ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 671/2012

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin sentința civilă nr.

612 din 09 noiembrie 2010, pronunțată de Tribunalul Mehedinți, în dosarul nr. 3446/101/2010,

s-a admis în parte acțiunea civilă precizată, formulată de reclamanta S.N., în

contradictoriu cu pârâtul S.R. reprezentat prin M.F.P., având ca obiect

despăgubiri la Legea nr. 221/2009.

S-a constatat

caracterul politic al măsurii administrative dispusă față de reclamantă și

părinții acesteia, S.M. și S.A., în perioada 15 decembrie 1951 - 01 decembrie 1956.

A fost obligat

pârâtul să plătească reclamantei în nume propriu suma de 7000 EURO în echivalent

la momentul plății efective și suma de 6.000 EURO, în calitate de descendent de

gradul I (câte 3.000 EURO pentru fiecare părinte) în echivalent lei la momentul

plății efective, cu titlul de daune morale.

S-a luat act de

renunțarea reclamantei la judecarea cererii privind acordarea daunelor

materiale.

A fost obligat

pârâtul să plătească reclamantei suma de 500 lei cheltuieli de judecată.

În justificarea

soluției, prima instanță, a reținut că în perioada 15 decembrie 1951 - 01

decembrie 1956, reclamanta împreună cu părinții săi S.A. și S.M. au fost

strămutați din locuința lor situată în localitatea Gruia, în locuința numitului

M.D. situată în aceiași localitate, iar în imobilul proprietatea familiei

reclamantei a fost înființată o unitate militară, această situație fiind

confirmată și de sentința nr. nr. 361/C/A/16 decembrie 2003 pronunțată de

Tribunalul Mehedinți, prin care reclamantei S.N. i-au fost recunoscute

drepturile legale prevăzute de Decretul - Lege nr. 118/1990.

S-a constatat că

mutarea forțată a reclamantei împreună cu părinții săi din imobilul proprietate

personală în locuința altui cetățean, care la rândul lui a fost deportat, s-a

realizat ca urmare a persecuțiilor politice, aceasta conferind caracter politic

măsurii administrative aplicată reclamantei și autorilor săi.

Referitor la cererea

pentru acordarea daunelor morale, tribunalul a constatat că este în parte

întemeiată.

S-a reținut că

mutarea forțată a reclamantei și a autorilor săi din locuința lor în altă

locuință, lipsirea de bunurile personale, obligarea de a trăi în condiții

materiale precare, spre deosebire de condițiile normale în care au trăit

datorită faptului că își întemeiaseră o gospodărie așa cum doriseră, de a munci

forțat, au produs suferințe pe plan moral, social și profesional, astfel de

măsuri lezând demnitatea și onoarea, dar și libertatea individuală, drepturile

personale patrimoniale ocrotite de lege și că, toate aceste suferințe pe care

le-au suportat, au justificat acordarea unei compensații materiale.

Că, raportat la perioada

celor 5 ani de domiciliu obligatoriu, la traumele psihice produse reclamantei

și autorilor săi, nevoiți fiind să suporte un regim de viață nedrept și inuman,

față și de dispozițiile art. 5 pct. 1 lit. a) din Legea nr. 221/2009, așa cum a

fost modificată prin O.G. nr. 62/2010, tribunalul a apreciat că acordarea de

daune morale în cuantum de 7.000 EURO în nume propriu și câte 3.000 EURO în

calitate de descendent de gradul I al părinților, este în măsură a compensa

prejudiciul moral.

Prin decizia civilă nr.

124 din 24 februarie 2011, Curtea de Apel Craiova, secția a I civilă și pentru

cauze cu minori și de familie, a admis apelul declarat de pârâtul S.R.,

reprezentat de M.F.P., prin D.G.F.P. Mehedinți; a schimbat sentința apelată în

sensul că a respins petitul acțiunii privind daunele morale și a menținut

restul dispozițiilor sentinței.

Pentru a adopta

această soluție, instanța de apel a reținut următoarele:

Critica referitoare

la încălcarea dispozițiilor art. 4 alin. (5) din Legea nr. 221/2009 cu privire

la participarea obligatorie a procurorului este nefondată, deoarece din

practicaua sentinței civile apelate rezultă, fără echivoc, faptul că în ședința

publică din 9 noiembrie 2010 reprezentantul parchetului a fost prezent și a pus

concluzii pe fondul cauzei.

Este întemeiată însă,

susținerea fundamentată pe decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010, pronunțată

de Curtea Constituțională a României.

Astfel,

prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, temei legal pe

care reclamanta și-a întemeiat acțiunea, au fost declarate neconstituționale

prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, publicată

în M. Of. din 15 noiembrie 2010, așa încât, instanța trebuie să aibă în vedere

dispozițiile art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 și dispozițiile art. 147

din Constituție.

În

condițiile stabilite de art. 31 alin. (1) și (3) din Legea nr. 47/1992 și art. 147

alin. (4) din Constituție, decizia care a declarat neconstituțională o

dispoziție legală este definitivă și obligatorie, iar efectele sale se răsfrâng

și în alte cauze, nu numai în cauza în care a fost invocată excepția.

Decizia

Curții Constituționale, este general obligatorie,

opozabilă „erga

omnes”, inclusiv pentru instanțele judecătorești

și are

putere numai pentru viitor, ceea ce înseamnă că după publicare, ea are efect

asupra cauzelor aflate în curs de soluționare sau care se vor soluționa în

viitor.

De

altfel, Curtea Constituțională prin Decizia nr.

186 din 18 noiembrie

1999 (M. Of., nr. 151/12.04.2000),

a statuat

că

obligativitatea deciziilor Curții Constituționale pentru instanțele

judecătorești, ca de altfel și pentru celelalte persoane fizice și juridice,

decurge din principiul înscris în art. 51 din Constituție în redactarea de la data

respectivă, potrivit căruia respectarea Constituției, a supremației sale și a

legilor, este obligatorie.

Decizia Curții

Constituționale nr. 1358/2010 a fost publicată în M. Of. partea I la data de 15

noiembrie 2010, astfel că, începând cu această dată dispozițiile art. 5 alin.

(1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost suspendate de drept, urmând ca în

situația în care în termen de 45 zile Parlamentul nu punea de acord aceste

prevederi legale cu dispozițiile Constituției, acestea să-și înceteze efectele

juridice.

În condițiile în care

termenul de 45 de zile stabilit prin decizia Curții Constituționale nr. 1358

din 21 octombrie 2010 a expirat, iar Parlamentul României nu a pus de acord

aceste prevederi cu Constituția, în prezent nu mai există temei juridic pentru

acordarea daunelor morale, ca măsuri reparatorii, putând fi acordate în

continuare despăgubirile la care se referă art. 5 alin. (1) lit. b) și c) din

Legea nr. 221/2009.

În

ceea ce privește daunele materiale, s-a constatat că reclamanta, prin declarația

dată în ședința publică din 14 septembrie 2010, a învederat că înțelege să renunțe la despăgubirile constând în daunele materiale.

Referitor

la criticile formulate pe fondul litigiului, s-a constatat că nu se impun a fi

examinate, în condițiile în care Curtea a avut în vedere decizia nr. 1358 din 21

octombrie 2010 a Curții Constituționale, în prezent neexistând temei legal

pentru soluționarea acțiunii promovată de reclamantă.

Critica

ce vizează cuantumul cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul de avocat

s-a reținut că este nefondată, suma de 500 lei acordată de instanța de fond cu

acest titlu, reprezentând o sumă rezonabilă în raport cu complexitatea cauzei

și volumul de muncă depus de către apărător.

Împotriva deciziei mai

sus menționate a declarat recurs, în termen legal, pârâtul S.R., prin M.F.P.,

reprezentat de D.G.F.P. Mehedinți, pentru motive de nelegalitate întemeiate pe

dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.

S-a criticat faptul

că, în mod greșit, instanța de apel a menținut dispozițiile sentinței apelate

privind obligarea pârâtului la achitarea către reclamantă la plata sumei de 500

lei, cheltuieli de judecata, cât timp apelul formulat de S.R., prin M.F.P., a

fost admis iar acțiunea reclamantei a fost respinsă, aceasta fiind deci în

culpă procesuală.

S-a susținut că

instanța de apel putea să facă aplicarea art. 274 alin. (3) C. proc. civ., prin

reducerea onorariului solicitat de reclamantă la o sumă rezonabilă, având în

vedere simplitatea cauzei, durata cauzei și volumul de muncă solicitat prin

executarea mandatului primit de către avocat.

Examinând decizia

recurată prin prisma criticilor formulate și a actelor dosarului, Înalta Curte

constată că recursul este nefondat.

În ceea ce privește

unicul motiv de recurs, prin care se critică obligarea recurentului pârât la

plata cheltuielilor de judecată, instanța îl apreciază, ca nefondat, câtă vreme

declanșarea procedurii judiciare a fost determinată de intrarea în vigoarea a

unei legi speciale cu caracter reparator, atacată ulterior cu o excepție de

neconstituționalitate, admisă, care a condus la suprimarea temeiului juridic al

cererii de chemare în judecată, pe parcursul procesului, iar, în cauză, s-a

reținut constarea caracterului politic al măsurii administrative dispuse

împotriva reclamantei și autorilor acesteia.

Așadar, corect s-a

reținut că nu poate fi primit motivul ce vizează cheltuielile de judecată, dat

fiind că, în urma dispariției temeiului legal al acțiunii, Statul este în culpă

procesuală, introducerea acțiunii fiind datorată apariției Legii nr. 221/2009,

iar dispariția acestui temei legal nu este determinat de reclamantă.

Din perspectiva celor

expuse, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.,

va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul S.R. prin M.F.P. prin D.G.F.P.

Mehedinți.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de pârâtul S.R. prin M.F.P. prin D.G.F.P. Mehedinți

împotriva deciziei nr. 124 din 24 februarie 2011 a Curții de Apel Craiova, secția I civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică astăzi, 6 februarie 2012.