ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3826/2011

Asupra cauzei de față, constată

următoarele:

Reclamanta D.G. a

chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice,

pentru ca, în temeiul Legii nr. 221/2009, să fie obligat să-i plătească daune

morale în cuantum de 750.000 Euro.

Motivându-și acțiunea

reclamanta a arătat că, împreună cu părinții săi, a fost strămutată din

localitatea de domiciliu, în perioada 18 iunie 1951 – 20 decembrie 1955.

Prin sentința civilă

nr. 238 din 18 februarie 2010, pronunțată de Tribunalul Caraș-Severin a fost

admisă în parte acțiunea și a fost obligat pârâtul să-i plătească reclamantei

echivalentul în lei la data plății, a sumei de 125.000 Euro.

Pentru a hotărî

astfel, instanța de fond a reținut că reclamanta, împreună cu părinții săi, a

fost strămutată, prin decizia M.A.I. nr. 200/1951, din localitatea de domiciliu

Vrani, în localitatea Jegălia din Câmpia Bărăganului, începând cu data de 18

iunie 1951 și până la data de 20 decembrie 1955, măsură ce a avut consecințe

negative pe plan psihic și fizic, situație în care este îndreptățită la plata

de daune morale.

Apelul declarat de

pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice a fost admis, prin

decizia nr. 169 din 26 mai 2010, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția

civilă, și a fost schimbată, în parte, sentința tribunalului, în sensul că a

fost stabilit cuantumul despăgubirilor cuvenite reclamantei, la suma de 75.000 Euro

sau echivalentul în lei la data plății efective.

Schimbând parțial

sentința tribunalului, curtea de apel a reținut că suma de 75.000 Euro este

proporționată, echitabilă și rezonabilă raportat la prejudiciul moral cauzat

reclamantei.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor

Publice, încadrându-l în prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și

susținând, în esență, că au fost încălcate prevederile art. 5 din Legea nr.

221/2009, întrucât în privința reclamantei nu există o hotărâre de condamnare

cu caracter politic, ci a fost supusă unei măsuri administrative de dislocare

și stabilirea unui domiciliu obligatoriu, că suma stabilită de instanța de apel

este exagerat de mare și constituie un izvor de îmbogățire fără just temei și

că nu au fost respectate principiul proporționalității daunei cu despăgubirea

acordată, precum și criteriul echității.

Recursul este parțial

fondat.

Dispozițiile art. 5

alin. (1) din Legea nr. 221/2009 cuprind o enumerare a măsurilor reparatorii

reglementate de lege, măsuri ce pot fi solicitate de orice persoană care a

suferit condamnări cu caracter politic sau care a făcut obiectul unor măsuri

administrative cu același caracter.

Prin urmare, măsurile

reparatorii enumerate în art. 5 din Legea nr. 221/2009 se acordă ambelor

categorii de persoane, această interpretare fiind impusă de titlul actului

normativ, cât și de întregul conținut al acestuia.

Asimilarea măsurilor

administrative cu caracter politic condamnărilor cu același caracter presupune

identitatea de tratament în acordarea formelor de despăgubire, finalitatea

legii fiind aceea de a despăgubi material și moral persoane persecutate politic,

într-o formă sau alta, în perioada 1945 – 1989.

Așa fiind, se

constată că este nefondată prima critică formulată de recurent.

Fondat este însă cel

de-al doilea motiv de recurs, vizând cuantumul daunelor acordate.

Într-adevăr

legiuitorul nu a stabilit criterii legale pentru determinarea prejudiciului

moral.

Doctrina și

jurisprudența au consacrat totuși anumite criterii pentru cuantificarea

despăgubirilor acordate pentru prejudiciul moral, cum este echitatea, criterii

ce decurg din principiul reparării integrale a prejudiciului.

Stabilirea

cuantumului unor asemenea despăgubiri implică o doză de aproximare, instanța

trebuind să stabilească un echilibru între prejudiciul moral suferit și

despăgubirile acordate, care să permită celui prejudiciat anumite avantaje de

natură a atenua suferințele morale, fără a se ajunge însă în situația

îmbogățirii fără just temei.

În termenii

Convenției Europene a drepturilor omului, criteriul echității în materia

despăgubirilor morale are în vedere necesitatea ca persoana vătămată să

primească o satisfacție echitabilă pentru prejudiciul moral suferit, cu efecte

compensatorii, dar, în același timp, despăgubirile să nu reprezinte amenzi

excesive pentru autorii prejudiciului și nici venituri nejustificate pentru

victime.

Curtea va constata că

suma de 75.000 Euro stabilită de instanța de apel este exagerat de mare și că

suma de 40.000 Euro reflectă menținerea echilibrului în raport cu prejudiciul

moral cauzat reclamantei prin stabilirea domiciliului obligatoriu.

În consecință, recursul

urmează a fi admis, conform art. 314 C. proc. civ., a fi modificată în parte

decizia atacată, în sensul stabilirii cuantumului daunelor morale la suma de

40.000 Euro sau echivalentul în lei la data plății și a fi menținute celelalte

dispoziții ale deciziei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice împotriva

deciziei nr. 169 din 26 mai 2010 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă.

Modifică în parte decizia

recurată, în sensul că stabilește cuantumul daunelor morale la 40.000 Euro sau

echivalentul în lei la data plății.

Menține celelalte

dispoziții ale deciziei.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 10 mai 2011.