ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3513/2012

Asupra cauzei civile de față, constată următoarele: Prin Acțiunea civilă înregistrată sub nr. 5060/101/2010 reclamantul C.P. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice solicitând instanței ca prin sentința pe care o va pronunța să îl oblige pe acesta la plata sumei de 250.000 euro, echivalentul în RON la data plății, pentru prejudiciul moral pe care personal l-a suferit din cauza deportării în Bărăgan. În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că în fapt, la data de 18 iunie 1951, când avea vârsta de 2 ani, a fost ridicat împreună cu părinții săi C.I. și E. și cu sora sa, C.V. și duși în Bărăgan unde li s-a stabilit domiciliu obligatoriu în localitatea Cacomeanca Nouă.

Au fost transportați cu vagoane pentru animale, debarcați în Bărăgan și lăsați în câmp liber fără apă, mâncare sau adăpost. Această măsură a deportării a fost dispusă prin Decizia MAI nr. 200/1951. În toată această perioadă, a îndurat foamea, mizeria, degradarea fizică și morală, condițiile de trai ale persoanelor deportate fiind de notorietate. La întoarcerea în localitate, a fost nevoit să locuiască la diverse rude, într-o cămăruță a casei acestora, deoarece casa lor fusese ocupată. Întreaga comunitate se temea să aibă legături cu familia sa, pentru a nu fi expuși la rândul lor represiunii comuniste. Această măsură a schimbat destinul său întrucât a suferit întreaga viață, odată prin consecința directă a modului de viață inuman și nesănătos la o vârstă fragedă, și apoi prin restricționările la care a fost supus în perioada școlarizării și ulterior la locul de muncă.

A apreciat reclamantul că, suma solicitată vine să compenseze într-o oarecare măsură prejudiciul suferit, fără a fi de natură să constituie o adevărată reparație. Prin Sentința civilă nr. 628 din 9 noiembrie 2010 pronunțată de Tribunalul Mehedinți, s-a admis în parte acțiunea și a fost obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 8.000 euro cu titlu de daune morale, precum și 1.000 RON cheltuieli de judecată. S-a reținut că, așa cum rezultă din Adresa nr. C-107 din 1 februarie 2001 emisă de Direcția Instanțelor Militare din cadrul Ministerului Justiției, reclamantul a fost strămutat împreună cu părinții și sora în perioada 18 iunie 1951 - 15 ianuarie 1954 din localitatea de domiciliu Drobeta-Turnu Severin, județul Mehedinți, în localitatea Cacomeanca Nouă în Bărăgan, unde li s-a stabilit domiciliu obligatoriu, măsură care a fost dispusă prin Decizia MAI nr. 200/1951.

În toată această perioadă, reclamantul a îndurat condiții grele de viață, lipsindu-i la început o locuință, după care, pe tot parcursul deportării nu a dispus de condiții normale de hrană, căldură, asistență medicală, având și o vârstă destul de mică (de la 2 ani la 5 ani). S-a făcut aplicarea dispozițiilor art. 5 din Legea nr. 221/2009 modificată prin O.U.G. nr. 62/2010. Instanța a apreciat că reclamantul este îndreptățit la acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de el ca urmare a deportării. Prin stabilirea domiciliului obligatoriu, instanța a apreciat că reclamantului i-a fost încălcat dreptul la o viață normală în care să se fi bucurat de o copilărie pe măsură, fiind supus în această perioadă la condiții inumane de creștere, date de o alimentație precară, lipsă de asistență medicală și o locuință corespunzătoare.

S-a apreciat că echivalentul în RON a sumei de 8.000 euro este suficient pentru acoperirea consecințelor negative pe care le-a produs această măsură abuzivă asupra reclamantului. S-a făcut aplicarea dispozițiilor art. 274 C. proc. civ. Împotriva acestei sentințe au declarat apel părțile. Prin Decizia nr. 241 din 5 mai 2011, Curtea de Apel Craiova, secția I civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a admis apelul declarat de pârât, a schimbat sentința apelată, în sensul că a respins acțiunea, menținând dispozițiile din sentință cu privire la cheltuielile de judecată și a respins apelul declarat de reclamant.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța a reținut că la momentul promovării acțiunii de către reclamant erau în vigoare dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2001 care dădeau posibilitatea persoanelor condamnate politic sau persoanelor cărora li s-a aplicat o măsură administrativă cu caracter politic în regimul comunist să solicite acordarea de despăgubiri morale pentru prejudiciul suferit, acest text constituind temeiul de drept al cererii sale în justiție. Prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, publicată în M. Of. din 15 noiembrie 2010, Curtea Constituțională a constatat neconcordanța dintre dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 și Constituție și ca atare, acestea au fost declarate neconstituționale.

În conformitate cu dispozițiile art. 147 alin. (1) din Constituție, decizia prin care o normă de drept a fost declarată neconstituțională își încetează efectele după 45 zile de la publicarea deciziei în M. Of., iar pe durata acestui termen dispozițiile sunt suspendate de drept. La momentul soluționării apelurilor, termenul de 45 zile prevăzut de textul constituțional a expirat, fără ca Parlamentul să pună de acord norma legală cu dispozițiile legii fundamentale, astfel că dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 nu mai pot fi aplicate, suspendarea echivalând cu inexistența normei juridice. Potrivit condițiilor stabilite de art. 31 alin. (1) și (3) din Legea 47/1992 și art. 147 alin. (4) din Constituție, decizia care a declarat neconstituțională o dispoziție legală este definitivă și obligatorie, efectele sale se răsfrâng și în alte cauze, nu numai în cauza în care a fost invocată excepția.

Decizia este general obligatorie, opozabilă erga omnes, inclusiv pentru instanțele judecătorești și are putere numai pentru viitor, ceea ce înseamnă că după publicare ea are efect asupra cauzelor aflate în curs de soluționare sau care se vor soluționa în viitor. Conform principiului aplicării imediate a legii noi, instanța este obligată să aplice dispozițiile legale în vigoare la data când soluționează cauza, inclusiv în căile de atac, fiind inadmisibil în cauză ca legea veche să ultraactiveze. Prin urmare, se constată că la data soluționării apelurilor nu mai sunt în vigoare dispozițiile legale ce au stat la baza promovării acțiunii.

Caracterul obligatoriu opozabil tuturor al deciziilor Curții Constituționale, prin care se constată neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe, implică existența răspunderii juridice în cazul nerespectării acestor decizii, răspundere similară cu aceea a nerespectării unei legi adoptate de către Parlament sau a unei ordonanțe emise de Guvern, care decurge din caracterul imperativ al dispozițiilor art. 1 alin. (3) din Constituție, potrivit cu care România este stat de drept. În lipsa unei astfel de răspunderi s-ar ajunge la înlăturarea de către una din puterile statului a acestui principiu fundamental, ceea ce este inadmisibil.

De asemenea, nerespectarea unei decizii a Curții Constituționale poate consta, în lumina art. 11 și 20 din Constituție, în răspunderea juridică, în măsura în care sunt îndeplinite condițiile prevăzute de Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, prin pronunțarea unei hotărâri a Curții Europene a Drepturilor Omului împotriva statului. Concluzia care se impune este aceea că dispoziția din lege declarată neconstituțională nu se mai poate aplica, instanța învestită cu soluționarea unei acțiuni căreia i se aplica norma declarată neconstituțională continuând soluționarea cauzei și având obligația să nu aplice în acea cauză dispozițiile legale a căror neconstituționalitate a fost constatată prin decizia Curții Constituționale.

În măsura în care este necesar, instanța judecătorească va aplica direct dispozițiile Constituției de care depinde soluționarea procesului, în absența unei reglementări legale care să fi înlocuit sau completat dispozițiile prevăzute prin decizia pronunțată de Curtea Constituțională, promovând astfel actualitatea principiilor statului de drept, asigurarea supremației Constituției, precum și importanța controlului constituționalității legilor de către Curtea Constituțională, ca factori pentru întărirea statului de drept. Instanța a constatat că abrogarea textului de lege care a constituit temeiul de drept al acțiunii nu reprezintă o încălcare a dreptului reclamantului de acces la instanță sau a dreptului de proprietate, așa cum este garantat de art. 1 din protocolul adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

În sensul acestui din urmă text, reclamantul nu este titularul unui bun, pentru că art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, în forma în vigoare la data promovării acțiunii, a născut pentru reclamant doar o vocație la obținerea unor despăgubiri, nu un drept efectiv. Prin aceea că legea prevede că aceste despăgubiri se acordă doar în măsura în care nu a fost deja reparat prejudiciul suferit prin aplicarea unei măsuri administrative cu caracter politic, este evident că soluționarea acțiunii depindea de situația de fapt a fiecărui reclamant, nefiind prevăzut un drept cu caracter general, care se acorda tuturor persoanelor care intrau într-o anumită categorie.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că, în principiu, puterea legislativă nu este împiedicată să reglementeze în materie civilă, prin dispoziții noi, drepturile ce decurg din legile în vigoare, aplicabile unor procese pe rol, cu condiția ca motivele invocate pentru a justifica aceste măsuri să fie evident și imperios justificate de un interes general, adică să fie îndreptată o eroare sau lacună a legiuitorului. În acest fel au fost soluțiile adoptate în cauzele Eeg. Slachtuis Verbist c. Belgiei, cererea 60559/2000, hot din 10 nov. 2005, Ogis- Institut Stanislas, Ogec St. PieX Et Blanche de Castille c. Franței, cererea nr. 42219/98 și 54563/2000, hot din 27 mai 2004. În speță, dispozițiile pe care reclamantul și-a întemeiat acțiunea și care au fost avute în vedere de prima instanță la acordarea despăgubirilor pentru prejudiciul moral nu mai sunt aplicabile, întrucât contravin Constituției.

Despăgubirile solicitate au caracter reparatoriu pentru prejudicii create prin aplicarea unor acte cu caracter normativ adoptate de fostul regim totalitar care a guvernat în România în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Dreptul statului de a reglementa măsuri reparatorii pentru prejudiciile morale sau materiale produse unor categorii variate de persoane în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, prin adoptarea și aplicarea unor acte cu caracter normativ, este unul suveran. Acest drept al statului a fost statuat și de Curtea Europeană pentru Drepturile Omului. Reglementarea acestor măsuri reprezintă o recunoaștere a caracterului abuziv a unor acte adoptate și aplicate de fostul regim.

În aplicarea actelor normative prin care au fost reglementate măsuri reparatorii instanțele au obligația de a respecta întocmai prevederile actelor normative cu caracter reparator. Nu există temei în Constituția actuală pentru interpretarea extensivă a dispozițiilor legale cu caracter reparator. În această situație așa cum a reținut și Curtea Constituțională prin Deciziile nr. 1358 și 1360 din 21 octombrie 2010, nu se poate susține că reclamantul a dobândit o „speranță legitimă „(astfel cum este consacrată în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului), prin adoptarea art. 5 alin. (1) lit. a) din lege la acordarea daunelor morale, tocmai datorită existenței unei dispute asupra corectei aplicări a legii interne, (cauza Kopecky contra Slovaciei).

Prin urmare, apreciind că, față de cele expuse, reclamantul nu a putut dobândi o „speranță legitimă" în acordarea compensațiilor solicitate, acțiunea este neîntemeiată. Totodată s-au avut în vedere și dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza a II-a (dispoziții care nu au făcut obiectul controlului de neconstituționalitate) și dispozițiile art. 5 alin. (4) din Legea nr. 221/2009, potrivit cu care instanța trebuie să aibă în vedere drepturile deja stabilite în condițiile Decretului-lege nr. 118/1990 și Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 214/1999, verificând dacă repararea prejudiciului în condițiile acestor acte normative nu este suficientă.

În speță, se constată că reclamantul a beneficiat de drepturile recunoscute după anul 1990 persoanelor persecutate politic, potrivit Hotărârii nr. 68/1996, și Deciziei nr. 101666/1998 pentru acordarea pensiei pentru munca depusă și limită de vârstă, apreciindu-se că prejudiciul suferit datorat măsurilor dispuse în vechiul regim este reparat ca urmare a beneficierii de drepturi materiale potrivit actelor normative reparatorii anterioare, în principal Decretul-lege nr. 118/1990. Față de cele reținute, critica din apelul reclamantului potrivit căreia prin stabilirea unui cuantum infim al despăgubirilor, raportat la alte litigii cu același obiect ale altor persoane care au beneficiat de despăgubiri în cuantum mai mare, s-a creat un regim discriminatoriu, este nefondată, nefiind încălcate dispozițiile constituționale și nici drepturile prevăzute în Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Aceasta cu atât mai mult cu cât criteriile de apreciere în privința cuantumului se raportează strict și expres la elementele de concrete și specifice ale fiecărei spețe, diferind în mod evident de la o cauză la alta, neputându-se astfel face raportare la cuantumul stabilit în alte spețe. S-a considerat a fi nefondată și critica referitoare la cauza de nulitate absolută a hotărârii, derivată din neparticiparea procurorului la judecarea acțiunii, întrucât dispozițiile art. 4 alin. (5) din Legea nr. 221/2009 dispun cu privire la obligativitatea participării numai în cazul în care s-a formulat o cerere având ca obiect constatarea caracterului politic al condamnării sau al măsurii administrative, altele decât cele prevăzute la art. 3, acțiunea dedusă judecății neavând un astfel de petit.

Referirea din apelul reclamantului la prevederile dreptului comun art. 998, 999 și 1000 C. civ. și a art. 504 C. proc. pen., are o valoare generală de principiu, nu poate fi supusă analizării și cenzurării exercitată de către instanța de control judiciar, atâta vreme cât aceasta constituie un temei juridic nou ce nu a fost avut în vedere la fond. Din punct de vedere procedural, reclamantul nu se poate prevala de alte dispoziții legale decât cele pe care s-a întemeiat inițial acțiunea, dar potrivit dreptului de acces liber la justiție, însă nimic nu-l împiedică să uzeze pe cale separată de pârghiile și mijloacele puse la îndemână de lege în sensul celor susținute. Critica din apelul pârâtului referitoare la verificarea calității procesuale active unice a reclamantului, nu mai are suport față de soluția pronunțată.

Cât privește cheltuielile de judecată, s-a apreciat că în mod corect s-au acordat integral, întrucât admiterea în parte a acțiunii se referă doar la cuantumul despăgubirilor solicitate și acordate, iar limitarea s-a făcut de instanță în baza modificărilor aduse legii după data promovării acțiunii, astfel că nu se poate reține vreo culpă procesuală a reclamantului. Aceeași rațiune subzistă și în faza apelului - întrucât neconstituționalitatea dispozițiilor legale care au constituit temeiul de drept al acțiunii, a intervenit după promovarea acțiunii, astfel că nu se impune schimbarea sentinței și în privința soluției dată capătului de cerere privind cheltuielile de judecată. Decizia curții de apel a fost atacată cu recurs, în termen legal de pârât, care a formulat următoarele critici cu privire la decizia recurată: Potrivit dispozițiilor art. 274 alin. (1) C. proc.

civ., partea care cade în pretenții va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată. Întrucât acțiunea reclamantului a fost respinsă, acesta se află în culpă procesuală, astfel că pârâtul nu poate fi obligat să suporte cheltuielile de judecată. Solicită admiterea recursului și înlăturarea obligării pârâtului la plata cheltuielilor de judecată. Intimatul-reclamant nu a formulat întâmpinare. Recursul declarate de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice este fondat, urmând a fi admis, pentru următoarele considerente: Singura critică formulată prin motivele de recurs vizează greșita obligare a pârâtului la plata cheltuielilor de judecată, aceasta fiind fondată, în condițiile în care, prin efectul admiterii apelului pârâtului, acțiunea reclamantului a fost respinsă în totalitate.

Temeiul obligării la plata cheltuielilor de judecată îl constituie, așa cum rezultă din dispozițiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ., culpa procesuală, care constă în împrejurarea că partea căzută în pretenții va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată părții care a câștigat procesul. În cauză, prin decizia recurată, a fost respins apelul reclamantului, a fost admis apelul pârâtului și respinsă acțiunea introductivă de instanță, astfel că finalmente „partea căzută în pretenții" în accepțiunea textului legal anterior citat este reclamantul. Este adevărat că la data promovării acțiunii art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 era în vigoare, însă la data publicării în M. Of.

a deciziei prin care acest text legal a fost declarat neconstituțional, cauza nu era soluționată în mod definitiv, iar soluția adoptată ca efect al acestei decizii lipsește de fundament juridic măsura dispusă de instanță privind obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată, care nu-și mai găsește rațiunea, în condițiile în care cererea de chemare în judecată a fost respinsă în totalitate. Pentru aceste considerente, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, va modifica decizia recurată, în sensul înlăturării mențiunii din decizie cu privire la păstrarea dispozițiilor din sentință referitoare la obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată către reclamant, menținând celelalte dispoziții ale deciziei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Mehedinți împotriva Deciziei nr. 241 din 5 mai 2011 a Curții de Apel Craiova, secția I civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Modifică în parte decizia în sensul că înlătură mențiunea din decizie cu privire la păstrarea dispozițiilor din sentință referitoare la obligarea pârâtului Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice la plata cheltuielilor de judecată către reclamant. Menține celelalte dispoziții ale deciziei. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 18 mai 2012. Procesat de GGC - LM