1951-27 iulie 1955, măsură luată prin Decizia M.A.I. nr. 200/1951 și ridicată prin Decizia M.A.I.

nr. 6100 din 27 iulie 1955. Prin sentința civilă nr. 1438 din 30 septembrie 2010, Tribunalul București - secția a III-a civilă a admis, în parte, cererea formulată de reclamantă și a obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 1.200 lei, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin măsura administrativă cu caracter politic dispusă împotriva numitei Z.V., mama reclamantei. Curtea de Apel București - secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin decizia nr. 162/A din 16 februarie 2011, a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantă împotriva sentinței primei instanțe și a admis apelul declarat de pârât, a schimbat în tot sentința apelată, în sensul că a respins acțiunea formulată de reclamantă, ca nefondată.

Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a arătat că, teza juridică susținută de către reclamantă în acțiune constă în faptul că mama sa a suferit o măsură administrativă cu caracter politic, în perioada 18 iunie 1951 – 27 iulie 1955, prin care i s-a adus un prejudiciu de natură morală, urmare a vătămărilor fizice și psihice suportate, în urma acțiunilor represive ale autorităților statului comunist, ce se solicită a fi dezdăunată, în conformitate cu dispozițiile speciale ale Legii nr. 221/2009 - art. 5. Urmare sesizării Curții Constituționale cu soluționarea excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 și soluționării acestei excepții prin deciziile nr. 1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010, s-a stabilit de către această instanță, că aceste dispoziții legale sunt neconstituționale.

Potrivit art. 31 din Legea nr. 47/1992, privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată: „decizia prin care se constată neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare este definitivă și obligatorie”. În conformitate cu prevederile art. 147 alin. (1) din Constituție: "Dispozițiile din legile [..] constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept”.

Cum aceste decizii nr. 1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010 au fost publicate în M. Of. nr. 807 din 3 decembrie 2010, iar până la data soluționării cauzei, termenul de 45 zile, anterior menționat s-a împlinit, fără a avea loc o punere de acord a prevederilor neconstituționale cu dispozițiile Constituției, instanța de apel a constatat că nu poate decât să procedeze la aplicarea acestor decizii definitive și obligatorii în prezenta cauză. Având în vedere că dispozițiile art. 5 alin. (1 1 ) din Legea nr. 221/2009, introduse prin art. I pct. 2 din O.U.G. nr. 62/2010, fac trimitere în mod expres la prevederile alin. (1) din același articol, Curtea Constituționala a constatat că trimiterile la lit. a) alin. (1) al art. 5 din legea nr. 221/2009, au rămas fără obiect, prin declararea art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 ca fiind neconstituțional.

S-a mai reținut că, Curtea Constituțională a analizat prevederile actelor normative incidente în materia despăgubirilor pentru daune morale suferite de persoanele persecutate din motive politice în perioada comunistă și a constatat că există două norme juridice - art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990 și art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 - cu aceeași finalitate, și anume acordarea unor sume de bani persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri.

Astfel, potrivit art. 4 alin. (1) din Decretul-lege nr. 118/1990, „Persoanele care s-au aflat în situațiile prevăzute la art. 1 alin. (1) lit. a), b) și e) și alin. (2) au dreptul la o indemnizație lunară de 200 lei pentru fiecare an de detenție, strămutare în alte localități, deportare în străinătate sau prizonierat, indiferent dacă sunt sau nu sunt pensionate", iar potrivit alin. (2) „Persoanele care s-au aflat în una dintre situațiile prevăzute la art. 1 alin. (1) lit. c) și d) au dreptul la o indemnizație lunară de 100 lei pentru fiecare an de internare abuzivă în spitalele de psihiatrie sau de domiciliu obligatoriu, indiferent dacă sunt sau nu sunt pensionate". Cuantumul acestor indemnizații a fost actualizat periodic, ținându-se cont de creșterea inflației și a indicelui prețurilor de consum care au condus la scăderea puterii de cumpărare a acestei categorii de persoane.

Curtea a constatat că prin art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009, scopul urmărit de legiuitor este identic celui prevăzut de art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990, diferența constând doar în modalitatea de plată - adică prestații lunare, până la sfârșitul vieții, în cazul art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990 și o sumă globală, în cazul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009. Având în vedere că dispozițiile art. 5 alin. (1 1 ) din Legea nr. 221/2009, introduse prin art. I pct. 2 din O.U.G. nr. 62/2010, fac trimitere în mod expres la prevederile alin. (1) din același articol, curtea de apel a constatat că trimiterile la lit. a) din alin. (1) al art. 5 din lege rămân fără obiect, prin declararea art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 ca fiind neconstituțional.

Instanța de apel a arătat că, față de cele stabilite de Curtea Constituțională în considerentele și dispozitivul deciziilor sus enunțate, obligatorii atât pentru instanțe, cât și pentru persoanele care au solicitat instanțelor să li se recunoască și stabilească despăgubiri morale, în baza Legii nr. 221/2009, constând în sume de bani, considerațiile expuse urmează să reprezinte un răspuns la motivele de apel formulate de către ambii apelanți.

S-a mai arătat că, precizările depuse de apelanta reclamantă sub aspectul solicitării soluționării cauzei, prin raportare la prevederile Convenției Europene a Drepturilor Omului, rezoluțiile Adunării Parlamentare a Consiliului Europeni nr. 1096 (1996) intitulată „Măsurile de eliminare a moștenirii fostelor sisteme totalitare comuniste” și nr. 1481 (2006) intitulată „necesitatea condamnării internaționale a crimelor comise de regimul comunist, art. 20 și 15 din Constituție, urmează a fi analizate de către instanța de apel, prin referire la temeiul de drept invocat în prima instanță și la art. 294 C. proc. civ., care dispune că „în apel nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu se pot face alte cereri noi”.

Or, instanța de apel a constatat că instanța de fond a analizat cauza sub temeiul juridic cu care a fost învestită, acesta neputând fi schimbat în calea de atac. Mai mult, referirile la prevalența reglementărilor internaționale, respectiv a rezoluțiilor Adunării Parlamentare a Consiliului Europeni nr. 1096 (1996) intitulată „Măsurile de eliminare a moștenirii fostelor sisteme totalitare comuniste” și nr. 1481 (2006) intitulată „necesitatea condamnării internaționale a crimelor comise de regimul comunist, a Convenției Europene a Drepturilor Omului, consacrată de art. 20 din Constituție, a fost deja în atenția Curții Constituționale, așa cum s-a arătat mai sus, iar Rezoluția nr. 40/1985, care consacră comportamentul de care trebuie să dea dovadă statele, în sensul facilitării accesului la justiție și tratament echitabil al victimelor, potrivit considerentelor mai sus enunțate, nu sunt de natură a conduce la o altă concluzie, decât cele deja expuse.

În plus, în speța de față, curtea de apel a constatat că, în temeiul dispozițiilor speciale consacrate în Decretul Lege nr. 118/1990, autoarea reclamantei a beneficiat de recunoașterea calității de luptător în rezistența anticomunistă, precum și de drepturile bănești reglementate de acest act normativ. Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen legal, reclamanta I.F. , invocând dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenta a arătat că decizia instanței de apel a fost pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, având în vedere Legea nr. 221/2009, care prevedea posibilitatea acordării de daune morale atât pentru persoanele care au suferit condamnări cu caracter politic, cât și pentru cele care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, atât în nume personal, cât și cele prevăzute de lege, motiv pentru care se impune modificarea „sentinței” recurate și reținând cauza spre judecare să se analizeze toate actele depuse și să se pronunțe o soluție temeinică și legală, având în vedere că reclamantei din prezenta cauză i-au fost încălcate drepturile conferite de lege.

Astfel, la data introducerii cererii de chemare în judecată, sub imperiul Legii nr. 221/2009, nemodificată prin O.U.G. nr. 62/2010, s-a născut un drept la acțiune pentru a solicita despăgubiri neplafonate sub aspectul întinderii, așa încât legea aflată în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată este aplicabilă pe tot parcursul procesului.

În sensul aplicării principiului neretroactivității este și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (Hotărârea din 8 martie 2006 privind Cauza Blecic v. Croația, paragraful 81). Deciziile Curții Constituționale au forța unei legi, de la data publicării lor în M. Of., acest efect fiind clar precizat de Constituția României, însă tot în Constituția României se regăsește și principiul neretroactivității legii, reflectat de conținutul art. 15 alin. (2). Or, dacă nu se contestă puterea de lege a deciziilor Curții Constituționale la data publicării acestora, aceste decizii nu se pot situa în afara principiului neretroactivității legii, pentru că, în caz contrar, s-ar conferi deciziilor Curții Constituționale o forță juridică ce depășește interdicția instituită de art. 15 alin. (2) din Constituție și s-ar situa deasupra unui principiu fundamental, considerat în mod expres de Constituție în acest sens.

În privința proceselor deja declanșate la momentul publicării în M. Of. a deciziei Curții Constituționale, aceste decizii nu sunt aplicabile, situația fiind identică cu cea în care o lege pe care se întemeiază o cerere de chemare în judecată, se modifică în timpul judecății, iar respectiva modificare nu poate fi avută în vedere în raport de data sesizării instanței de judecată. De altfel, în lumina dispozițiilor dreptului fundamental reprezentat de principiul neretroactivității, însuși textul art. 147 alin. (4) din Constituția României trebuie interpretat în sensul că deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii, doar pentru acele raporturi juridice care nu au fost deduse judecății încă.

Pe de altă parte, în măsura în care s-ar considera că efectele deciziei Curții Constituționale se aplică retroactiv, s-ar aduce atingere dreptului reclamantului recunoscut de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului care garantează fiecărei persoane dreptul ca o instanță judecătorească să poată fi sesizată cu privire la orice contestație privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil. A considera că efectele deciziilor Curții Constituționale își produc efectele și în această speță, cu consecința respingerii acțiunii promovate de reclamant, ar însemna să se accepte ingerința statului în dreptul de acces al reclamantului la o instanță judecătorească, care nu este proporțional cu scopul urmărit.

Astfel, din momentul intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, lege care îi recunoaște reclamantului dreptul la despăgubiri pentru prejudicial moral suferit ca urmare a măsurii administrative cu caracter politic, statul garantează beneficiarului acestui drept accesul la o instanță de judecată, garanție conferită și de art. 21 din Constituție. Premisa pe care se sprijină decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010, aceea a evitării unei duble reparații, este total greșită, întrucât drepturile conferite de Decretul-lege nr. 118/1990 nu au natura juridică a unor despăgubiri morale, ci sunt drepturi (indemnizații) ce țin de legislația muncii, vechime în muncă etc.; mai mult, chiar Legea nr. 221 arată că instanța va ține cont de faptul că reclamantul a beneficiat de decret.

Instanța de judecată trebuie să țină cont de dispozițiile internaționale, respectiv art. 5, 6 și 14 din C.E.D.O. și Rezoluția 1096 din 1966 a CE. Pe de altă parte, constatarea Curții Constituționale din această decizie, că art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009 este similar Decretului-lege nr. 118/1990, cu consecințele respective, nu împiedică instanțele de judecată să facă aplicarea dispozițiilor art. 20 din Constituție și să dea prioritate pactelor și tratatelor privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte. Așa cum reglementările internaționale au întâietate în fața celor interne, inclusiv în fața Constituției României, statuările Curții Europene a Drepturilor Omului au prioritate față de cele ale Curții Constituționale a României, fiind obligatorii pentru instanțe.

Chiar dacă, în exercitarea atribuțiilor sale, Curtea Constituțională are posibilitatea raportării și la dispozițiile internaționale în materia drepturilor fundamentale ale omului, statuările acesteia, aflate în contradicție cu cele ale forurilor internaționale competente să interpreteze aceste prevederi, nu pot fi reținute de instanțele judecătorești sesizate cu soluționarea unui litigiu în care își găsesc aplicarea. Prin aplicarea în cauza de față a deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, sunt încălcate prevederile Declarației Universale a Drepturilor Omului, ale art. 1 din Primul Pr otocol Adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților fundamentale, ratificată de România prin Legea nr. 30 din 18 mai 1994, precum și Rezoluțiile nr. 1096/1996 și nr. 1481/2006 ale Adunării Parlamentare a Consiliului Europei și Rezoluția nr. 40/34 din 29 noiembrie 1985 adoptată de Adunarea Generală a O.N.U.

În acest context, sunt relevante și cauzele Fredin împotriva Suediei, Stubbings contra Marea Britanie, în care Curtea Europeană a statuat că există discriminare în sensul art. 14 atunci când persoane aflate în situații identice sau compatibile sunt tratate preferențial unele față de altele, fără a exista o justificare obiectivă și rezonabilă de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul urmărit. Prin legea specială, s-a stabilit un drept subiectiv patrimonial în favoarea reclamantului, drept subiectiv care se subsumează noțiunii de „bun” în sensul art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la Convenție, astfel cum această noțiune este definită în jurisprudența constantă a Curții Europene.

În ceea ce privește garanția egalității armelor, în jurisprudența instanței europene, aceasta semnifică tratarea egală a părților pe toată desfășurarea procedurii în fața unui tribunal independent și imparțial, instituit de lege, în sensul menținerii unui echilibru între interesele părților. Or, câtă vreme, pe parcursul procesului, intervine o abrogare a însuși temeiului juridic ce a stat la baza declanșării unor litigii, în care pârât este statul, la inițiativa acestuia, pentru considerente ce nu se raportează exclusive la neconformitate cu constituționale, această garanție poate fi afectată, cu consecința nerespectării dreptului reclamantului la un proces echitabil, astfel cum acesta este reglementat prin art. 6 din C.E.D.O.

Mai mult decât atât, într-o hotărâre dată recent (10 februarie 2010), pronunțată în cauza Klaus și Iori Kiladze contra Georgiei, Curtea de la Strasbourg a reținut că existenta unei legi cu caracter general, de reparație pentru persoanele care au suferit condamnări sau represiuni cu caracter politic, reprezintă o speranță legitimă chiar dacă la momentul sesizării primei instanțe, respective 1998 „art. 9 din legea din 11 noiembrie 1998 făcea trimitere la adoptarea unei legi ulterioare care să detalieze condițiile în care vor putea obține compensațiile morale (legea nu a fost adoptată de autoritățile interne)”. Curtea de la Strasbourg a apreciat că la momentul sesizării instanțelor interne reclamanții aveau, în baza art. 9 din „legea din 11 noiembrie 1997” o creanță suficient de clară pentru a fi considerată exigibilă.

Prin urmare, câtă vreme voința statului a fost de a despăgubi persoanele care întrunesc cerințele impuse de Legea nr. 221/2009, adoptând astfel acest act normativ, în acord cu Rezoluția nr. 1096 din 1996 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei privind „Măsurile de eliminare a moștenirii fostelor sisteme totalitare comuniste” și Declarația asupra Principiilor de Bază ale Justiției privind Victimele Infracțiunilor și ale Abuzului de Putere, adoptată de Adunarea Generală a O.N.U. prin Rezoluția nr. 40/34 din 29 noiembrie 1985, aceste persoane aveau o bază suficientă în dreptul intern, pentru a putea spera, în mod legitim, la acordarea de despăgubiri, ca urmare a epuizării unei proceduri echitabile.

S-a conchis, că de vreme ce voința statului a fost de a despăgubi persoanele care întrunesc cerințele impuse de Legea nr. 221/2009, adoptând acest act normativ, autoritățile statului erau obligate să pună de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției, atunci când este în joc o chestiune de interes general, să reacționeze în timp util, în mod corect și cu cea mai mare coerență, iar dacă acest fapt nu s-a întâmplat trebuie luat în considerare că o astfel de atitudine a fost condamnată de Curtea Europeană în jurisprudența sa. Examinând decizia atacată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reține următoarele: Cu prioritate, este de observat că motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc.

civ. a fost invocat numai formal, deoarece nu a fost dezvoltată nicio critică de natură a se circumscrie ipotezei pe care acest motiv o reglementează – interpretarea greșită a actului juridic dedus judecății. Criticile formulate de recurentă aduc în discuție o singură chestiune, aceea a efectelor, în cauză, ale deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, încadrându-se astfel în cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Aceste critici nu sunt însă fondate, potrivit celor ce se vor arăta în continuare.

Problema de drept care se pune în speță nu este deci cea a faptului dacă reclamanta este sau nu îndreptățită la acordarea daunelor morale în condițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aspect care, de altfel, a fost soluționat definitiv de curtea de apel, ci aceea dacă respectivul text de lege mai poate fi aplicat cauzei supusă soluționării, în condițiile în care a fost declarat neconstituțional, printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010. Contrar susținerilor recurentei, această problemă de drept a fost dezlegată corect de către instanța de apel, care a reținut că decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010, publicată în M. Of.

în timp ce procesul era în curs de judecată în faza procesuală a apelului, produce efecte în cauză, în sensul că textul declarat neconstituțional nu mai poate constitui temei juridic pentru acordarea de daune morale. Cu privire la efectele deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 asupra proceselor în curs de judecată s-a pronunțat Înalta Curte în recurs în interesul legii, prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 a Înaltei Curți, publicată în M. Of. nr. 789 din 07 noiembrie 2011, stabilindu-se că, urmare a acestei decizii a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of.

Conform art. 330 7 alin. (4) C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept judecate în recurs în interesul legii este obligatorie pentru instanțe de la data publicării deciziei în M. Of., așa încât, în raport de decizia în interesul legii susmenționată, se impune păstrarea soluției din hotărârea recurată, pentru argumentele reținute de instanța supremă în soluționarea recursului în interesul legii. Astfel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept.

La alin. (4) al articolului menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările ulterioare. Față de această reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, în sensul că decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă. Cu alte cuvinte, urmare a deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of.

Or, în speță, la data publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind așadar soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii. Nu se poate spune deci că, fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezența unui act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum. Dimpotrivă, este vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității, ivit înaintea definitivării sale.

Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituția refuză în mod categoric. Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

În speță, nu există însă un drept definitiv câștigat, iar reclamanta nu era titulara unui „bun” susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, cum greșit pretinde prin motivele de recurs, câtă vreme la data publicării deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul reclamantei. Concluzionând, prin intervenția instanței de contencios constituțional, urmare a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate.

De aceea, nu se poate susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice. Dreptul de acces la tribunal și protecția oferită de art. 6 par. 1 din Convenția europeană a drepturilor omului nu înseamnă recunoașterea unui drept care nu mai are nici un fel de legitimitate în ordinea juridică internă.

Situația de dezavantaj sau de discriminare în care reclamantul s-ar găsi, dat fiind că cererea sa nu fusese soluționată de o manieră definitivă la momentul pronunțării deciziei Curții Constituționale, are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite și scopul urmărit, acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate. Izvorul „discriminării” constă în pronunțarea deciziei Curții Constituționale și a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuși mecanismul vizând controlul de constituționalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal își are atribuțiile și funcțiile bine definite.

Pentru aceste considerente, fără a mai analiza celelalte critici formulate de reclamantă, față de prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., instanța va respinge, ca nefondat, recursul declarat de aceasta.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta I.F. împotriva deciziei nr. 162/A din 16 februarie 2011 a Curții de Apel București - secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 19 ianuarie 2012.