ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3513/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3513/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei civile

de față, constată următoarele:

Prin Acțiunea civilă înregistrată sub nr.

5060/101/2010 reclamantul C.P. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român

prin Ministerul Finanțelor Publice solicitând instanței ca prin sentința pe

care o va pronunța să îl oblige pe acesta la plata sumei de 250.000 euro,

echivalentul în RON la data plății, pentru prejudiciul moral pe care personal

l-a suferit din cauza deportării în Bărăgan.

În motivarea

acțiunii, reclamantul a arătat că în fapt, la data de 18 iunie 1951, când avea

vârsta de 2 ani, a fost ridicat împreună cu părinții săi C.I. și E. și cu sora

sa, C.V. și duși în Bărăgan unde li s-a stabilit domiciliu obligatoriu în

localitatea Cacomeanca Nouă. Au fost transportați cu vagoane pentru animale,

debarcați în Bărăgan și lăsați în câmp liber fără apă, mâncare sau adăpost.

Această măsură a

deportării a fost dispusă prin Decizia MAI nr. 200/1951.

În toată această

perioadă, a îndurat foamea, mizeria, degradarea fizică și morală, condițiile de

trai ale persoanelor deportate fiind de notorietate.

La întoarcerea în

localitate, a fost nevoit să locuiască la diverse rude, într-o cămăruță a casei

acestora, deoarece casa lor fusese ocupată.

Întreaga comunitate

se temea să aibă legături cu familia sa, pentru a nu fi expuși la rândul lor

represiunii comuniste.

Această măsură a

schimbat destinul său întrucât a suferit întreaga viață, odată prin consecința

directă a modului de viață inuman și nesănătos la o vârstă fragedă, și apoi

prin restricționările la care a fost supus în perioada școlarizării și ulterior

la locul de muncă.

A apreciat

reclamantul că, suma solicitată vine să compenseze într-o oarecare măsură

prejudiciul suferit, fără a fi de natură să constituie o adevărată reparație.

Prin Sentința civilă

nr. 628 din 9 noiembrie 2010 pronunțată de Tribunalul Mehedinți, s-a admis în

parte acțiunea și a fost obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de

8.000 euro cu titlu de daune morale, precum și 1.000 RON cheltuieli de

judecată.

S-a reținut că, așa

cum rezultă din Adresa nr. C-107 din 1 februarie 2001 emisă de Direcția

Instanțelor Militare din cadrul Ministerului Justiției, reclamantul a fost

strămutat împreună cu părinții și sora în perioada 18 iunie 1951 - 15 ianuarie

1954 din localitatea de domiciliu Drobeta-Turnu Severin, județul Mehedinți, în

localitatea Cacomeanca Nouă în Bărăgan, unde li s-a stabilit domiciliu

obligatoriu, măsură care a fost dispusă prin Decizia MAI nr. 200/1951.

În toată această

perioadă, reclamantul a îndurat condiții grele de viață, lipsindu-i la început

o locuință, după care, pe tot parcursul deportării nu a dispus de condiții

normale de hrană, căldură, asistență medicală, având și o vârstă destul de mică

(de la 2 ani la 5 ani).

S-a făcut aplicarea

dispozițiilor art. 5 din Legea nr. 221/2009 modificată prin O.U.G. nr. 62/2010.

Instanța a apreciat

că reclamantul este îndreptățit la acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul

moral suferit de el ca urmare a deportării. Prin stabilirea domiciliului

obligatoriu, instanța a apreciat că reclamantului i-a fost încălcat dreptul la

o viață normală în care să se fi bucurat de o copilărie pe măsură, fiind supus

în această perioadă la condiții inumane de creștere, date de o alimentație

precară, lipsă de asistență medicală și o locuință corespunzătoare.

S-a apreciat că

echivalentul în RON a sumei de 8.000 euro este suficient pentru acoperirea

consecințelor negative pe care le-a produs această măsură abuzivă asupra

reclamantului.

S-a făcut aplicarea

dispozițiilor art. 274 C. proc. civ.

Împotriva acestei

sentințe au declarat apel părțile.

Prin Decizia nr. 241

din 5 mai 2011, Curtea de Apel Craiova, secția I civilă și pentru cauze cu

minori și de familie, a admis apelul declarat de pârât, a schimbat sentința

apelată, în sensul că a respins acțiunea, menținând dispozițiile din sentință

cu privire la cheltuielile de judecată și a respins apelul declarat de reclamant.

Pentru a pronunța

această hotărâre, instanța a reținut că la momentul promovării acțiunii de

către reclamant erau în vigoare dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea

nr. 221/2001 care dădeau posibilitatea persoanelor condamnate politic sau persoanelor

cărora li s-a aplicat o măsură administrativă cu caracter politic în regimul

comunist să solicite acordarea de despăgubiri morale pentru prejudiciul

suferit, acest text constituind temeiul de drept al cererii sale în justiție.

Prin Decizia nr. 1358

din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, publicată în M. Of. din 15

noiembrie 2010, Curtea Constituțională a constatat neconcordanța dintre

dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 și Constituție și

ca atare, acestea au fost declarate neconstituționale.

În conformitate cu

dispozițiile art. 147 alin. (1) din Constituție, decizia prin care o normă de

drept a fost declarată neconstituțională își încetează efectele după 45 zile de

la publicarea deciziei în M. Of., iar pe durata acestui termen dispozițiile

sunt suspendate de drept.

La momentul

soluționării apelurilor, termenul de 45 zile prevăzut de textul constituțional

a expirat, fără ca Parlamentul să pună de acord norma legală cu dispozițiile

legii fundamentale, astfel că dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea

nr. 221/2009 nu mai pot fi aplicate, suspendarea echivalând cu inexistența

normei juridice.

Potrivit condițiilor

stabilite de art. 31 alin. (1) și (3) din Legea 47/1992 și art. 147 alin. (4)

din Constituție, decizia care a declarat neconstituțională o dispoziție legală

este definitivă și obligatorie, efectele sale se răsfrâng și în alte cauze, nu

numai în cauza în care a fost invocată excepția. Decizia este general

obligatorie, opozabilă erga omnes, inclusiv pentru instanțele judecătorești și

are putere numai pentru viitor, ceea ce înseamnă că după publicare ea are efect

asupra cauzelor aflate în curs de soluționare sau care se vor soluționa în

viitor.

Conform principiului

aplicării imediate a legii noi, instanța este obligată să aplice dispozițiile

legale în vigoare la data când soluționează cauza, inclusiv în căile de atac,

fiind inadmisibil în cauză ca legea veche să ultraactiveze. Prin urmare, se

constată că la data soluționării apelurilor nu mai sunt în vigoare dispozițiile

legale ce au stat la baza promovării acțiunii.

Caracterul

obligatoriu opozabil tuturor al deciziilor Curții Constituționale, prin care se

constată neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe, implică existența

răspunderii juridice în cazul nerespectării acestor decizii, răspundere

similară cu aceea a nerespectării unei legi adoptate de către Parlament sau a

unei ordonanțe emise de Guvern, care decurge din caracterul imperativ al

dispozițiilor art. 1 alin. (3) din Constituție, potrivit cu care România este

stat de drept. În lipsa unei astfel de răspunderi s-ar ajunge la înlăturarea de

către una din puterile statului a acestui principiu fundamental, ceea ce este

inadmisibil. De asemenea, nerespectarea unei decizii a Curții Constituționale

poate consta, în lumina art. 11 și 20 din Constituție, în răspunderea juridică,

în măsura în care sunt îndeplinite condițiile prevăzute de Convenția pentru

Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, prin pronunțarea unei

hotărâri a Curții Europene a Drepturilor Omului împotriva statului.

Concluzia care se

impune este aceea că dispoziția din lege declarată neconstituțională nu se mai

poate aplica, instanța învestită cu soluționarea unei acțiuni căreia i se

aplica norma declarată neconstituțională continuând soluționarea cauzei și

având obligația să nu aplice în acea cauză dispozițiile legale a căror

neconstituționalitate a fost constatată prin decizia Curții Constituționale. În

măsura în care este necesar, instanța judecătorească va aplica direct dispozițiile

Constituției de care depinde soluționarea procesului, în absența unei

reglementări legale care să fi înlocuit sau completat dispozițiile prevăzute

prin decizia pronunțată de Curtea Constituțională, promovând astfel

actualitatea principiilor statului de drept, asigurarea supremației

Constituției, precum și importanța controlului constituționalității legilor de

către Curtea Constituțională, ca factori pentru întărirea statului de drept.

Instanța a constatat

că abrogarea textului de lege care a constituit temeiul de drept al acțiunii nu

reprezintă o încălcare a dreptului reclamantului de acces la instanță sau a

dreptului de proprietate, așa cum este garantat de art. 1 din protocolul

adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. În sensul acestui

din urmă text, reclamantul nu este titularul unui bun, pentru că art. 5 alin.

(1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, în forma în vigoare la data promovării

acțiunii, a născut pentru reclamant doar o vocație la obținerea unor

despăgubiri, nu un drept efectiv. Prin aceea că legea prevede că aceste

despăgubiri se acordă doar în măsura în care nu a fost deja reparat prejudiciul

suferit prin aplicarea unei măsuri administrative cu caracter politic, este

evident că soluționarea acțiunii depindea de situația de fapt a fiecărui

reclamant, nefiind prevăzut un drept cu caracter general, care se acorda

tuturor persoanelor care intrau într-o anumită categorie.

Curtea Europeană a

Drepturilor Omului a statuat că, în principiu, puterea legislativă nu este

împiedicată să reglementeze în materie civilă, prin dispoziții noi, drepturile

ce decurg din legile în vigoare, aplicabile unor procese pe rol, cu condiția ca

motivele invocate pentru a justifica aceste măsuri să fie evident și imperios

justificate de un interes general, adică să fie îndreptată o eroare sau lacună

a legiuitorului. În acest fel au fost soluțiile adoptate în cauzele Eeg.

Slachtuis Verbist c. Belgiei, cererea 60559/2000, hot din 10 nov. 2005, Ogis-

Institut Stanislas, Ogec St. PieX Et Blanche de Castille c. Franței, cererea

nr. 42219/98 și 54563/2000, hot din 27 mai 2004.

În speță,

dispozițiile pe care reclamantul și-a întemeiat acțiunea și care au fost avute

în vedere de prima instanță la acordarea despăgubirilor pentru prejudiciul

moral nu mai sunt aplicabile, întrucât contravin Constituției.

Despăgubirile

solicitate au caracter reparatoriu pentru prejudicii create prin aplicarea unor

acte cu caracter normativ adoptate de fostul regim totalitar care a guvernat în

România în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Dreptul statului de a

reglementa măsuri reparatorii pentru prejudiciile morale sau materiale produse

unor categorii variate de persoane în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie

1989, prin adoptarea și aplicarea unor acte cu caracter normativ, este unul

suveran. Acest drept al statului a fost statuat și de Curtea Europeană pentru

Drepturile Omului. Reglementarea acestor măsuri reprezintă o recunoaștere a

caracterului abuziv a unor acte adoptate și aplicate de fostul regim. În

aplicarea actelor normative prin care au fost reglementate măsuri reparatorii

instanțele au obligația de a respecta întocmai prevederile actelor normative cu

caracter reparator. Nu există temei în Constituția actuală pentru interpretarea

extensivă a dispozițiilor legale cu caracter reparator.

În această situație

așa cum a reținut și Curtea Constituțională prin Deciziile nr. 1358 și 1360 din

21 octombrie 2010, nu se poate susține că reclamantul a dobândit o „speranță

legitimă „(astfel cum este consacrată în jurisprudența Curții Europene a

Drepturilor Omului), prin adoptarea art. 5 alin. (1) lit. a) din lege la

acordarea daunelor morale, tocmai datorită existenței unei dispute asupra

corectei aplicări a legii interne, (cauza Kopecky contra Slovaciei).

Prin urmare,

apreciind că, față de cele expuse, reclamantul nu a putut dobândi o „speranță

legitimă" în acordarea compensațiilor solicitate, acțiunea este

neîntemeiată.

Totodată s-au avut în

vedere și dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza a II-a (dispoziții care nu

au făcut obiectul controlului de neconstituționalitate) și dispozițiile art. 5

alin. (4) din Legea nr. 221/2009, potrivit cu care instanța trebuie să aibă în

vedere drepturile deja stabilite în condițiile Decretului-lege nr. 118/1990 și

Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 214/1999, verificând dacă repararea

prejudiciului în condițiile acestor acte normative nu este suficientă.

În speță, se constată

că reclamantul a beneficiat de drepturile recunoscute după anul 1990

persoanelor persecutate politic, potrivit Hotărârii nr. 68/1996, și Deciziei

nr. 101666/1998 pentru acordarea pensiei pentru munca depusă și limită de

vârstă, apreciindu-se că prejudiciul suferit datorat măsurilor dispuse în

vechiul regim este reparat ca urmare a beneficierii de drepturi materiale potrivit

actelor normative reparatorii anterioare, în principal Decretul-lege nr.

118/1990.

Față de cele

reținute, critica din apelul reclamantului potrivit căreia prin stabilirea unui

cuantum infim al despăgubirilor, raportat la alte litigii cu același obiect ale

altor persoane care au beneficiat de despăgubiri în cuantum mai mare, s-a creat

un regim discriminatoriu, este nefondată, nefiind încălcate dispozițiile

constituționale și nici drepturile prevăzute în Convenția Europeană a

Drepturilor Omului. Aceasta cu atât mai mult cu cât criteriile de apreciere în

privința cuantumului se raportează strict și expres la elementele de concrete

și specifice ale fiecărei spețe, diferind în mod evident de la o cauză la alta,

neputându-se astfel face raportare la cuantumul stabilit în alte spețe.

S-a considerat a fi

nefondată și critica referitoare la cauza de nulitate absolută a hotărârii,

derivată din neparticiparea procurorului la judecarea acțiunii, întrucât

dispozițiile art. 4 alin. (5) din Legea nr. 221/2009 dispun cu privire la

obligativitatea participării numai în cazul în care s-a formulat o cerere având

ca obiect constatarea caracterului politic al condamnării sau al măsurii

administrative, altele decât cele prevăzute la art. 3, acțiunea dedusă

judecății neavând un astfel de petit.

Referirea din apelul

reclamantului la prevederile dreptului comun art. 998, 999 și 1000 C. civ. și a

art. 504 C. proc. pen., are o valoare generală de principiu, nu poate fi supusă

analizării și cenzurării exercitată de către instanța de control judiciar,

atâta vreme cât aceasta constituie un temei juridic nou ce nu a fost avut în

vedere la fond.

Din punct de vedere

procedural, reclamantul nu se poate prevala de alte dispoziții legale decât

cele pe care s-a întemeiat inițial acțiunea, dar potrivit dreptului de acces

liber la justiție, însă nimic nu-l împiedică să uzeze pe cale separată de

pârghiile și mijloacele puse la îndemână de lege în sensul celor susținute.

Critica din apelul

pârâtului referitoare la verificarea calității procesuale active unice a

reclamantului, nu mai are suport față de soluția pronunțată.

Cât privește

cheltuielile de judecată, s-a apreciat că în mod corect s-au acordat integral,

întrucât admiterea în parte a acțiunii se referă doar la cuantumul

despăgubirilor solicitate și acordate, iar limitarea s-a făcut de instanță în

baza modificărilor aduse legii după data promovării acțiunii, astfel că nu se

poate reține vreo culpă procesuală a reclamantului.

Aceeași rațiune

subzistă și în faza apelului - întrucât neconstituționalitatea dispozițiilor

legale care au constituit temeiul de drept al acțiunii, a intervenit după

promovarea acțiunii, astfel că nu se impune schimbarea sentinței și în privința

soluției dată capătului de cerere privind cheltuielile de judecată.

Decizia curții de

apel a fost atacată cu recurs, în termen legal de pârât, care a formulat

următoarele critici cu privire la decizia recurată:

Potrivit

dispozițiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ., partea care cade în pretenții

va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată.

Întrucât acțiunea

reclamantului a fost respinsă, acesta se află în culpă procesuală, astfel că

pârâtul nu poate fi obligat să suporte cheltuielile de judecată.

Solicită admiterea

recursului și înlăturarea obligării pârâtului la plata cheltuielilor de

judecată.

Intimatul-reclamant

nu a formulat întâmpinare.

Recursul declarate de

pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice este fondat, urmând a

fi admis, pentru următoarele considerente:

Singura critică

formulată prin motivele de recurs vizează greșita obligare a pârâtului la plata

cheltuielilor de judecată, aceasta fiind fondată, în condițiile în care, prin

efectul admiterii apelului pârâtului, acțiunea reclamantului a fost respinsă în

totalitate.

Temeiul obligării la

plata cheltuielilor de judecată îl constituie, așa cum rezultă din dispozițiile

art. 274 alin. (1) C. proc. civ., culpa procesuală, care constă în împrejurarea

că partea căzută în pretenții va fi obligată, la cerere, să plătească

cheltuielile de judecată părții care a câștigat procesul.

În cauză, prin

decizia recurată, a fost respins apelul reclamantului, a fost admis apelul

pârâtului și respinsă acțiunea introductivă de instanță, astfel că finalmente

„partea căzută în pretenții" în accepțiunea textului legal anterior citat

este reclamantul.

Este adevărat că la

data promovării acțiunii art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 era în

vigoare, însă la data publicării în M. Of. a deciziei prin care acest text

legal a fost declarat neconstituțional, cauza nu era soluționată în mod

definitiv, iar soluția adoptată ca efect al acestei decizii lipsește de

fundament juridic măsura dispusă de instanță privind obligarea pârâtului la

plata cheltuielilor de judecată, care nu-și mai găsește rațiunea, în condițiile

în care cererea de chemare în judecată a fost respinsă în totalitate.

Pentru aceste

considerente, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.,

Înalta Curte va admite recursul pârâtului Statul Român, prin Ministerul

Finanțelor Publice, va modifica decizia recurată, în sensul înlăturării

mențiunii din decizie cu privire la păstrarea dispozițiilor din sentință

referitoare la obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată către

reclamant, menținând celelalte dispoziții ale deciziei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice,

prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Mehedinți împotriva Deciziei nr.

241 din 5 mai 2011 a Curții de Apel Craiova, secția I civilă și pentru cauze cu

minori și de familie.

Modifică în parte

decizia în sensul că înlătură mențiunea din decizie cu privire la păstrarea

dispozițiilor din sentință referitoare la obligarea pârâtului Statului Român,

prin Ministerul Finanțelor Publice la plata cheltuielilor de judecată către

reclamant.

Menține celelalte

dispoziții ale deciziei.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 18 mai 2012.

Procesat de GGC - LM