ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 671/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 612 din 09 noiembrie 2010, pronunțată de Tribunalul Mehedinți, în dosarul nr. 3446/101/2010, s-a admis în parte acțiunea civilă precizată, formulată de reclamanta S.N., în contradictoriu cu pârâtul S.R. reprezentat prin M.F.P., având ca obiect despăgubiri la Legea nr. 221/2009. S-a constatat caracterul politic al măsurii administrative dispusă față de reclamantă și părinții acesteia, S.M. și S.A., în perioada 15 decembrie 1951 - 01 decembrie 1956. A fost obligat pârâtul să plătească reclamantei în nume propriu suma de 7000 EURO în echivalent la momentul plății efective și suma de 6.000 EURO, în calitate de descendent de gradul I (câte 3.000 EURO pentru fiecare părinte) în echivalent lei la momentul plății efective, cu titlul de daune morale.

S-a luat act de renunțarea reclamantei la judecarea cererii privind acordarea daunelor materiale. A fost obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 500 lei cheltuieli de judecată. În justificarea soluției, prima instanță, a reținut că în perioada 15 decembrie 1951 - 01 decembrie 1956, reclamanta împreună cu părinții săi S.A. și S.M. au fost strămutați din locuința lor situată în localitatea Gruia, în locuința numitului M.D. situată în aceiași localitate, iar în imobilul proprietatea familiei reclamantei a fost înființată o unitate militară, această situație fiind confirmată și de sentința nr. nr. 361/C/A/16 decembrie 2003 pronunțată de Tribunalul Mehedinți, prin care reclamantei S.N. i-au fost recunoscute drepturile legale prevăzute de Decretul - Lege nr. 118/1990.

S-a constatat că mutarea forțată a reclamantei împreună cu părinții săi din imobilul proprietate personală în locuința altui cetățean, care la rândul lui a fost deportat, s-a realizat ca urmare a persecuțiilor politice, aceasta conferind caracter politic măsurii administrative aplicată reclamantei și autorilor săi. Referitor la cererea pentru acordarea daunelor morale, tribunalul a constatat că este în parte întemeiată.

S-a reținut că mutarea forțată a reclamantei și a autorilor săi din locuința lor în altă locuință, lipsirea de bunurile personale, obligarea de a trăi în condiții materiale precare, spre deosebire de condițiile normale în care au trăit datorită faptului că își întemeiaseră o gospodărie așa cum doriseră, de a munci forțat, au produs suferințe pe plan moral, social și profesional, astfel de măsuri lezând demnitatea și onoarea, dar și libertatea individuală, drepturile personale patrimoniale ocrotite de lege și că, toate aceste suferințe pe care le-au suportat, au justificat acordarea unei compensații materiale. Că, raportat la perioada celor 5 ani de domiciliu obligatoriu, la traumele psihice produse reclamantei și autorilor săi, nevoiți fiind să suporte un regim de viață nedrept și inuman, față și de dispozițiile art. 5 pct. 1 lit. a) din Legea nr. 221/2009, așa cum a fost modificată prin O.G.

nr. 62/2010, tribunalul a apreciat că acordarea de daune morale în cuantum de 7.000 EURO în nume propriu și câte 3.000 EURO în calitate de descendent de gradul I al părinților, este în măsură a compensa prejudiciul moral. Prin decizia civilă nr. 124 din 24 februarie 2011, Curtea de Apel Craiova, secția a I civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a admis apelul declarat de pârâtul S.R., reprezentat de M.F.P., prin D.G.F.P. Mehedinți; a schimbat sentința apelată în sensul că a respins petitul acțiunii privind daunele morale și a menținut restul dispozițiilor sentinței.

Pentru a adopta această soluție, instanța de apel a reținut următoarele: Critica referitoare la încălcarea dispozițiilor art. 4 alin. (5) din Legea nr. 221/2009 cu privire la participarea obligatorie a procurorului este nefondată, deoarece din practicaua sentinței civile apelate rezultă, fără echivoc, faptul că în ședința publică din 9 noiembrie 2010 reprezentantul parchetului a fost prezent și a pus concluzii pe fondul cauzei. Este întemeiată însă, susținerea fundamentată pe decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010, pronunțată de Curtea Constituțională a României. Astfel, prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, temei legal pe care reclamanta și-a întemeiat acțiunea, au fost declarate neconstituționale prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, publicată în M. Of.

din 15 noiembrie 2010, așa încât, instanța trebuie să aibă în vedere dispozițiile art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 și dispozițiile art. 147 din Constituție. În condițiile stabilite de art. 31 alin. (1) și (3) din Legea nr. 47/1992 și art. 147 alin. (4) din Constituție, decizia care a declarat neconstituțională o dispoziție legală este definitivă și obligatorie, iar efectele sale se răsfrâng și în alte cauze, nu numai în cauza în care a fost invocată excepția. Decizia Curții Constituționale, este general obligatorie, opozabilă „erga omnes”, inclusiv pentru instanțele judecătorești și are putere numai pentru viitor, ceea ce înseamnă că după publicare, ea are efect asupra cauzelor aflate în curs de soluționare sau care se vor soluționa în viitor.

De altfel, Curtea Constituțională prin Decizia nr. 186 din 18 noiembrie 1999 (M. Of., nr. 151/12.04.2000), a statuat că obligativitatea deciziilor Curții Constituționale pentru instanțele judecătorești, ca de altfel și pentru celelalte persoane fizice și juridice, decurge din principiul înscris în art. 51 din Constituție în redactarea de la data respectivă, potrivit căruia respectarea Constituției, a supremației sale și a legilor, este obligatorie. Decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010 a fost publicată în M. Of. partea I la data de 15 noiembrie 2010, astfel că, începând cu această dată dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost suspendate de drept, urmând ca în situația în care în termen de 45 zile Parlamentul nu punea de acord aceste prevederi legale cu dispozițiile Constituției, acestea să-și înceteze efectele juridice.

În condițiile în care termenul de 45 de zile stabilit prin decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a expirat, iar Parlamentul României nu a pus de acord aceste prevederi cu Constituția, în prezent nu mai există temei juridic pentru acordarea daunelor morale, ca măsuri reparatorii, putând fi acordate în continuare despăgubirile la care se referă art. 5 alin. (1) lit. b) și c) din Legea nr. 221/2009. În ceea ce privește daunele materiale, s-a constatat că reclamanta, prin declarația dată în ședința publică din 14 septembrie 2010, a învederat că înțelege să renunțe la despăgubirile constând în daunele materiale. Referitor la criticile formulate pe fondul litigiului, s-a constatat că nu se impun a fi examinate, în condițiile în care Curtea a avut în vedere decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, în prezent neexistând temei legal pentru soluționarea acțiunii promovată de reclamantă.

Critica ce vizează cuantumul cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul de avocat s-a reținut că este nefondată, suma de 500 lei acordată de instanța de fond cu acest titlu, reprezentând o sumă rezonabilă în raport cu complexitatea cauzei și volumul de muncă depus de către apărător. Împotriva deciziei mai sus menționate a declarat recurs, în termen legal, pârâtul S.R., prin M.F.P., reprezentat de D.G.F.P. Mehedinți, pentru motive de nelegalitate întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. S-a criticat faptul că, în mod greșit, instanța de apel a menținut dispozițiile sentinței apelate privind obligarea pârâtului la achitarea către reclamantă la plata sumei de 500 lei, cheltuieli de judecata, cât timp apelul formulat de S.R., prin M.F.P., a fost admis iar acțiunea reclamantei a fost respinsă, aceasta fiind deci în culpă procesuală.

S-a susținut că instanța de apel putea să facă aplicarea art. 274 alin. (3) C. proc. civ., prin reducerea onorariului solicitat de reclamantă la o sumă rezonabilă, având în vedere simplitatea cauzei, durata cauzei și volumul de muncă solicitat prin executarea mandatului primit de către avocat. Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a actelor dosarului, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

În ceea ce privește unicul motiv de recurs, prin care se critică obligarea recurentului pârât la plata cheltuielilor de judecată, instanța îl apreciază, ca nefondat, câtă vreme declanșarea procedurii judiciare a fost determinată de intrarea în vigoarea a unei legi speciale cu caracter reparator, atacată ulterior cu o excepție de neconstituționalitate, admisă, care a condus la suprimarea temeiului juridic al cererii de chemare în judecată, pe parcursul procesului, iar, în cauză, s-a reținut constarea caracterului politic al măsurii administrative dispuse împotriva reclamantei și autorilor acesteia. Așadar, corect s-a reținut că nu poate fi primit motivul ce vizează cheltuielile de judecată, dat fiind că, în urma dispariției temeiului legal al acțiunii, Statul este în culpă procesuală, introducerea acțiunii fiind datorată apariției Legii nr. 221/2009, iar dispariția acestui temei legal nu este determinat de reclamantă.

Din perspectiva celor expuse, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul S.R. prin M.F.P. prin D.G.F.P. Mehedinți.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul S.R. prin M.F.P. prin D.G.F.P. Mehedinți împotriva deciziei nr. 124 din 24 februarie 2011 a Curții de Apel Craiova, secția I civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 6 februarie 2012.