ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8255/2011

Asupra cauzei civile de față, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Mehedinți la data de 23 aprilie 2010, sub nr. 3079/101/2010, astfel cum a fost precizată ulterior, reclamanta P.E. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând obligarea acestuia la plata de daune morale, în cuantum de 250.000 euro, pentru prejudiciul ce i-a fost cauzat ca urmare a strămutării în Câmpia Bărăganului, în perioada 18 iunie 1951 - 31 decembrie 1955. Prin Sentința civilă nr. 470 din 14 septembrie 2010, Tribunalul Mehedinți a admis, în parte, acțiunea și l-a obligat pe pârât să plătească reclamantei suma de 10.000 euro, reprezentând daune morale, precum și 1.000 RON cheltuieli de judecată.

În motivarea soluției, tribunalul a reținut că reclamanta a fost strămutată împreună cu întreaga familie în Câmpia Bărăganului, în baza Deciziei MAI nr. 200/1951, în perioada 18 iunie 1951 - 31 decembrie 1955, iar în toată această perioadă au îndurat condiții foarte grele de viață, suferind de foame, de frig, neavând locuințe, asistență medicală, haine. Fiind vorba despre o măsură administrativă cu caracter politic în sensul art. 3 din Legea nr. 221/2009, reclamanta este îndreptățită la despăgubiri pentru prejudiciul moral încercat de ea și familia ei, conform art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.

La stabilirea cuantumului despăgubirilor, tribunalul a avut în vedere valorile nepatrimoniale încălcate prin măsura administrativă aplicată reclamantei și familiei acesteia - dreptul la libertate, consecințele negative suportate de victime - afectarea stării de sănătate și a posibilității de realizare deplină pe plan social, profesional și familial, precum și limitele valorice ale despăgubirilor ce pot fi acordate, impuse prin O.U.G. nr. 62/2010, în raport de care a apreciat că suma de 10.000 euro reprezintă o satisfacție suficientă și echitabilă pentru reclamantă. Împotriva acestei sentințe au declarat apel ambele părți. Prin Decizia nr. 474 din 14 decembrie 2010, Curtea de Apel Craiova, secția I civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins apelul reclamantei și a admis apelul pârâtului, cu consecința schimbării sentinței apelate, în sensul respingerii acțiunii.

Pentru a decide astfel, curtea de apel a reținut următoarele: Reclamanta a promovat acțiunea privind obligarea Statului Român la acordarea daunelor morale în temeiul dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, arătând că de la data de 18 iunie 1951 până la data de 31 decembrie 1955 a fost deportată împreună cu familia, din localitatea Burila Mare, județul Mehedinți, în Ezerul Călărași, Câmpia Bărăganului, stabilindu-li-se domiciliu forțat. Prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, au fost declarate neconstituționale prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, publicată în M. Of. din 15 noiembrie 2010, astfel că instanța trebuie să aibă în vedere dispozițiile art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 și dispozițiile art. 147 din Constituție.

Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție, decizia prin care o normă de drept a fost declarată neconstituțională își încetează efectele după 45 zile de la publicarea deciziei în Monitorul Oficial, iar pe durata acestui termen dispozițiile sunt suspendate de drept. Deși la data soluționării apelurilor de față, termenul de 45 zile prevăzut de textul constituțional nu a expirat, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 nu mai pot fi aplicate, suspendarea echivalând cu inexistența normei juridice, cu atât mai mult cu cât se prevede expres că după împlinirea termenului menționat, dispozițiile legale își încetează efectele. În condițiile stabilite de art. 31 alin. (1) și (3) din Legea nr. 47/1992 și art. 147 alin. (4) din Constituție, decizia care a declarat neconstituțională o dispoziție legală este definitivă și obligatorie, iar efectele sale se răsfrâng și în alte cauze, nu numai în cauza în care a fost invocată excepția.

Decizia Curții Constituționale este general obligatorie, opozabilă erga omnes, inclusiv pentru instanțele judecătorești, și are putere numai pentru viitor, ceea ce înseamnă că după publicare ea are efect asupra cauzelor aflate în curs de soluționare sau care se vor soluționa în viitor. De altfel, Curtea Constituțională, prin Decizia nr. 186 din 18 noiembrie 1999, publicată în M. Of., nr. 151 din 12 aprilie 2000, a statuat că obligativitatea deciziilor Curții Constituționale pentru instanțele judecătorești, ca de altfel și pentru celelalte persoane fizice și juridice, decurge din principiul înscris în art. 51 din Constituție în redactarea de la data respectivă, potrivit căruia respectarea Constituției, a supremației sale și a legilor, este obligatorie.

Având în vedere considerentele arătate, concluzia care se impune este aceea că dispoziția din lege declarată neconstituțională nu se mai poate aplica, instanța învestită cu soluționarea unei acțiuni căreia i se aplică norma declarată neconstituțională, continuând soluționarea cauzei are obligația să nu aplice în acea cauză dispozițiile legale a căror neconstituționalitate a fost constatată prin decizia Curții Constituționale. Decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010 a fost publicată în M. Of. Partea I, la data de 15 noiembrie 2010, astfel că, începând cu această dată, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 sunt suspendate de drept, urmând ca, în situația în care în termen de 45 zile, Parlamentul nu pune de acord aceste prevederi legale cu dispozițiile Constituției, acestea să-și înceteze efectele juridice.

Prin urmare, în prezent nu mai există un temei juridic pentru acordarea daunelor morale, ca măsuri reparatorii, putând fi acordate în continuare despăgubirile la care se referă art. 5 alin. (1) lit. b) și c) din Legea nr. 221/2009. Urmează ca, față de obligativitatea Deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 pronunțată de Curtea Constituțională, să se constate că statul nu mai datorează despăgubiri cu titlu de daune morale, astfel încât se impune reformarea sentinței de fond, în sensul respingerii acțiunii.

Decizia curții de apel a fost atacată cu recurs, în termen legal, de către reclamantă, care a criticat-o pentru următoarele motive: 1. Soluția de respingere a acțiunii, pronunțată de curtea de apel, se datorează neînțelegerii Deciziei Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010. Din motivarea acestei soluții se deduce că, potrivit deciziei Curții Constituționale, textul de lege care a reprezentat temeiul juridic al acțiunii, respectiv art. 5 din Legea nr. 221/2009, va fi abrogat. Practic, instanța echivalează suspendarea unei norme (până la modificarea acesteia) cu inexistența acesteia.

Din cuprinsul deciziei Curții Constituționale și din dispozițiile art. 147 alin. (1) din Constituție rezultă, însă, o cu totul altă situație, respectiv faptul că înlăuntrul termenului de 45 de zile (termen care nu se împlinise la data soluționării cauzei), cât durează suspendarea textului declarat neconstituțional, Parlamentul sau Guvernul trebuie să pună în acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Curtea Constituțională, în motivarea deciziei, a explicat că acțiunile promovate în temeiul dispozițiilor Legii nr. 221/2009 nu trebuie respinse, așa cum a procedat instanța de apel, ci soluționate în temeiul unui text modificat care să prevadă criterii clare de cuantificare a despăgubirilor.

Nu există niciun pasaj în această decizie din care să rezulte că aceste despăgubiri nu trebuie să mai fie acordate, ci că modalitatea de reglementare este defectuoasă sub aspectul coexistenței a două acte normative care prevăd acordarea de despăgubiri și al normelor de tehnică legislativă. Acest aspect rezultă și din faptul că dispozițiile art. I pct. 2 din O.U.G. nr. 62/2010, prin care a fost introdus alin. (1 1 ) al art. 5 din Legea nr. 221/2009, care se referă în mod expres la modul de cuantificare a despăgubirilor, nu a fost declarat neconstituțional, nefiind necesar un text expres care să prevadă posibilitatea acordării de despăgubiri. Există situații în care persoanele care au suferit o măsură administrativă cu caracter politic nu au beneficiat de o altă reparație morală, cum ar fi cazul celor decedați sau persoane care au beneficiat o perioadă scurtă de aceste drepturi, or Curtea Constituțională, în motivare, invocă dreptatea ca valoare supremă.

A admite contrariul (interpretarea instanței de apel), ar conduce la o soluție inechitabilă, în sensul că cei care au obținut deja hotărâri, anterior declarării textului ca fiind neconstituțional, sau cei care vor fi judecați în baza textului modificat, să aibă un tratament diferit, ce creează premisele unei discriminări între persoane, care deși se regăsesc în situații obiectiv identice, beneficiază de un tratament juridic diferit. Soluția legală, care ar fi fost în concordanță cu decizia invocată de instanță, adoptată de aproape toate curțile de apel din țară, era aceea de suspendare a cauzei până la reglementarea textului declarat neconstituțional. Instanța a respins cererea de suspendare, fără a se pronunța însă asupra cererii de amânare a cauzei după termenul de 45 de zile.

Soluția de respingere a acțiunii reprezintă un caz clar de denegare de dreptate (art. 3 C. civ.), motivarea fiind fundamentată pe inexistența textului legal. Chiar în situația în care nu s-ar modifica niciodată textul declarat neconstituțional, acțiunile în despăgubiri pot continua pe calea dreptului comun, în temeiul dispozițiilor art. 504 și urm. C. proc. pen. sau al răspunderii civile delictuale. Art. 3 din Legea nr. 221/2009 nu a fost declarat neconstituțional, este în vigoare, or prin acest text s-a stabilit că măsurile administrative, cum este și cea suferită de reclamantă, sunt măsuri cu caracter politic, iar prin chiar titlul legii, aceste măsuri sunt asimilate condamnărilor cu caracter politic.

Prin art. 2 al acestui act normativ s-au înlăturat de drept toate efectele hotărârilor de condamnare, recunoscându-se implicit faptul că aceste măsuri au fost abuzive și nelegale. În acest context, având în vedere că reclamanta a suferit în mod nedrept, din partea statului, o măsură de restrângere a libertății și a tuturor drepturilor fundamentale ale persoanei, este îndreptățită să primească despăgubiri odată cu stabilirea prin lege a nelegalității măsurii luate. 2. Instanța de apel nu s-a pronunțat pe cererile și apărările formulate de reclamantă, și anume pe cererea de amânare a cauzei până la împlinirea termenului de 45 de zile și pe cererea de a analiza acțiunea în temeiul dispozițiilor de drept comun, față de faptul că temeiul juridic indicat de parte nu leagă instanța.

Din motivare rezultă că soluția de respingere a acțiunii s-a datorat inexistenței unei norme juridice care să prevadă posibilitatea acordării de despăgubiri: „în prezent nu mai există un temei juridic pentru acordarea daunelor morale”. De vreme ce prin lege s-a constatat că măsura administrativă luată împotriva reclamantei este nedreaptă, nici nu era necesar să existe un text de lege care să prevadă posibilitatea de a solicita despăgubiri, ele putând fi cerute și în temeiul răspunderii civile delictuale. Sunt de notorietate ororile îndurate de persoanele strămutate, presiunea psihică la care erau supuse, fiind amenințate că vor fi duse în Siberia, mizeria și condițiile inumane în care au trăit, dormind sub cerul liber sau în gropi săpate sub pământ, lipsa de alimente și de apă, etc. Această soluție vine să legitimeze aceste orori, ideea de dreptate fiind doar un concept (ce se aplică diferențiat) ce nu rezultă, nu transpare din soluția pronunțată.

Pentru aceste motive, recurenta a solicitat admiterea recursului și casarea cu trimitere spre rejudecare, pentru a se judeca cauza în raport de dispozițiile legale modificate sau în raport de dispozițiile de drept comun. Examinând decizia atacată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. în care acestea se încadrează, Înalta Curte reține următoarele: 1. Criticile privind stabilirea greșită de către instanța de apel a efectelor, în cauză, ale Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu sunt fondate.

Contrar susținerilor recurentei, curtea de apel a dezlegat corect problema de drept care se punea în speță, aceea dacă art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai poate fi aplicat cauzei deduse judecății, în condițiile în care a fost declarat neconstituțional, printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin Decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of., nr. 761/15.11.2010. Astfel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept.

La alin. (4) al articolului menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în Monitorul Oficial al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările ulterioare. În raport de această reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Această problemă de drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, publicată în M. Of., nr. 789/07.11.2011, dată de la care a devenit obligatorie pentru instanțe, potrivit dispozițiilor art. 330 7 alin. (4) C. proc. civ. Astfel, s-a stabilit că Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în Monitorul Oficial, cu excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă. Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în Monitorul Oficial.

Or, în speță, la data publicării în M. Of., nr. 761/15.11.2010 a Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii. Nu se poate spune deci că fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune ca efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezența unui act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum. Dimpotrivă, este vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității, ivit înaintea definitivării sale.

Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituția refuză în mod categoric. Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

În speță, nu există însă un drept definitiv câștigat, iar reclamanta nu era titulara unui bun susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului câtă vreme la data publicării Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul reclamantei. Concluzionând, prin intervenția instanței de contencios constituțional, urmare a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate.

De aceea, nu se poate susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice. În acest context, nu se poate reține că instanța de apel s-ar face vinovată de denegare de dreptate prin pronunțarea soluției de respingere a acțiunii pentru inexistența temeiului juridic, urmare a declarării lui ca neconstituțional, cum greșit pretinde recurenta. Dimpotrivă, continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale jurisdicționale, ci și-o depășește, arogându-și puteri pe care nici dreptul intern, nici normele convenționale europene nu i le legitimează.

2. Având în vedere argumentele prezentate în analiza motivului de recurs precedent, referitoare la efectele Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, astfel cum acestea au fost dezlegate cu putere obligatorie pentru instanțe prin Decizia în interesul legii nr. 12 din 19 septembrie 2011, nu avea nicio relevanță în pronunțarea soluției în cauză faptul că termenul de 45 de zile, prevăzut de art. 147 alin. (1) din Constituție pentru compatibilizarea normei neconstituționale cu dispozițiile Constituției, nu era expirat la data fixată pentru judecata apelului. Așa cum a reținut și instanța de apel, conform tezei finale a art. 147 alin. (1) din Constituție, pe durata termenului de 45 de zile, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept, ceea ce echivalează cu inexistența normei juridice declarată neconstituțională.

Ca atare, nu se justifica amânarea cauzei până după expirarea termenului de 45 de zile prevăzut de art. 147 alin. (1) din Constituție, cum greșit pretinde recurenta, criticile formulate în acest sens nefiind fondate. De asemenea, nu sunt fondate nici criticile prin care se impută instanței de apel că nu a analizat pretențiile deduse judecății în temeiul dispozițiilor de drept comun privind răspunderea civilă delictuală, în condițiile în care a reținut inexistența temeiului juridic al acțiunii. Aceasta întrucât cadrul procesual este fixat de reclamant, conform principiului disponibilității, consacrat în art. 129 alin. (6) C. proc. civ., ceea ce presupune că instanțele sunt obligate să se pronunțe în limitele în care au fost învestite prin cererea de chemare în judecată.

Din moment ce, inițiind demersul judiciar, reclamanta a arătat expres că își fundamentează cererea pe dispozițiile Legii nr. 221/2009, prevederile dreptului comun, menționate în motivele de recurs cu trimitere la C. civ. - art. 998 - și C. proc. pen. - art. 504, nu puteau constitui pentru instanța de apel cadrul normativ în care să judece pricina. Pentru toate aceste motive, reținând că nu sunt întrunite cerințele cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul reclamantei ca nefondat, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta P.E. împotriva Deciziei nr. 474 din 14 decembrie 2010 a Curții de Apel Craiova, secția I civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 18 noiembrie 2011.