ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8255/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8255/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra cauzei civile

de față, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul

Tribunalului Mehedinți la data de 23 aprilie 2010, sub nr. 3079/101/2010,

astfel cum a fost precizată ulterior, reclamanta P.E. a chemat în judecată pe

pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând obligarea

acestuia la plata de daune morale, în cuantum de 250.000 euro, pentru

prejudiciul ce i-a fost cauzat ca urmare a strămutării în Câmpia Bărăganului,

în perioada 18 iunie 1951 - 31 decembrie 1955.

Prin Sentința civilă

nr. 470 din 14 septembrie 2010, Tribunalul Mehedinți a admis, în parte, acțiunea

și l-a obligat pe pârât să plătească reclamantei suma de 10.000 euro,

reprezentând daune morale, precum și 1.000 RON cheltuieli de judecată.

În motivarea

soluției, tribunalul a reținut că reclamanta a fost strămutată împreună cu

întreaga familie în Câmpia Bărăganului, în baza Deciziei MAI nr. 200/1951, în

perioada 18 iunie 1951 - 31 decembrie 1955, iar în toată această perioadă au

îndurat condiții foarte grele de viață, suferind de foame, de frig, neavând

locuințe, asistență medicală, haine.

Fiind vorba despre o

măsură administrativă cu caracter politic în sensul art. 3 din Legea nr.

221/2009, reclamanta este îndreptățită la despăgubiri pentru prejudiciul moral

încercat de ea și familia ei, conform art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr.

221/2009.

La stabilirea

cuantumului despăgubirilor, tribunalul a avut în vedere valorile nepatrimoniale

încălcate prin măsura administrativă aplicată reclamantei și familiei acesteia

- dreptul la libertate, consecințele negative suportate de victime - afectarea

stării de sănătate și a posibilității de realizare deplină pe plan social,

profesional și familial, precum și limitele valorice ale despăgubirilor ce pot

fi acordate, impuse prin O.U.G. nr. 62/2010, în raport de care a apreciat că

suma de 10.000 euro reprezintă o satisfacție suficientă și echitabilă pentru

reclamantă.

Împotriva acestei

sentințe au declarat apel ambele părți.

Prin Decizia nr. 474

din 14 decembrie 2010, Curtea de Apel Craiova, secția I civilă și pentru cauze

cu minori și de familie, a respins apelul reclamantei și a admis apelul

pârâtului, cu consecința schimbării sentinței apelate, în sensul respingerii

acțiunii.

Pentru a decide

astfel, curtea de apel a reținut următoarele:

Reclamanta a promovat

acțiunea privind obligarea Statului Român la acordarea daunelor morale în

temeiul dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, arătând

că de la data de 18 iunie 1951 până la data de 31 decembrie 1955 a fost

deportată împreună cu familia, din localitatea Burila Mare, județul Mehedinți,

în Ezerul Călărași, Câmpia Bărăganului, stabilindu-li-se domiciliu forțat.

Prevederile art. 5

alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, au fost declarate neconstituționale

prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, publicată

în M. Of. din 15 noiembrie 2010, astfel că instanța trebuie să aibă în vedere

dispozițiile art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 și dispozițiile art. 147

din Constituție.

Potrivit art. 147

alin. (1) din Constituție, decizia prin care o normă de drept a fost declarată neconstituțională

își încetează efectele după 45 zile de la publicarea deciziei în Monitorul

Oficial, iar pe durata acestui termen dispozițiile sunt suspendate de drept.

Deși la data

soluționării apelurilor de față, termenul de 45 zile prevăzut de textul constituțional

nu a expirat, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 nu

mai pot fi aplicate, suspendarea echivalând cu inexistența normei juridice, cu

atât mai mult cu cât se prevede expres că după împlinirea termenului menționat,

dispozițiile legale își încetează efectele.

În condițiile

stabilite de art. 31 alin. (1) și (3) din Legea nr. 47/1992 și art. 147 alin.

(4) din Constituție, decizia care a declarat neconstituțională o dispoziție

legală este definitivă și obligatorie, iar efectele sale se răsfrâng și în alte

cauze, nu numai în cauza în care a fost invocată excepția.

Decizia Curții

Constituționale este general obligatorie, opozabilă erga omnes, inclusiv pentru

instanțele judecătorești, și are putere numai pentru viitor, ceea ce înseamnă

că după publicare ea are efect asupra cauzelor aflate în curs de soluționare

sau care se vor soluționa în viitor.

De altfel, Curtea

Constituțională, prin Decizia nr. 186 din 18 noiembrie 1999, publicată în M.

Of., nr. 151 din 12 aprilie 2000, a statuat că obligativitatea deciziilor

Curții Constituționale pentru instanțele judecătorești, ca de altfel și pentru

celelalte persoane fizice și juridice, decurge din principiul înscris în art.

51 din Constituție în redactarea de la data respectivă, potrivit căruia

respectarea Constituției, a supremației sale și a legilor, este obligatorie.

Având în vedere

considerentele arătate, concluzia care se impune este aceea că dispoziția din

lege declarată neconstituțională nu se mai poate aplica, instanța învestită cu

soluționarea unei acțiuni căreia i se aplică norma declarată neconstituțională,

continuând soluționarea cauzei are obligația să nu aplice în acea cauză

dispozițiile legale a căror neconstituționalitate a fost constatată prin

decizia Curții Constituționale.

Decizia Curții

Constituționale nr. 1358/2010 a fost publicată în M. Of. Partea I, la data de

15 noiembrie 2010, astfel că, începând cu această dată, dispozițiile art. 5

alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 sunt suspendate de drept, urmând ca,

în situația în care în termen de 45 zile, Parlamentul nu pune de acord aceste

prevederi legale cu dispozițiile Constituției, acestea să-și înceteze efectele

juridice.

Prin urmare, în

prezent nu mai există un temei juridic pentru acordarea daunelor morale, ca

măsuri reparatorii, putând fi acordate în continuare despăgubirile la care se

referă art. 5 alin. (1) lit. b) și c) din Legea nr. 221/2009.

Urmează ca, față de

obligativitatea Deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 pronunțată de Curtea

Constituțională, să se constate că statul nu mai datorează despăgubiri cu titlu

de daune morale, astfel încât se impune reformarea sentinței de fond, în sensul

respingerii acțiunii.

Decizia curții de

apel a fost atacată cu recurs, în termen legal, de către reclamantă, care a criticat-o

pentru următoarele motive:

respingere a acțiunii, pronunțată de curtea de apel, se datorează neînțelegerii

Deciziei Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010.

Din motivarea acestei

soluții se deduce că, potrivit deciziei Curții Constituționale, textul de lege

care a reprezentat temeiul juridic al acțiunii, respectiv art. 5 din Legea nr.

221/2009, va fi abrogat. Practic, instanța echivalează suspendarea unei norme

(până la modificarea acesteia) cu inexistența acesteia.

Din cuprinsul

deciziei Curții Constituționale și din dispozițiile art. 147 alin. (1) din

Constituție rezultă, însă, o cu totul altă situație, respectiv faptul că

înlăuntrul termenului de 45 de zile (termen care nu se împlinise la data

soluționării cauzei), cât durează suspendarea textului declarat

neconstituțional, Parlamentul sau Guvernul trebuie să pună în acord prevederile

neconstituționale cu dispozițiile Constituției.

Curtea

Constituțională, în motivarea deciziei, a explicat că acțiunile promovate în

temeiul dispozițiilor Legii nr. 221/2009 nu trebuie respinse, așa cum a

procedat instanța de apel, ci soluționate în temeiul unui text modificat care

să prevadă criterii clare de cuantificare a despăgubirilor.

Nu există niciun

pasaj în această decizie din care să rezulte că aceste despăgubiri nu trebuie

să mai fie acordate, ci că modalitatea de reglementare este defectuoasă sub

aspectul coexistenței a două acte normative care prevăd acordarea de

despăgubiri și al normelor de tehnică legislativă.

Acest aspect rezultă

și din faptul că dispozițiile art. I pct. 2 din O.U.G. nr. 62/2010, prin care a

fost introdus alin. (1

1

) al art. 5 din Legea nr. 221/2009, care se

referă în mod expres la modul de cuantificare a despăgubirilor, nu a fost

declarat neconstituțional, nefiind necesar un text expres care să prevadă

posibilitatea acordării de despăgubiri.

Există situații în

care persoanele care au suferit o măsură administrativă cu caracter politic nu

au beneficiat de o altă reparație morală, cum ar fi cazul celor decedați sau

persoane care au beneficiat o perioadă scurtă de aceste drepturi, or Curtea

Constituțională, în motivare, invocă dreptatea ca valoare supremă.

A admite contrariul

(interpretarea instanței de apel), ar conduce la o soluție inechitabilă, în

sensul că cei care au obținut deja hotărâri, anterior declarării textului ca

fiind neconstituțional, sau cei care vor fi judecați în baza textului

modificat, să aibă un tratament diferit, ce creează premisele unei discriminări

între persoane, care deși se regăsesc în situații obiectiv identice,

beneficiază de un tratament juridic diferit.

Soluția legală, care

ar fi fost în concordanță cu decizia invocată de instanță, adoptată de aproape

toate curțile de apel din țară, era aceea de suspendare a cauzei până la

reglementarea textului declarat neconstituțional.

Instanța a respins

cererea de suspendare, fără a se pronunța însă asupra cererii de amânare a

cauzei după termenul de 45 de zile.

Soluția de respingere

a acțiunii reprezintă un caz clar de denegare de dreptate (art. 3 C. civ.),

motivarea fiind fundamentată pe inexistența textului legal.

Chiar în situația în

care nu s-ar modifica niciodată textul declarat neconstituțional, acțiunile în

despăgubiri pot continua pe calea dreptului comun, în temeiul dispozițiilor

art. 504 și urm. C. proc. pen. sau al răspunderii civile delictuale.

Art. 3 din Legea nr.

221/2009 nu a fost declarat neconstituțional, este în vigoare, or prin acest

text s-a stabilit că măsurile administrative, cum este și cea suferită de

reclamantă, sunt măsuri cu caracter politic, iar prin chiar titlul legii,

aceste măsuri sunt asimilate condamnărilor cu caracter politic.

Prin art. 2 al

acestui act normativ s-au înlăturat de drept toate efectele hotărârilor de

condamnare, recunoscându-se implicit faptul că aceste măsuri au fost abuzive și

nelegale.

În acest context,

având în vedere că reclamanta a suferit în mod nedrept, din partea statului, o

măsură de restrângere a libertății și a tuturor drepturilor fundamentale ale

persoanei, este îndreptățită să primească despăgubiri odată cu stabilirea prin

lege a nelegalității măsurii luate.

nu s-a pronunțat pe cererile și apărările formulate de reclamantă, și anume pe

cererea de amânare a cauzei până la împlinirea termenului de 45 de zile și pe

cererea de a analiza acțiunea în temeiul dispozițiilor de drept comun, față de

faptul că temeiul juridic indicat de parte nu leagă instanța.

Din motivare rezultă

că soluția de respingere a acțiunii s-a datorat inexistenței unei norme

juridice care să prevadă posibilitatea acordării de despăgubiri: „în prezent nu

mai există un temei juridic pentru acordarea daunelor morale”.

De vreme ce prin lege

s-a constatat că măsura administrativă luată împotriva reclamantei este

nedreaptă, nici nu era necesar să existe un text de lege care să prevadă

posibilitatea de a solicita despăgubiri, ele putând fi cerute și în temeiul

răspunderii civile delictuale.

Sunt de notorietate

ororile îndurate de persoanele strămutate, presiunea psihică la care erau

supuse, fiind amenințate că vor fi duse în Siberia, mizeria și condițiile

inumane în care au trăit, dormind sub cerul liber sau în gropi săpate sub

pământ, lipsa de alimente și de apă, etc.

Această soluție vine

să legitimeze aceste orori, ideea de dreptate fiind doar un concept (ce se aplică

diferențiat) ce nu rezultă, nu transpare din soluția pronunțată.

Pentru aceste motive,

recurenta a solicitat admiterea recursului și casarea cu trimitere spre

rejudecare, pentru a se judeca cauza în raport de dispozițiile legale

modificate sau în raport de dispozițiile de drept comun.

Examinând decizia

atacată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor art. 304 pct. 9 C.

proc. civ. în care acestea se încadrează, Înalta Curte reține următoarele:

stabilirea greșită de către instanța de apel a efectelor, în cauză, ale

Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu sunt fondate.

Contrar susținerilor

recurentei, curtea de apel a dezlegat corect problema de drept care se punea în

speță, aceea dacă art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai poate fi

aplicat cauzei deduse judecății, în condițiile în care a fost declarat

neconstituțional, printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin

Decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M.

Of., nr. 761/15.11.2010.

Astfel, potrivit art.

147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate

ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la

publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul

nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii

fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate

de drept.

La alin. (4) al

articolului menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la

data publicării în Monitorul Oficial al României, sunt general obligatorii și

au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul

cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și

funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările

ulterioare.

În raport de această

reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea

neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale,

care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în

curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Această problemă de

drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de

Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, publicată în M.

Of., nr. 789/07.11.2011, dată de la care a devenit obligatorie pentru instanțe,

potrivit dispozițiilor art. 330

7

alin. (4) C. proc. civ.

Astfel, s-a stabilit

că Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice

asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în Monitorul

Oficial, cu excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o

hotărâre definitivă.

Cu alte cuvinte,

urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5

alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu

mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data

publicării deciziei instanței de contencios constituțional în Monitorul

Oficial.

Or, în speță, la data

publicării în M. Of., nr. 761/15.11.2010 a Deciziei Curții Constituționale nr.

1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci

soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii.

Nu se poate spune

deci că fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5

alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune ca efectele

textului de lege să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii judiciare,

întrucât nu suntem în prezența unui act juridic convențional ale cărui efecte

să fie guvernate după regula tempus regit actum.

Dimpotrivă, este

vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi

este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității,

ivit înaintea definitivării sale.

Cum norma tranzitorie

cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă de ordine

publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece

altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte

juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică,

ceea ce Constituția refuză în mod categoric.

Pe de altă parte,

împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru

viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al

neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor

drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

În speță, nu există

însă un drept definitiv câștigat, iar reclamanta nu era titulara unui bun

susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la

Convenția Europeană a Drepturilor Omului câtă vreme la data publicării Deciziei

Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să

fi confirmat dreptul reclamantei.

Concluzionând, prin

intervenția instanței de contencios constituțional, urmare a sesizării acesteia

cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal

într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de

constituționalitate.

De aceea, nu se poate

susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea

lui de efecte erga omnes și ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că

acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal

constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței

dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.

În acest context, nu

se poate reține că instanța de apel s-ar face vinovată de denegare de dreptate

prin pronunțarea soluției de respingere a acțiunii pentru inexistența temeiului

juridic, urmare a declarării lui ca neconstituțional, cum greșit pretinde

recurenta. Dimpotrivă, continuând să aplice o normă de drept inexistentă din

punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este

cantonat în exercițiul funcției sale jurisdicționale, ci și-o depășește,

arogându-și puteri pe care nici dreptul intern, nici normele convenționale

europene nu i le legitimează.

argumentele prezentate în analiza motivului de recurs precedent, referitoare la

efectele Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, astfel cum acestea au

fost dezlegate cu putere obligatorie pentru instanțe prin Decizia în interesul

legii nr. 12 din 19 septembrie 2011, nu avea nicio relevanță în pronunțarea

soluției în cauză faptul că termenul de 45 de zile, prevăzut de art. 147 alin.

(1) din Constituție pentru compatibilizarea normei neconstituționale cu

dispozițiile Constituției, nu era expirat la data fixată pentru judecata

apelului. Așa cum a reținut și instanța de apel, conform tezei finale a art.

147 alin. (1) din Constituție, pe durata termenului de 45 de zile, dispozițiile

constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept, ceea ce

echivalează cu inexistența normei juridice declarată neconstituțională.

Ca atare, nu se

justifica amânarea cauzei până după expirarea termenului de 45 de zile prevăzut

de art. 147 alin. (1) din Constituție, cum greșit pretinde recurenta, criticile

formulate în acest sens nefiind fondate.

De asemenea, nu sunt

fondate nici criticile prin care se impută instanței de apel că nu a analizat

pretențiile deduse judecății în temeiul dispozițiilor de drept comun privind

răspunderea civilă delictuală, în condițiile în care a reținut inexistența

temeiului juridic al acțiunii. Aceasta întrucât cadrul procesual este fixat de

reclamant, conform principiului disponibilității, consacrat în art. 129 alin.

(6) C. proc. civ., ceea ce presupune că instanțele sunt obligate să se pronunțe

în limitele în care au fost învestite prin cererea de chemare în judecată.

Din moment ce,

inițiind demersul judiciar, reclamanta a arătat expres că își fundamentează cererea

pe dispozițiile Legii nr. 221/2009, prevederile dreptului comun, menționate în

motivele de recurs cu trimitere la C. civ. - art. 998 - și C. proc. pen. - art.

504, nu puteau constitui pentru instanța de apel cadrul normativ în care să

judece pricina.

Pentru toate aceste

motive, reținând că nu sunt întrunite cerințele cazului de modificare prevăzut

de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul reclamantei

ca nefondat, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamanta P.E. împotriva Deciziei nr. 474 din

14 decembrie 2010 a Curții de Apel Craiova, secția I civilă și pentru cauze cu

minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 18 noiembrie 2011.