ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4513/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4513/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei civile

de față, constată următoarele:

Prin cererea

înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, reclamantul T.D.

a solicitat obligarea pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor

Publice, la plata sumei de 250.000 euro echivalent în lei la cursul B.N.R., din

data efectuării plății, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral

suferit ca urmare a măsurilor administrative abuzive, cu caracter politic,

luate împotrivea sa prin dislocarea din zona frontierei de vest și stabilirea

domiciliului obligatoriu, în perioada 18 iunie 1951 - 27 iulie 1955, măsură

luată prin Decizia M.A.I. nr. 200/1951 și ridicată prin Decizia M.A.I. nr. 6100/1955,

conform dispozițiilor art. 5 și urm. din Legea nr. 221/2009, cu cheltuieli

de judecată.

În motivarea cererii,

reclamantul a arătat că la data de 18 iunie 1951, împreună cu familia a fost

strămutat din zona Frontierei de Vest, din Săcălaz, jud. Timiș, măsură luată

prin Decizia M.A.I. nr. 200/1951, unde a avut și domiciliul obligatoriu în

această localitate, până în 27 iulie 1955 când au fost ridicate restricțiile

prin Decizia M.A.I. nr. 6100/1955.

Temeiul acțiunii

reclamantului îl constituie art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221 din 02

iunie 2009.

Prin

sentința civilă nr. 1240 din 5 octombrie 2010, Tribunalul București, secția a

V-a civilă a respins acțiunea.

Pentru a

hotărî astfel, tribunalul a reținut în esență că,

în perioada 18 iunie 1951

- 27 iulie 1955, când reclamantul avea vârsta de 8-13 ani, a fost strămutat

împreună cu familia, măsura fiind luată prin Decizia M.A.I. nr. 200/1951 și

ridicată prin Decizia M.A.I. nr. 6100/1955.

Atât în timpul

transportului către această destinație, cât și în perioada șederii în locația

stabilită de autorități, reclamantul, copil fiind, a suportat anumite suferințe

fizice și psihice (transportul cu vagoane destinate animalelor; frig, foame, lipsa

hranei și a îmbrăcămintei adecvate, asistență sanitară insuficientă), măsura

luată împotriva părinților săi, care s-a repercutat împotriva întregii familii,

inclusiv a reclamantului care era un copil, având în mod notoriu, recunoscut,

un caracter politic la vremea respectivă, caracter ce este recunoscut și de

instanță prin prezenta sentință.

Referitor la starea

de fapt, tribunalul a mai reținut și aspectul că părinții reclamantului erau la

data dislocării, persoane adulte și active și cu toate acestea, nici ei și nici

majoritatea adulților de vârsta lor, nu au găsit cele mai adecvate metode și

măsuri pentru a se opune sau a determina regimul de atunci, format din semeni

aproximativ de vârsta lor, să renunțe la astfel de practici inumane, cauzatoare

de suferințe fizice și psihice.

Nu i se poate reproșa

reclamantului comportamentul autorităților, de pe urma căruia au avut de

suferit în diverse forme, milioane de oameni nevinovați, dar nu trebuie

pierdută din vedere nici lipsa de reacție a persoanelor active, care s-au supus

unei anumite doctrine fără să reacționeze într-o măsură suficientă și adecvată,

deși puteau efectiv să împiedice astfel de practici, în condițiile în care,

autoritatea nu era reprezentată de majoritatea cetățenilor din țară.

Legiuitorul a ajuns

la concluzia că reparațiile morale și materiale acordate persoanelor care au

fost persecutate din motive politice, nu au fost suficiente și nu au asigurat o

reparație justă și rezonabilă pentru aceste persoane și pentru familiile lor,

adoptând Legea nr. 221 din 2 iunie 2009, prin care au fost prevăzute noi

modalități de reparare a unor astfel de prejudicii.

Aplicând

aceste dispoziții legale la starea de fapt reținută mai sus, tribunalul a constatat

că de dispozițiile legale menționate, poate beneficia și reclamantul T.D.,

aceasta formulând cererea, la data de 31 martie 2010.

În cazul

reclamantului, prejudiciul moral suferit este cert, iar în mare parte, nu poate

fi reparat neapărat prin acordarea unor compensații materiale.

Prin acordarea

drepturilor prevăzute prin Decretul-lege nr. 118/1990 și recunoașterea

„calității de luptător în rezistența anticomunistă”, respectiv, recunoașterea

caracterului abuziv al măsurii administrative, recunoașterea perioadei de

deportare, ca vechime în muncă, acordarea unei indemnizații și asigurarea

accesului gratuit la asistență medicală și medicamente, drepturi de care

beneficiază reclamantul și în prezent, tribunalul apreciază că acesta a primit

o satisfacție și reparație suficientă și rezonabilă, atât morală, cât și materială,

care acoperă prejudiciul real pe care l-a suferit acesta în perioada când avea

vârsta de 8-13 ani, în condițiile în care nu s-a dovedit că ar fi fost supus

unor acțiuni, situații sau fapte care să-i cauzeze suferințe fizice și psihice

deosebit de grave față de suferințele pe care le-au suportat majoritatea celor

care s-au aflat într-o situație similară, sau care, la domiciliile lor fiind,

au suportat diverse restricții din partea autorităților, ori li s-au impus

asemenea obligații încât au fost în aceeași situație, de a suferi din cauza

lipsei alimentelor sau îmbrăcămintei suficiente, ori a asistenței medicale

insuficiente și a posibilităților reduse de educație școlară.

În

raport de suferințele fizice și psihice concrete la care a fost supus reclamantul

personal, dar ținând cont și de faptul că acesta beneficiază și de măsurile

reparatorii luate prin Decretul-lege nr. 118/1990, inclusiv de indemnizația

materială prevăzută de acest act normativ, tribunalul a apreciat că reparațiile

pe care le primește sunt suficiente și rezonabile pentru a acoperi prejudiciul

moral suferit, suma de 250.000 euro solicitată fiind excesivă și nejustificată.

S-a

mai reținut că trebuie menținut un echilibru între interesul individual al

persoanei aflată într-o astfel de situație degradantă și interesul general al

generației prezente și al generațiilor viitoare, care au deopotrivă dreptul de

a fi folosite resursele bugetare ale statului la care contribuie personal,

pentru progres și dezvoltare, astfel încât și aceste generații să poată

beneficia de condiții de viață, de muncă, de sănătate și de educație, cel puțin

la un nivel acceptabil în prezent.

O

nedreptate nu poate fi reparată prin comiterea altei nedreptăți, în cazul în

speță, împovărarea excesivă a bugetului de stat la consolidarea căruia

participă întreaga generație activă din prezent, cu astfel de cheltuieli de

care urmează să beneficieze doar o singură persoană și familia acesteia.

Împotriva acestei

hotărâri a declarat apel reclamantul.

Prin decizia civilă nr.

157/A din 17 mai 2011, Curtea de Apel București, secția a IX a civilă și pentru

cauze privind proprietatea intelectuală, a admis apelul reclamantei, a modificat

în tot sentința apelată și a obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei

de 3000 euro, în echivalent lei la data plății, reprezentând despăgubiri pentru

prejudiciul moral suferit de reclamant.

În motivarea acestei

soluții, curtea de apel a reținut, în esență, că odată intrate in vigoare

dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, Statul Roman avea

obligația de a acționa de o astfel de manieră încât sa asigure respectarea și

exercițiul efectiv al dreptului recunoscut prin lege, obligație ce revenea

tuturor autorităților statului.

Or, o astfel de

maniera de a acționa este incompatibilă cu cerințele impuse de jurisprudența

Curții Europene a Drepturilor Omului, potrivit căreia “odată ce a fost adoptata

o soluție de către stat, ea trebuie implementata cu o claritate si coerenta

rezonabile pentru a evita pe cat posibil insecuritatea juridica si

incertitudinea pentru subiecții de drept la care se refera masurile de

aplicare a acestei soluții.

În această privință,

trebuie subliniat faptul ca incertitudinea – fie ea legislativa, administrativa

sau provenind din practicile aplicate de autorități – este un factor important

care trebuie luat in considerare pentru a aprecia conduita statului (Paduraru împotriva

României).”

Prin Decizia nr. 1358/2010

s-a constatat neconstituționalitatea unei dispoziții prin care era recunoscut

un drept la despăgubiri, drept care, din perspectiva art. 1 din Protocolul 1 la

C.E.D.O. constituie un “bun” sau cel puțin o “speranță legitima”.

Aplicarea Deciziei nr.

1358/2010 pronunțată de Curtea Constituțională, in sensul invocat in susținerea

soluției incidentei sale in prezenta cauza cu efectul respingerii acțiunii, ar

fi de natură să pună in discuție nu doar încălcarea dispozițiilor art. 1 din

Protocolul 1 la C.E.D.O., ci și încălcarea dispozițiilor art. 6 și 14 din

C.E.D.O. si art. 1 din Protocolul 12 la C.E.D.O.

Cât privește susținerea

primei instanțe in sensul că, în prezenta cauză, nu se impune acordarea de despăgubiri

materiale pentru prejudiciile morale suferite de reclamant ca urmare a măsurii

administrative la care a fost supus întrucât aceasta ar împovăra bugetul de

stat si, pe de alta parte, întrucât acesta a beneficiat de drepturile

recunoscute in temeiul Decretului-lege nr. 118/1990, Curtea a apreciat că

aceasta este nefondata.

Astfel, repararea

prin despăgubiri materiale a abuzurilor săvârșite de stat in perioada

anterioara se face, in mod evident, pe seama bugetului actual, însă instanța de

judecata nu poate cenzura un drept recunoscut printr-o lege pe considerentul că

legea in sine nu ar fi oportuna. De asemenea, posibilitatea cumulului intre

drepturile recunoscute prin Decretul-lege nr. 118/1990 si cele prevăzute de

Legea nr. 221/2009 a fost prevăzut chiar de către legiuitor, care a stabilit ca

drepturile acordate in temeiul decretului menționat reprezintă un criteriu de

determinare a cuantumului despăgubirilor, iar nu un motiv de respingere a

cererii de despăgubiri formulată în temeiul Legii nr. 221/2009, așa încât, in

lipsa unui motiv temeinic rezultat din probele administrate in prezenta cauza,

instanța nu putea considera complet acoperit prejudiciul moral suferit de

reclamant. Or, prima instanța nu a reținut un motiv concret pentru care in

prezenta cauza sa se considere ca reclamantul a fost deja despăgubit, in

totalitate, pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a măsurii administrative

la care a fost supus.

Prin urmare, in

majoritate, Curtea a apreciat că reclamantul are dreptul la repararea prejudiciului

moral in modalitatea prevăzută de art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.

În ce privește

cuantumul despăgubirilor, Curtea a apreciat că suma solicitata de reclamant

este nejustificat de mare.

Astfel, s-a reținut

că este de necontestat că măsura respectivă a afectat viața reclamantului

sub multe aspecte, provocându-i suferințe fizice si suferințe psihice, suferințe

ce nu pot fi estimate, însă ceea ce se cuantifica prin hotărârea judecătorească

nu sunt aceste suferințe, ci despăgubirile de ordin patrimonial prin care să se

aducă o satisfacție compensatoare. Or, din aceasta perspectivă, determinarea

cuantumului despăgubirilor bănești trebuie să se realizeze ținându-se seama de

toate reparațiile de ordin moral si patrimonial ce au fost acordate in

considerarea reparării prejudiciilor cauzate prin măsura administrativa cu

caracter politic. Prin urmare, trebuie să se țină seama de faptul că a

avut loc deja o condamnare publică a regimului comunist, ca prin hotărârea nr. 1710/1991

a Comisiei pentru acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive

politice conform Decretului-lege nr. 118/1990 i s-au recunoscut reclamantului

drepturile cuvenite in temeiul menționatului decret-lege, că atât Decretul

nr. 118/1990, cat si Legea nr. 221/2009 au recunoscut caracterul politic si

abuziv al masurilor de natura celei la care a fost supusa si reclamantul, ca

prin Decizia nr. 599 din 26 aprilie 2007 i s-a recunoscut reclamantului

calitatea de luptător in rezistenta anticomunista, toate acestea fiind de

natura sa compenseze deja in parte suferințele morale ale reclamantului. În

plus, trebuie să se țină seama de faptul ca efectele în plan social ale măsurii

au fost reduse datorita vârstei reclamantului la momentul analizat si, totodată,

aceste efecte începuseră să se atenueze încă înainte de 1989, ele încetând

complet odată cu Revoluția din decembrie 1989.

Decizia curții de

apel a fost atacată cu recurs, în termen legal, de reclamant și de pârât.

Recurentul-reclamant

a criticat decizia atacată sub aspectul cuantumului daunelor morale acordate

pentru suferințele îndurate ca urmare a deportării și stabilirii de domiciliu

obligatoriu, care au condus la lezarea drepturilor fundamentale, respectiv

onoarea, reputația, încrederea acordată în societate, dreptul la liberă

circulație.

În ce privește dovada

abuzurilor suferite de reclamant, pârâtul este cel care trebuie să facă dovada

caracterului licit al măsurii luate împotriva acestuia.

În aprecierea

cuantumului despăgubirilor, instanța trebuia să țină seama de jurisprudența C.E.D.O.,

respectiv de hotărârile pronunțate în cauza Niță contra României, Bursuc contra

României, Anghelescu contra României.

Respingerea acțiunii

din cauza modificărilor legislative survenite pe parcursul procesului, creează

premisele ca Statul Român să fie expus la alte condamnări.

În acest context,

sunt relevante și cauzele Fredin împotriva Suediei, Stubbings contra Marea

Britanie, în care Curtea Europeană a statuat că există discriminare în sensul art.

14 atunci când persoane aflate în situații identice sau compatibile sunt

tratate preferențial unele față de altele, fără a exista o justificare

obiectivă și rezonabilă de proporționalitate între mijloacele folosite și

scopul urmărit.

Prin legea specială,

s-a stabilit un drept subiectiv patrimonial în favoarea reclamantului, drept

subiectiv care se subsumează noțiunii de „bun” în sensul art. 1 din Protocolul

Adițional nr. 1 la Convenție, astfel cum această noțiune este definită în

jurisprudența constantă a Curții Europene.

În hotărârea

pronunțată în cauza Klaus și Iori Kiladze contra Georgiei, Curtea de la Strasbourg a reținut că existenta unei legi cu caracter general, de reparație pentru

persoanele care au suferit condamnări sau represiuni cu caracter politic, reprezintă

o speranță legitimă chiar dacă la momentul sesizării primei instanțe,

respective 1998 „art. 9 din legea din 11 noiembrie 1998 făcea trimitere la

adoptarea unei legi ulterioare care să detalieze condițiile în care vor putea

obține compensațiile morale (legea nu a fost adoptată de autoritățile

interne)”. Curtea de la Strasbourg a apreciat că la momentul sesizării

instanțelor interne reclamanții aveau, în baza art. 9 din „legea din 11

noiembrie 1997” o creanță suficient de clară pentru a fi considerată exigibilă.

Prin urmare, câtă

vreme voința statului a fost de a despăgubi persoanele care întrunesc cerințele

impuse de Legea nr. 221/2009, adoptând astfel acest act normativ, în acord cu

Rezoluția nr. 1096 din 1996 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei

privind „Măsurile de eliminare a moștenirii fostelor sisteme totalitare

comuniste” și Declarația asupra Principiilor de Bază ale Justiției privind

Victimele Infracțiunilor și ale Abuzului de Putere, adoptată de Adunarea

Generală a O.N.U. prin Rezoluția nr. 40/34 din 29 noiembrie 1985, aceste

persoane aveau o bază suficientă în dreptul intern, pentru a putea spera, în

mod legitim, la acordarea de despăgubiri, ca urmare a epuizării unei proceduri

echitabile.

S-a conchis, că de

vreme ce voința statului a fost de a despăgubi persoanele care întrunesc

cerințele impuse de Legea nr. 221/2009, adoptând acest act normativ,

autoritățile statului erau obligate să pună de acord prevederile

neconstituționale cu dispozițiile Constituției, atunci când este în joc o

chestiune de interes general, să reacționeze în timp util, în mod corect și cu

cea mai mare coerență, iar dacă acest fapt nu s-a întâmplat trebuie luat în

considerare că o astfel de atitudine a fost condamnată de Curtea Europeană în

jurisprudența sa.

Recurentul-pârât

Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, a invocat lipsa de temei

legal a cererii de acordare de daune morale, ca urmare a declarării

neconstituționalității art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 prin

decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, susținând că

instanța de apel a pronunțat o hotărâre cu aplicarea greșită a dispozițiilor art.

147 alin. (1) și (4) din Constituție, art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, art.

6 și 14 din Convenția europeană a drepturilor omului, art. 1 din Protocolul nr.

1 adițional la Convenție, atunci când a considerat inaplicabilă în cauză

decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale.

Examinând recursurile

declarate în cauză, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâtul

Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice este fondat, în raport de

criticile referitoare la lipsa de temei juridic a cererii de acordare a

daunelor morale, ca efect al declarării neconstituționalității art. 5 alin. (1)

lit. a) din Legea nr. 221/2009.

Astfel, problema de

drept care se pune în speță este dacă art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009

mai poate fi aplicat cauzei supusă soluționării, în condițiile în care a fost

declarat neconstituțional, printr-un control a posteriori de

constituționalitate, prin decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie

2010, publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010.

Așa cum susține și

recurentul-pârât, această problemă de drept a fost dezlegată greșit de către

instanța de apel, care a reținut că decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010,

publicată în M. Of. în timp ce procesul era în curs de judecată în faza

procesuală a apelului, nu produce efecte în cauză.

Cu privire la

efectele deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 asupra proceselor în

curs de judecată s-a pronunțat Înalta Curte în recurs în interesul legii, prin

decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, publicată în M. Of. nr. 789 din 07

noiembrie 2011, stabilindu-se că, urmare a acestei decizii a Curții

Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009

și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele

nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios

constituțional în M. Of.

Conform art. 330

7

alin. (4) C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept judecate în

recurs în interesul legii este obligatorie pentru instanțe de la data

publicării deciziei în M. Of., așa încât, în raport de decizia în interesul

legii susmenționată, se impune schimbarea soluției din hotărârea recurată pe

aspectul cererii privind daunele morale, pentru argumentele reținute de

instanța supremă în soluționarea recursului în interesul legii.

Astfel, potrivit art.

147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate

ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la

publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul

nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii

fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate

de drept.

La alin. (4) al

articolului menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la

data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere

numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art.

31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții

Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.

Față de această

reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea

neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale,

care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în

curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Această problemă de

drept a fost dezlegată prin decizia în interesul legii nr. 12 din 19 septembrie

2011, în sensul că decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce

efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării

acesteia în M. Of., cu excepția situației în care la această dată era deja

pronunțată o hotărâre definitivă.

Cu alte cuvinte,

urmare a deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin.

(1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot

constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data

publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of.

Or, în speță, la data

publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza

nefiind așadar soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii.

Nu se poate spune

deci că fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin.

(1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului

de lege să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii judiciare,

întrucât nu suntem în prezența unui act juridic convențional ale cărui efecte

să fie guvernate după regula tempus regit actum.

Dimpotrivă, este

vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi

este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității,

ivit înaintea definitivării sale.

Cum norma tranzitorie

cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă de ordine

publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece

altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte

juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică,

ceea ce Constituția refuză în mod categoric.

Pe de altă parte,

împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru

viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al

neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor

drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

În speță, nu există

însă un drept definitiv câștigat, iar reclamantul nu era titularul unui „bun”

susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, cum greșit a reținut instanța de apel, câtă vreme

la data publicării deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu exista o

hotărâre definitivă, care să îi fi confirmat dreptul.

Concluzionând, prin

intervenția instanței de contencios constituțional, urmare a sesizării acesteia

cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal

într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de

constituționalitate.

De aceea, nu se poate

susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea

lui de efecte erga omnes și ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că

acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal constituțional,

ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței dreptului, al

coerenței și al stabilității juridice.

Dreptul de acces la

tribunal și protecția oferită de art. 6 par. 1 din Convenția europeană a

drepturilor omului nu înseamnă recunoașterea unui drept care nu mai are nici un

fel de legitimitate în ordinea juridică internă.

Atunci când intervine

controlul de constituționalitate declanșat la cererea uneia din părțile

procesului nu se poate susține că este afectată acea componentă a procedurii

echitabile legate de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă

pentru că nu putea anticipa dispariția temeiului juridic al pretențiilor sale),

pentru că asupra normei nu a acționat în mod discreționar emitentul actului.

O interpretare în

sens contrar ar însemna, în fapt, suprimarea controlului de constituționalitate

și, ceea ce este gândit ca un mecanism democratic, de reglare a viciilor unor

acte normative, să fie astfel înlăturat. Continuând să aplice o normă de drept

inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat),

judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale, ci și-o

depășește, arogându-și puteri pe care nici dreptul intern și nici normele

convenționale europene nu i le legitimează.

Pe de altă parte, nu

se poate reține nici că prin aplicarea la speță a deciziei Curții

Constituționale nr. 1358/2010 s-ar încălca art. 14 din Convenție, cum de

asemenea greșit a reținut instanța de apel.

Principiul

nediscriminării cunoaște limitări deduse din existența unor motive obiective și

rezonabile.

Situația de

dezavantaj sau de discriminare în care reclamantul s-ar găsi, dat fiindcă

cererea sa nu fusese soluționată de o manieră definitivă la momentul

pronunțării deciziei Curții Constituționale, are o justificare obiectivă,

întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și rezonabilă, păstrând

raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite și scopul urmărit,

acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare,

lipsite de previzibilitate.

Izvorul

„discriminării” constă în pronunțarea deciziei Curții Constituționale și a-i

nega legitimitatea înseamnă a nega însuși mecanismul vizând controlul de

constituționalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat

într-un stat democratic, în care fiecare organ statal își are atribuțiile și

funcțiile bine definite.

De

asemenea, prin respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curții

Constituționale se înlătură imprevizibilitatea jurisprudenței, care, în aplicarea

unei norme incoerente, era ea însăși generatoare de situații discriminatorii.

Față de toate aceste

considerente, reținute prin raportare la decizia în interesul legii nr. 12/2011

a Î.C.C.J., urmează a se constata că, în mod nelegal, curtea de apel și-a

întemeiat soluția privind acordarea daunelor morale pe un text de lege declarat

neconstituțional printr-o decizie a instanței de contencios constituțional,

publicată anterior soluționării definitive a litigiului.

Criticile formulate

de recurentul - pârât pe acest aspect sunt, așadar, fondate și fac aplicabil

cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În concluzie,

raportat la criticile privind inexistența temeiului juridic al cererii de

acordare de daune morale, recursul declarat de pârât va fi admis, conform art. 312

alin. (1)-(3) cu referire la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., iar decizia

recurată va fi modificată în tot.

Recursul declarat de

reclamant este nefondat.

Astfel, în raport de

dezlegarea dată recursului pârâtului, analiza criticilor formulate de reclamant

privind cuantumul daunelor morale nu se mai justifică, fiind în totalitate

lipsită de interes o apreciere a instanței asupra criteriilor de evaluare a

daunelor, în condițiile în care însăși cererea de acordare a acestora a rămas

fără temei de drept.

În consecință, fără a

mai analiza celelalte critici formulate de reclamant, față de prevederile art. 312

alin. (1) C. proc. civ., recursul declarat de reclamant se va respinge, ca

nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice,

prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București împotriva

deciziei civile nr. 157/A din 17 mai 2011 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală.

Modifică în tot

decizia recurată în sensul că respinge apelul declarat de reclamant împotriva

sentinței civile nr. 1240 din 5 octombrie 2010 a Tribunalului București, secția a V-a civilă, ca nefondat.

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamantul T.D. împotriva aceleiași

decizii.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 15 iunie 2012.