ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4513/2012

Asupra cauzei civile de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, reclamantul T.D. a solicitat obligarea pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, la plata sumei de 250.000 euro echivalent în lei la cursul B.N.R., din data efectuării plății, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a măsurilor administrative abuzive, cu caracter politic, luate împotrivea sa prin dislocarea din zona frontierei de vest și stabilirea domiciliului obligatoriu, în perioada 18 iunie 1951 - 27 iulie 1955, măsură luată prin Decizia M.A.I. nr. 200/1951 și ridicată prin Decizia M.A.I. nr. 6100/1955, conform dispozițiilor art. 5 și urm. din Legea nr. 221/2009, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea cererii, reclamantul a arătat că la data de 18 iunie 1951, împreună cu familia a fost strămutat din zona Frontierei de Vest, din Săcălaz, jud. Timiș, măsură luată prin Decizia M.A.I. nr. 200/1951, unde a avut și domiciliul obligatoriu în această localitate, până în 27 iulie 1955 când au fost ridicate restricțiile prin Decizia M.A.I. nr. 6100/1955. Temeiul acțiunii reclamantului îl constituie art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221 din 02 iunie 2009. Prin sentința civilă nr. 1240 din 5 octombrie 2010, Tribunalul București, secția a V-a civilă a respins acțiunea. Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut în esență că, în perioada 18 iunie 1951 - 27 iulie 1955, când reclamantul avea vârsta de 8-13 ani, a fost strămutat împreună cu familia, măsura fiind luată prin Decizia M.A.I.

nr. 200/1951 și ridicată prin Decizia M.A.I. nr. 6100/1955. Atât în timpul transportului către această destinație, cât și în perioada șederii în locația stabilită de autorități, reclamantul, copil fiind, a suportat anumite suferințe fizice și psihice (transportul cu vagoane destinate animalelor; frig, foame, lipsa hranei și a îmbrăcămintei adecvate, asistență sanitară insuficientă), măsura luată împotriva părinților săi, care s-a repercutat împotriva întregii familii, inclusiv a reclamantului care era un copil, având în mod notoriu, recunoscut, un caracter politic la vremea respectivă, caracter ce este recunoscut și de instanță prin prezenta sentință.

Referitor la starea de fapt, tribunalul a mai reținut și aspectul că părinții reclamantului erau la data dislocării, persoane adulte și active și cu toate acestea, nici ei și nici majoritatea adulților de vârsta lor, nu au găsit cele mai adecvate metode și măsuri pentru a se opune sau a determina regimul de atunci, format din semeni aproximativ de vârsta lor, să renunțe la astfel de practici inumane, cauzatoare de suferințe fizice și psihice. Nu i se poate reproșa reclamantului comportamentul autorităților, de pe urma căruia au avut de suferit în diverse forme, milioane de oameni nevinovați, dar nu trebuie pierdută din vedere nici lipsa de reacție a persoanelor active, care s-au supus unei anumite doctrine fără să reacționeze într-o măsură suficientă și adecvată, deși puteau efectiv să împiedice astfel de practici, în condițiile în care, autoritatea nu era reprezentată de majoritatea cetățenilor din țară.

Legiuitorul a ajuns la concluzia că reparațiile morale și materiale acordate persoanelor care au fost persecutate din motive politice, nu au fost suficiente și nu au asigurat o reparație justă și rezonabilă pentru aceste persoane și pentru familiile lor, adoptând Legea nr. 221 din 2 iunie 2009, prin care au fost prevăzute noi modalități de reparare a unor astfel de prejudicii. Aplicând aceste dispoziții legale la starea de fapt reținută mai sus, tribunalul a constatat că de dispozițiile legale menționate, poate beneficia și reclamantul T.D., aceasta formulând cererea, la data de 31 martie 2010. În cazul reclamantului, prejudiciul moral suferit este cert, iar în mare parte, nu poate fi reparat neapărat prin acordarea unor compensații materiale.

Prin acordarea drepturilor prevăzute prin Decretul-lege nr. 118/1990 și recunoașterea „calității de luptător în rezistența anticomunistă”, respectiv, recunoașterea caracterului abuziv al măsurii administrative, recunoașterea perioadei de deportare, ca vechime în muncă, acordarea unei indemnizații și asigurarea accesului gratuit la asistență medicală și medicamente, drepturi de care beneficiază reclamantul și în prezent, tribunalul apreciază că acesta a primit o satisfacție și reparație suficientă și rezonabilă, atât morală, cât și materială, care acoperă prejudiciul real pe care l-a suferit acesta în perioada când avea vârsta de 8-13 ani, în condițiile în care nu s-a dovedit că ar fi fost supus unor acțiuni, situații sau fapte care să-i cauzeze suferințe fizice și psihice deosebit de grave față de suferințele pe care le-au suportat majoritatea celor care s-au aflat într-o situație similară, sau care, la domiciliile lor fiind, au suportat diverse restricții din partea autorităților, ori li s-au impus asemenea obligații încât au fost în aceeași situație, de a suferi din cauza lipsei alimentelor sau îmbrăcămintei suficiente, ori a asistenței medicale insuficiente și a posibilităților reduse de educație școlară.

În raport de suferințele fizice și psihice concrete la care a fost supus reclamantul personal, dar ținând cont și de faptul că acesta beneficiază și de măsurile reparatorii luate prin Decretul-lege nr. 118/1990, inclusiv de indemnizația materială prevăzută de acest act normativ, tribunalul a apreciat că reparațiile pe care le primește sunt suficiente și rezonabile pentru a acoperi prejudiciul moral suferit, suma de 250.000 euro solicitată fiind excesivă și nejustificată. S-a mai reținut că trebuie menținut un echilibru între interesul individual al persoanei aflată într-o astfel de situație degradantă și interesul general al generației prezente și al generațiilor viitoare, care au deopotrivă dreptul de a fi folosite resursele bugetare ale statului la care contribuie personal, pentru progres și dezvoltare, astfel încât și aceste generații să poată beneficia de condiții de viață, de muncă, de sănătate și de educație, cel puțin la un nivel acceptabil în prezent.

O nedreptate nu poate fi reparată prin comiterea altei nedreptăți, în cazul în speță, împovărarea excesivă a bugetului de stat la consolidarea căruia participă întreaga generație activă din prezent, cu astfel de cheltuieli de care urmează să beneficieze doar o singură persoană și familia acesteia. Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamantul. Prin decizia civilă nr. 157/A din 17 mai 2011, Curtea de Apel București, secția a IX a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, a admis apelul reclamantei, a modificat în tot sentința apelată și a obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 3000 euro, în echivalent lei la data plății, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de reclamant.

În motivarea acestei soluții, curtea de apel a reținut, în esență, că odată intrate in vigoare dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, Statul Roman avea obligația de a acționa de o astfel de manieră încât sa asigure respectarea și exercițiul efectiv al dreptului recunoscut prin lege, obligație ce revenea tuturor autorităților statului. Or, o astfel de maniera de a acționa este incompatibilă cu cerințele impuse de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, potrivit căreia “odată ce a fost adoptata o soluție de către stat, ea trebuie implementata cu o claritate si coerenta rezonabile pentru a evita pe cat posibil insecuritatea juridica si incertitudinea pentru subiecții de drept la care se refera masurile de aplicare a acestei soluții.

În această privință, trebuie subliniat faptul ca incertitudinea – fie ea legislativa, administrativa sau provenind din practicile aplicate de autorități – este un factor important care trebuie luat in considerare pentru a aprecia conduita statului (Paduraru împotriva României).” Prin Decizia nr. 1358/2010 s-a constatat neconstituționalitatea unei dispoziții prin care era recunoscut un drept la despăgubiri, drept care, din perspectiva art. 1 din Protocolul 1 la C.E.D.O. constituie un “bun” sau cel puțin o “speranță legitima”. Aplicarea Deciziei nr. 1358/2010 pronunțată de Curtea Constituțională, in sensul invocat in susținerea soluției incidentei sale in prezenta cauza cu efectul respingerii acțiunii, ar fi de natură să pună in discuție nu doar încălcarea dispozițiilor art. 1 din Protocolul 1 la C.E.D.O., ci și încălcarea dispozițiilor art. 6 și 14 din C.E.D.O.

si art. 1 din Protocolul 12 la C.E.D.O. Cât privește susținerea primei instanțe in sensul că, în prezenta cauză, nu se impune acordarea de despăgubiri materiale pentru prejudiciile morale suferite de reclamant ca urmare a măsurii administrative la care a fost supus întrucât aceasta ar împovăra bugetul de stat si, pe de alta parte, întrucât acesta a beneficiat de drepturile recunoscute in temeiul Decretului-lege nr. 118/1990, Curtea a apreciat că aceasta este nefondata. Astfel, repararea prin despăgubiri materiale a abuzurilor săvârșite de stat in perioada anterioara se face, in mod evident, pe seama bugetului actual, însă instanța de judecata nu poate cenzura un drept recunoscut printr-o lege pe considerentul că legea in sine nu ar fi oportuna.

De asemenea, posibilitatea cumulului intre drepturile recunoscute prin Decretul-lege nr. 118/1990 si cele prevăzute de Legea nr. 221/2009 a fost prevăzut chiar de către legiuitor, care a stabilit ca drepturile acordate in temeiul decretului menționat reprezintă un criteriu de determinare a cuantumului despăgubirilor, iar nu un motiv de respingere a cererii de despăgubiri formulată în temeiul Legii nr. 221/2009, așa încât, in lipsa unui motiv temeinic rezultat din probele administrate in prezenta cauza, instanța nu putea considera complet acoperit prejudiciul moral suferit de reclamant. Or, prima instanța nu a reținut un motiv concret pentru care in prezenta cauza sa se considere ca reclamantul a fost deja despăgubit, in totalitate, pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a măsurii administrative la care a fost supus.

Prin urmare, in majoritate, Curtea a apreciat că reclamantul are dreptul la repararea prejudiciului moral in modalitatea prevăzută de art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009. În ce privește cuantumul despăgubirilor, Curtea a apreciat că suma solicitata de reclamant este nejustificat de mare. Astfel, s-a reținut că este de necontestat că măsura respectivă a afectat viața reclamantului sub multe aspecte, provocându-i suferințe fizice si suferințe psihice, suferințe ce nu pot fi estimate, însă ceea ce se cuantifica prin hotărârea judecătorească nu sunt aceste suferințe, ci despăgubirile de ordin patrimonial prin care să se aducă o satisfacție compensatoare. Or, din aceasta perspectivă, determinarea cuantumului despăgubirilor bănești trebuie să se realizeze ținându-se seama de toate reparațiile de ordin moral si patrimonial ce au fost acordate in considerarea reparării prejudiciilor cauzate prin măsura administrativa cu caracter politic.

Prin urmare, trebuie să se țină seama de faptul că a avut loc deja o condamnare publică a regimului comunist, ca prin hotărârea nr. 1710/1991 a Comisiei pentru acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice conform Decretului-lege nr. 118/1990 i s-au recunoscut reclamantului drepturile cuvenite in temeiul menționatului decret-lege, că atât Decretul nr. 118/1990, cat si Legea nr. 221/2009 au recunoscut caracterul politic si abuziv al masurilor de natura celei la care a fost supusa si reclamantul, ca prin Decizia nr. 599 din 26 aprilie 2007 i s-a recunoscut reclamantului calitatea de luptător in rezistenta anticomunista, toate acestea fiind de natura sa compenseze deja in parte suferințele morale ale reclamantului.

În plus, trebuie să se țină seama de faptul ca efectele în plan social ale măsurii au fost reduse datorita vârstei reclamantului la momentul analizat si, totodată, aceste efecte începuseră să se atenueze încă înainte de 1989, ele încetând complet odată cu Revoluția din decembrie 1989. Decizia curții de apel a fost atacată cu recurs, în termen legal, de reclamant și de pârât. Recurentul-reclamant a criticat decizia atacată sub aspectul cuantumului daunelor morale acordate pentru suferințele îndurate ca urmare a deportării și stabilirii de domiciliu obligatoriu, care au condus la lezarea drepturilor fundamentale, respectiv onoarea, reputația, încrederea acordată în societate, dreptul la liberă circulație.

În ce privește dovada abuzurilor suferite de reclamant, pârâtul este cel care trebuie să facă dovada caracterului licit al măsurii luate împotriva acestuia. În aprecierea cuantumului despăgubirilor, instanța trebuia să țină seama de jurisprudența C.E.D.O., respectiv de hotărârile pronunțate în cauza Niță contra României, Bursuc contra României, Anghelescu contra României. Respingerea acțiunii din cauza modificărilor legislative survenite pe parcursul procesului, creează premisele ca Statul Român să fie expus la alte condamnări. În acest context, sunt relevante și cauzele Fredin împotriva Suediei, Stubbings contra Marea Britanie, în care Curtea Europeană a statuat că există discriminare în sensul art. 14 atunci când persoane aflate în situații identice sau compatibile sunt tratate preferențial unele față de altele, fără a exista o justificare obiectivă și rezonabilă de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul urmărit.

Prin legea specială, s-a stabilit un drept subiectiv patrimonial în favoarea reclamantului, drept subiectiv care se subsumează noțiunii de „bun” în sensul art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la Convenție, astfel cum această noțiune este definită în jurisprudența constantă a Curții Europene. În hotărârea pronunțată în cauza Klaus și Iori Kiladze contra Georgiei, Curtea de la Strasbourg a reținut că existenta unei legi cu caracter general, de reparație pentru persoanele care au suferit condamnări sau represiuni cu caracter politic, reprezintă o speranță legitimă chiar dacă la momentul sesizării primei instanțe, respective 1998 „art. 9 din legea din 11 noiembrie 1998 făcea trimitere la adoptarea unei legi ulterioare care să detalieze condițiile în care vor putea obține compensațiile morale (legea nu a fost adoptată de autoritățile interne)”.

Curtea de la Strasbourg a apreciat că la momentul sesizării instanțelor interne reclamanții aveau, în baza art. 9 din „legea din 11 noiembrie 1997” o creanță suficient de clară pentru a fi considerată exigibilă. Prin urmare, câtă vreme voința statului a fost de a despăgubi persoanele care întrunesc cerințele impuse de Legea nr. 221/2009, adoptând astfel acest act normativ, în acord cu Rezoluția nr. 1096 din 1996 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei privind „Măsurile de eliminare a moștenirii fostelor sisteme totalitare comuniste” și Declarația asupra Principiilor de Bază ale Justiției privind Victimele Infracțiunilor și ale Abuzului de Putere, adoptată de Adunarea Generală a O.N.U. prin Rezoluția nr. 40/34 din 29 noiembrie 1985, aceste persoane aveau o bază suficientă în dreptul intern, pentru a putea spera, în mod legitim, la acordarea de despăgubiri, ca urmare a epuizării unei proceduri echitabile.

S-a conchis, că de vreme ce voința statului a fost de a despăgubi persoanele care întrunesc cerințele impuse de Legea nr. 221/2009, adoptând acest act normativ, autoritățile statului erau obligate să pună de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției, atunci când este în joc o chestiune de interes general, să reacționeze în timp util, în mod corect și cu cea mai mare coerență, iar dacă acest fapt nu s-a întâmplat trebuie luat în considerare că o astfel de atitudine a fost condamnată de Curtea Europeană în jurisprudența sa.

Recurentul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, a invocat lipsa de temei legal a cererii de acordare de daune morale, ca urmare a declarării neconstituționalității art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 prin decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, susținând că instanța de apel a pronunțat o hotărâre cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 147 alin. (1) și (4) din Constituție, art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, art. 6 și 14 din Convenția europeană a drepturilor omului, art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, atunci când a considerat inaplicabilă în cauză decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale.

Examinând recursurile declarate în cauză, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice este fondat, în raport de criticile referitoare la lipsa de temei juridic a cererii de acordare a daunelor morale, ca efect al declarării neconstituționalității art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009. Astfel, problema de drept care se pune în speță este dacă art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai poate fi aplicat cauzei supusă soluționării, în condițiile în care a fost declarat neconstituțional, printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of.

al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010. Așa cum susține și recurentul-pârât, această problemă de drept a fost dezlegată greșit de către instanța de apel, care a reținut că decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010, publicată în M. Of. în timp ce procesul era în curs de judecată în faza procesuală a apelului, nu produce efecte în cauză. Cu privire la efectele deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 asupra proceselor în curs de judecată s-a pronunțat Înalta Curte în recurs în interesul legii, prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, publicată în M. Of. nr. 789 din 07 noiembrie 2011, stabilindu-se că, urmare a acestei decizii a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of.

Conform art. 330 7 alin. (4) C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept judecate în recurs în interesul legii este obligatorie pentru instanțe de la data publicării deciziei în M. Of., așa încât, în raport de decizia în interesul legii susmenționată, se impune schimbarea soluției din hotărârea recurată pe aspectul cererii privind daunele morale, pentru argumentele reținute de instanța supremă în soluționarea recursului în interesul legii. Astfel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept.

La alin. (4) al articolului menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările ulterioare. Față de această reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia în interesul legii nr. 12 din 19 septembrie 2011, în sensul că decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă. Cu alte cuvinte, urmare a deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of. Or, în speță, la data publicării în M. Of.

nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind așadar soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii. Nu se poate spune deci că fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezența unui act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum. Dimpotrivă, este vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității, ivit înaintea definitivării sale.

Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituția refuză în mod categoric. Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

În speță, nu există însă un drept definitiv câștigat, iar reclamantul nu era titularul unui „bun” susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, cum greșit a reținut instanța de apel, câtă vreme la data publicării deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să îi fi confirmat dreptul. Concluzionând, prin intervenția instanței de contencios constituțional, urmare a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate.

De aceea, nu se poate susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice. Dreptul de acces la tribunal și protecția oferită de art. 6 par. 1 din Convenția europeană a drepturilor omului nu înseamnă recunoașterea unui drept care nu mai are nici un fel de legitimitate în ordinea juridică internă.

Atunci când intervine controlul de constituționalitate declanșat la cererea uneia din părțile procesului nu se poate susține că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă pentru că nu putea anticipa dispariția temeiului juridic al pretențiilor sale), pentru că asupra normei nu a acționat în mod discreționar emitentul actului. O interpretare în sens contrar ar însemna, în fapt, suprimarea controlului de constituționalitate și, ceea ce este gândit ca un mecanism democratic, de reglare a viciilor unor acte normative, să fie astfel înlăturat. Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale, ci și-o depășește, arogându-și puteri pe care nici dreptul intern și nici normele convenționale europene nu i le legitimează.

Pe de altă parte, nu se poate reține nici că prin aplicarea la speță a deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 s-ar încălca art. 14 din Convenție, cum de asemenea greșit a reținut instanța de apel. Principiul nediscriminării cunoaște limitări deduse din existența unor motive obiective și rezonabile. Situația de dezavantaj sau de discriminare în care reclamantul s-ar găsi, dat fiindcă cererea sa nu fusese soluționată de o manieră definitivă la momentul pronunțării deciziei Curții Constituționale, are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite și scopul urmărit, acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate.

Izvorul „discriminării” constă în pronunțarea deciziei Curții Constituționale și a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuși mecanismul vizând controlul de constituționalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal își are atribuțiile și funcțiile bine definite. De asemenea, prin respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curții Constituționale se înlătură imprevizibilitatea jurisprudenței, care, în aplicarea unei norme incoerente, era ea însăși generatoare de situații discriminatorii. Față de toate aceste considerente, reținute prin raportare la decizia în interesul legii nr. 12/2011 a Î.C.C.J., urmează a se constata că, în mod nelegal, curtea de apel și-a întemeiat soluția privind acordarea daunelor morale pe un text de lege declarat neconstituțional printr-o decizie a instanței de contencios constituțional, publicată anterior soluționării definitive a litigiului.

Criticile formulate de recurentul - pârât pe acest aspect sunt, așadar, fondate și fac aplicabil cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În concluzie, raportat la criticile privind inexistența temeiului juridic al cererii de acordare de daune morale, recursul declarat de pârât va fi admis, conform art. 312 alin. (1)-(3) cu referire la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., iar decizia recurată va fi modificată în tot. Recursul declarat de reclamant este nefondat. Astfel, în raport de dezlegarea dată recursului pârâtului, analiza criticilor formulate de reclamant privind cuantumul daunelor morale nu se mai justifică, fiind în totalitate lipsită de interes o apreciere a instanței asupra criteriilor de evaluare a daunelor, în condițiile în care însăși cererea de acordare a acestora a rămas fără temei de drept.

În consecință, fără a mai analiza celelalte critici formulate de reclamant, față de prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul declarat de reclamant se va respinge, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București împotriva deciziei civile nr. 157/A din 17 mai 2011 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală. Modifică în tot decizia recurată în sensul că respinge apelul declarat de reclamant împotriva sentinței civile nr. 1240 din 5 octombrie 2010 a Tribunalului București, secția a V-a civilă, ca nefondat. Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul T.D. împotriva aceleiași decizii. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 15 iunie 2012.