ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2995/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2995/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei civile

de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul

Tribunalului București, secția a V-a civilă, reclamantul N.G. în calitate de

fiu al defunctului N.H. a chemat în judecată Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice, solicitând ca, prin hotărârea ce se va pronunța să se

dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 250.000 euro echivalent în lei la

cursul BNR din data efectuării plății, reprezentând despăgubiri pentru

prejudiciul moral suferit ca urmare a măsurilor administrative abuzive, cu

caracter politic, luate împotriva tatălui său prin dislocarea din zona

frontierei de vest și stabilirea domiciliului obligatoriu, în perioada 18 iunie

1951 - 27 iulie 1955, măsură luată prin Decizia M.A.I. și ridicată prin Decizia

M.A.I. nr. 6100 din 27 iulie 1955, obligarea pârâtului la plata cheltuielilor

de judecată ocazionate cu prezentul proces.

Acțiunea a fost

întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 221/2009.

Prin Sentința civilă

nr. 1212 din 30 septembrie 2010, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a

admis în parte acțiunea și a obligat pârâtul Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice, la plata sumei de 2.000 euro în echivalent lei la cursul

Băncii Naționale a României din ziua plății, cu titlu de despăgubiri morale

către reclamant.

Pentru a pronunța

această sentință, tribunalul a reținut că prin Decizia M.A.I. nr. 200/1951, la

data de 18 iunie 1951, N.H. a fost strămutat împreună cu familia din

localitatea Săcălaz Timiș, fixându-se domiciliu obligatoriu în localitatea

Frumușița Nouă, regiunea Galați.

La data de 27 iulie

1955, urmare a Deciziei M.A.I. nr. 6100/1955, restricția domiciliară a fost

ridicată.

Reclamantul este

moștenitorul defunctului N.H., astfel cum reiese din certificatul de moștenitor

nr. X din 21 octombrie 2009, aflat la dosar.

Față de cele arătate,

instanța a reținut că autorul reclamantului a fost subiectul unei măsuri

administrative cu caracter politic, în sensul art. 3 lit. e) din Legea nr.

221/2009, privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative

asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

În aceste condiții,

legiuitorul a prevăzut dreptul la acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul

moral suferit ca urmare a măsurii administrative cu caracter politic dispuse,

în contextul prevăzut de art. 5 alin. (1) din același act normativ.

Instanța a apreciat

că este incontestabil faptul că, prin măsura administrativă dispusă s-a cauzat

persoanei un prejudiciu nepatrimonial, ce a constat în consecințele dăunătoare,

neevaluabile în bani, ce au rezultat din atingerile și încălcările dreptului

personal nepatrimonial la libertatea de a-ți stabili domiciliul, ale dreptului

la viață familială, fiind afectate totodată acele atribute ale persoanei care

influențează relațiile sociale - onoare, reputație - precum și cele care se

situează în domeniul afectiv al vieții umane - relațiile cu apropiații,

colegii, imposibilitatea alegerii libere a unui loc de muncă, imposibilitatea

efectuării unor studii corespunzătoare, vătămări care își găsesc expresia cea

mai tipică în durerea morală încercată de victimă.

În stabilirea

întinderii daunelor, luându-se în considerare consecințele negative suferite,

pe plan fizic și psihic, importanța valorilor morale lezate, instanța a

apreciat că suma de 2000 euro este suficientă pentru repararea prejudiciului

moral suferit de autorul reclamantului.

Împotriva sentinței

primei instanțe a formulat apel pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor

Publice.

Prin Decizia nr. 484

A din 9 mai 2011, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru

cauze cu minori și de familie, a admis apelul, a schimbat în tot sentința

tribunalului, iar pe fond, a respins acțiunea.

În pronunțarea

soluției sale, curtea de apel a reținut următoarele considerente:

Relativ la aplicarea

în speță a Deciziilor Curții Constituționale 1358/2010 și 1360/2010, s-a

reținut că, potrivit art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, privind

organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată: "decizia

prin care se constată neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei

dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare este definitivă și

obligatorie".

În conformitate cu

prevederile art. 147 alin. (1) din Constituție "dispozițiile din legile și

ordonanțele în vigoare declarate ca fiind neconstituționale își încetează

efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții

Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu

pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe

durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt

suspendate de drept".

Cum Deciziile nr.

1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010 au fost publicate în M. Of. nr.

761/15.11.2010 iar până la data soluționării apelului, termenul de 45 zile,

anterior menționat s-a împlinit, fără a avea loc o punere de acord a

prevederilor neconstituționale cu dispozițiile Constituției, instanța de apel

nu poate decât să procedeze la aplicarea acestor decizii definitive și

obligatorii în prezenta cauză.

Faptul că acțiunea

introductivă de instanță a fost formulată anterior pronunțării celor două

decizii, nu poate duce la concluzia inaplicabilității acestora în cauză, având

în vedere reglementarea expresă cuprinsă în art. 31 alin. (1) din Legea nr.

47/1992, potrivit căreia "decizia prin care se constată neconstituționalitatea

unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o

ordonanță în vigoare este definitivă și obligatorie".

Prin aceste decizii,

Curtea Constituțională a apreciat că dispozițiile art. 5 alin. (2) lit. a) teza

întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și

măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 06 martie

1945 - 22 decembrie 1989, cu modificările și completările ulterioare sunt

neconstituționale, pentru motivele arătate pe larg în considerentele acestor

hotărâri.

În condițiile în care

pretențiile formulate de reclamant prin acțiune au fost întemeiate în drept pe

textul declarat neconstituțional, text care nu a fost pus de acord cu

dispozițiile Constituției de către Parlament, în termenul prevăzut de art. 147

din Constituție și nici ulterior, până la data soluționării apelurilor, Curtea

apreciază că acțiunea formulată de reclamant nu mai poate fi primită de

instanță.

O astfel de soluție,

nu încalcă egalitatea cetățenilor în fața legii și nici Convenția Europeană a

Drepturilor Omului.

Convenția Europeană a

Drepturilor Omului a recunoscut statelor libertatea de a aprecia cu privire la

acordarea măsurilor reparatorii în astfel de cazuri, iar neconstituționalitatea

dispozițiilor art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009 a fost reținută de Curtea

Constituțională pentru că Statul Român avea la data edictării acestei norme

alte acte normative în vigoare care reglementau aceleași drepturi, de care,

inclusiv intimatul-reclamant sau autorul acestuia puteau beneficia, respectiv

Decretul-lege nr. 118/1990, O.U.G. nr. 214/1990, aprobată cu modificări și

completări prin Legea nr. 568/2001.

Cum apelul este o

cale de atac devolutivă, judecata în apel fiind tot o judecată de fond,

persoana care a solicitat aplicarea dispozițiilor Legii nr. 221/2009, nu se

poate prevala de un drept câștigat atâta vreme cât litigiul nu a fost

soluționat printr-o hotărâre definitivă, care să consfințească puterea lucrului

judecat asupra pretențiilor deduse judecății și nici de dispozițiile art. 1 din

Protocolul nr. 1 adițional la Convenție.

Decizia curții de

apel a fost atacată cu recurs, în termen legal, de către reclamant, care,

invocând motivele de nelegalitate prevăzute de dispozițiile art. 304 pct. 8 și

pct. 9 C. proc. civ., a formulat următoarele critici:

La data formulării

cererii de chemare în judecată era în vigoare Legea nr. 221/2009, nemodificată

prin O.U.G. nr. 62/2010, acesta fiind actul normativ care se aplică pe tot

parcursul procesului.

Aplicarea cu efect

retroactiv a deciziei Curții Constituționale este nelegală, față de principiul

neretroactivității legii, prevăzut de art. 15 din Constituția României.

Pe de altă parte,

dispozițiile art. 147 alin. (4) din Constituția României trebuie interpretate

în sensul că deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii, dar pentru

acele raporturi juridice care nu au fost deduse judecății.

Totodată, potrivit

art. 20 din Constituția României, dacă instanțele constată că legile interne

încalcă pactele și tratatele la care România este parte, sunt obligate să facă

aplicarea celor internaționale mai favorabile.

Totodată, instanța a

încălcat prevederile Declarației Universale a Drepturilor Omului, precum și

cele din Primul Protocol Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Se susține că nu

există nicio dispoziție care să prevadă că decizia prin care se declară

neconstituționalitatea unei dispoziții legale ar avea efect retroactiv.

În ce privește dovada

abuzurilor suferite, recurentul susține că statul este cel care trebuie să facă

dovada caracterului licit al măsurilor luate împotriva acestuia.

Prin Legea nr.

221/2009 s-a stabilit în favoarea recurentului un drept subiectiv, care se

subsumează noțiunii de "bun" în sensul art. 1 din Protocolul

Adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, iar respingerea

acțiunii creează premisele ca Statul Român să fie expus la alte condamnări

pentru soluțiile pronunțate în aceste cauze.

Solicită admiterea

recursului, modificarea deciziei recurate în sensul admiterii apelului reclamantului,

iar pe fond, admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată.

Analizând decizia

civilă recurată din perspectiva criticilor formulate, a dispozițiilor art. 304

pct. 9 C. proc. civ. și a Deciziei pronunțate în interesul legii nr. 12/2011 a

Înaltei Curți de Casație și Justiție, instanța constată că recursul este

nefondat, pentru următoarele considerente:

Contrar susținerilor

recurentului, curtea de apel a dezlegat corect problema de drept care se pune

în speță, respectiv aceea dacă dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea

nr. 221/2009 mai pot fi aplicate acțiunii formulate în baza lor și dacă mai pot

constitui temei juridic pentru acordarea de daune morale, în condițiile în care

au fost declarate neconstituționale, printr-un control a posteriori de

constituționalitate, prin Decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21

octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 761/15.11.2010.

Cu privire la

efectele Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 asupra proceselor în

curs de judecată s-a pronunțat Înalta Curte în recurs în interesul legii, prin

Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, publicată în M. Of. nr. 789/07.11.2011,

stabilindu-se că, urmare a acestei decizii a Curții Constituționale,

dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au

încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele

nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios

constituțional în Monitorul Oficial.

Conform art. 330

7

alin. (4) C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept judecate în

recurs în interesul legii este obligatorie pentru instanțe de la data

publicării deciziei în Monitorul Oficial, așa încât, în raport de decizia în

interesul legii sus-menționată, se impune păstrarea soluției din hotărârea recurată,

pentru argumentele reținute de instanța supremă în soluționarea recursului în

interesul legii.

Astfel, potrivit art.

147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate

ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la

publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul

nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii

fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate

de drept.

La alin. (4) al

articolului menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la

data publicării în Monitorul Oficial al României, sunt general obligatorii și

au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul

cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și

funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările

ulterioare.

Față de această

reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea

neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale,

care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în

curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Această problemă de

drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de

Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, în sensul că

Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra

proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în Monitorul

Oficial, cu excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o

hotărâre definitivă.

Cu alte cuvinte,

urmare Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5

alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu

mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data

publicării deciziei instanței de contencios constituțional în Monitorul

Oficial.

Or, în speță, la data

publicării în M. Of. nr. 761/15.11.2010 a Deciziei Curții Constituționale nr.

1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind așadar

soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii.

Nu poate fi primită

susținerea recurentului în sensul că, având în vedere că la data promovării

acțiunii era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009,

aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata

desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezența unui act

juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit

actum.

Dimpotrivă, este

vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi

este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității,

ivit înaintea definitivării sale.

Cum norma tranzitorie

cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă de ordine

publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece

altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte

juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică,

ceea ce Constituția refuză în mod categoric.

Pe de altă parte,

împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru

viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al

neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor

drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

În speță, nu există

însă un drept definitiv câștigat, iar reclamantul nu era titularul unui

"bun" susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1

adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme la data

publicării Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre

definitivă, care să îi fi confirmat dreptul.

Concluzionând, prin

intervenția instanței de contencios constituțional, urmare a sesizării acesteia

cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal

într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de

constituționalitate.

De aceea, nu se poate

susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea

lui de efecte erga omnes și ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că

acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal

constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței

dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.

Dreptul de acces la

tribunal și protecția oferită de art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a

Drepturilor Omului nu înseamnă recunoașterea unui drept care nu mai are nici un

fel de legitimitate în ordinea juridică internă.

Atunci când intervine

controlul de constituționalitate declanșat la cererea uneia din părțile

procesului nu se poate susține că este afectată acea componentă a procedurii

echitabile legată de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă

pentru că nu putea anticipa dispariția temeiului juridic al pretențiilor sale),

pentru că asupra normei nu a acționat în mod discreționar emitentul actului.

O interpretare în

sens contrar ar însemna, în fapt, suprimarea controlului de constituționalitate

și, ceea ce este gândit ca un mecanism democratic, de reglare a viciilor unor

acte normative, să fie astfel înlăturat. Continuând să aplice o normă de drept

inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat),

judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale, ci și-o

depășește, arogându-și puteri pe care nici dreptul intern și nici normele convenționale

europene nu i le legitimează.

De asemenea, nu se

poate reține nici că prin aplicarea la speță a Deciziei Curții Constituționale

nr. 1358/2010 s-ar fi încălcat dispozițiile din pactele și tratatele

internaționale la care România este parte, cum greșit se pretinde.

Principiul

nediscriminării cunoaște limitări deduse din existența unor motive obiective și

rezonabile.

Situația de

dezavantaj sau de discriminare în care reclamantul s-ar găsi, dat fiindcă

cererea sa nu fusese soluționată de o manieră definitivă la momentul

pronunțării deciziei Curții Constituționale, are o justificare obiectivă,

întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și rezonabilă, păstrând

raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite și scopul urmărit,

acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare,

lipsite de previzibilitate.

În același timp, nu

poate fi vorba despre o încălcare a principiului nediscriminării nici din

perspectiva art. 1 din Protocolul nr. 12 adițional la Convenție, care

garantează, într-o sferă mai largă de protecție decât cea reglementată de art.

14, "exercitarea oricărui drept prevăzut de lege, fără nici o

discriminare, bazată, în special, pe sex, pe rasă, culoare, limbă, religie,

opinii politice sau orice alte opinii, origine națională sau socială,

apartenență la o minoritate națională, avere, naștere sau orice altă

situație".

Este vorba așadar de

garantarea dreptului la nediscriminare în privința tuturor drepturilor și

libertăților recunoscute persoanelor în legislația internă a statelor.

În speță însă,

drepturile pretinse de reclamant nu mai au o astfel de recunoaștere în

legislația internă a statului, iar lipsirea lor de temei legal s-a datorat,

după cum s-a arătat deja, nu intervenției intempestive a legiuitorului, ci

controlului de constituționalitate.

În concluzie, față de

Decizia nr. 12/2011, obligatorie pentru instanțe în condițiile art. 330

7

alin. (4) C. proc. civ., în cuprinsul căreia, redat mai sus, s-a analizat

aspectul privind respectarea principiului neretroactivității legii civile, prin

aplicarea Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale proceselor în curs de

judecată, precum și a principiului nediscriminării, nu se poate susține că

soluționarea litigiului în raport de această decizie ar contraveni celor două

principii, constituțional și convențional.

Față de toate aceste

considerente, reținute prin raportare la Decizia în interesul legii nr. 12/2011

a Înaltei Curți de Casație și Justiție, hotărârea recurată apare ca fiind dată

cu aplicarea corectă a normelor naționale și convenționale anterior analizate.

Recurentul a invocat

și dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., însă nu a formulat critici care

să poată fi încadrate în acest motiv de nelegalitate.

În consecință,

recursul declarat de reclamant va fi respins ca nefondat, conform art. 312

alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamantul N.G. împotriva Deciziei nr. 484 A

din 09 mai 2011 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru

cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 3 mai 2012.

Procesat de GGC - GV