ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1501/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1501/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin acțiunea

înregistrată la Tribunalul Caraș-Severin, la data de 17 decembrie 2009

reclamanta F.A. a chemat în judecată pârâtul Statul Român prin M.F.P.,

solicitând instanței să constate că asupra părinților a fost luată o măsură

administrativă cu caracter politic, fiind strămutați în perioada 18 iunie 1951

- 27 iulie 1955 câmpia Bărăganului și obligarea pârâtului la plata sumei de

500.000 euro, reprezentând despăgubiri pentru daunele morale.

În drept, s-au

invocat dispozițiile Legii nr. 211/2009.

Prin sentința civilă

nr. 1051 din 10 iunie 2010 Tribunalul Caraș-Severin a admis în parte acțiunea,

a obligat pârâtul să plătească reclamantei, echivalentul în lei, la data

efectuării plății, a sumei de 10.000 euro.

Pentru a hotărî

astfel, Tribunalul Caraș-Severin a reținut că părinții reclamantei au fost

strămutați prin decizia M.A.I. nr. 200/1951 din localitatea de domiciliu

Vărădia în localitatea Jegălia Nouă din Câmpia Bărăganului, în perioada 18

iunie 1951 până în 27 iulie 1955, aceasta reprezentând o măsură administrativă

cu caracter politic potrivit dispozițiilor art. 3 Legea nr. 221/2009.

Cu privire la

reclamantă, instanța a reținut că aceasta a dovedit prejudiciul moral suferit

și în temeiul dispozițiilor Legii nr. 221/2009 a acordat pentru acesta o

despăgubire de 10.000 euro, considerând că acesta reprezintă o despăgubire

echitabilă.

Împotriva acestei

sentințe au declarat apel reclamanta și pârâtul.

Prin decizia nr. 459

din 3 martie 2011 Curtea de Apel Timișoara, secția civilă a respins apelul

reclamantei, a admis apelul pârâtului și rejudecând a schimbat în tot hotărârea

în sensul că a respins acțiunea.

Pentru a pronunța

această decizie instanța a reținut că motivul pentru care reclamanta nu are

dreptul la despăgubiri morale în baza art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr.

221/2009 este faptul că acest text legal, care reprezintă temeiul juridic al

acțiunii, a fost declarat neconstituțional prin decizia nr. 1358 din 21

octombrie 2010 a Curții Constituționale, decizie publicată în M. Of. nr. 761

din 15 noiembrie 2010.

Curtea

Constituțională a reținut că reglementarea cuprinsă în art. 5 alin. (1) lit. a)

din Legea nr. 221/2009 nu a fost temeinic fundamentată și încalcă normele de

tehnică legislativă cuprinse în Legea nr. 24/2000, determinând incoerență și

instabilitate legislativă.

Din această cauză s-a

ajuns la existența unor reglementări paralele și care au aceeași finalitate în

domeniul acordării de despăgubiri pentru daunele morale persoanelor persecutate

din motive politice în perioada comunistă. Curtea Constituțională a ajuns la

această concluzie având în vedere faptul că art. 5 lit. a) din Legea nr.

221/2009 are scop identic celui prevăzut de art. 4 din Decretul-lege nr.

118/1990, diferența constând doar în modalitatea de plată a despăgubirilor

morale, adică prestații lunare, până la sfârșitul vieții, în cazul art. 4 din

Decretul-lege nr. 118/1990 și o sumă globală, în cazul art. 5 alin. (1) lit. a)

din Legea nr. 221/2009.

În fine, Curtea

Constituțională a constatat că dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea

nr. 221/2009 contravin prevederilor art. 1 alin. (3) și (5) din Constituție.

În conformitate cu

art. 147 alin. (1) din Constituție și cu art. 31 alin. (3) din Legea nr.

47/1992, dispozițiile legale constatate ca fiind neconstituționale își

încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții

Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul nu pune de acord

prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui

termen, prevederile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de

drept.

Conform art. 147

alin. (4) din Constituție și art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, de la

data publicării deciziile prin care se constată neconstituționalitatea unei

dispoziții legale sunt general obligatorii și au putere de lege numai pentru

viitor.

În cazul de față,

decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale a fost

publicată în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010. Termenul de 45 de zile a

expirat tară ca Parlamentul să pună de acord prevederile legale declarate

neconstituționale cu dispozițiile Constituției.

Prin urmare, această

decizie a Curții Constituționale a devenit obligatorie pentru instanță.

Art. 5 alin. (1) lit.

a) din Legea nr. 221/2009, care reprezintă temeiul juridic al acțiunii

reclamantei F.A., și-a încetat efectele juridice.

Inexistența temeiului

juridic atrage nelegalitatea acțiunii reclamantei sub aspectul despăgubirilor

morale.

Nu se poate reține

nici că reclamanta avea, anterior deciziei Curții Constituționale un „bun"

în sensul jurisprudenței C.E.D.O. generată de aplicarea art. 1 din Protocolul

nr. 1 adițional la Convenție. Avea doar posibilitatea de a-l dobândi printr-o

hotărâre judecătorească, pe care însă o putea pune în executare doar în

momentul rămânerii definitive în apel.

În cazul de față nu

s-a pronunțat încă o hotărâre definitivă, cauza aflându-se în apel, care are un

caracter devolutiv, instanța fiind îndreptățită să exercite un control complet

asupra temeiniciei și legalității hotărârii atacate.

Această interpretare

se impune cu atât mai mult cu cât pct. 10 din art. 322 C. proc. civ., introdus

prin Legea nr. 177/2010, reglementează un nou motiv de revizuire, respectiv

posibilitatea revizuirii unei hotărâri dacă, după ce a rămas definitivă, Curtea

Constituțională s-a pronunțat asupra excepției invocată în acea cauză, declarând

neconstituțională legea, ordonanța ori o dispoziție dintr-o lege sau o

ordonanță.

Împotriva acestei

decizii reclamanta a declarat recurs arătând că sunt incidente dispozițiile

art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea

criticilor se arată că decizia recurată încalcă principiul egalității în

drepturi a cetățenilor consacrat de art. 16 din Constituție. Acțiunea a fost

introdusă sub imperiul unei legi în vigoare la acea dată și s-ar crea o

inegalitate între persoanele care au obținut hotărâre judecătorească definitivă

înainte de data publicării deciziei Curții Constituționale în M. Of. Un alt

raționament ar veni în contradicție cu prevederile art. 1 din Protocolul nr. 12

la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale,

care prevede că „exercitarea oricărui drept prevăzut de lege trebuie să fie

asigurat fără nicio discriminare".

Într-o altă critică

se arată că nu a fost respectat principiul neretroactivității legii și normelor

legale în materie. Acest principiu este expres consacrat în art. 1 C. civ. și

art. 15 alin. (2) din Constituția României. în sensul aplicării principiului

neretroactivității este și jurisprudența C.E.D.O.

De altfel însăși

Curtea Constituțională s-a pronunțat în sensul respectării acestor două principii

prin Decizia nr. 830/2008.

Decizia recurată nu

respectă art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenția pentru apărarea

drepturilor omului și a libertăților fundamentale. După pronunțarea unei

hotărâri definitive persoanele îndreptățite beneficiază de un bun în sensul

art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor

omului și a libertăților fundamentale.

Motivul de revizuire

prevăzut la pct. 10 din art. 322 C. proc. civ. nu are incidență în cauză

deoarece reclamanta nu a invocat neconstituționalitatea art. 5 alin. (1) lit.

a) din Legea nr. 221/2009.

Examinând decizia

recurată prin prisma criticilor formulate dar și din perspectiva Deciziei nr.

12 din 19 septembrie 2011 a Secțiilor Unite a Înaltei Curți de Casație și

Justiție, instanța constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce

vor succede:

Prin decizia nr. 1358

din 21 octombrie 2010 s-a constatat neconstituționalitatea art. 5 alin. (1)

lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic

și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie

1945-22 decembrie 1989.

Declararea

neconstituționalității textului de lege arătat este producătoare de efecte

juridice asupra proceselor nesoluționate definitiv și are drept consecință

inexistența temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe

textul de lege declarat neconstituțional.

Art. 147 alin. (4)

din Constituție prevede că decizia Curții Constituționale este general

obligatorie, atât pentru autoritățile și instituțiile publice, cât și pentru

particulari, și produce efecte numai pentru viitor iar nu și pentru trecut.

Fiind vorba de o

normă imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate

fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue

să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element de

noutate în ordinea juridică actuală.

Împrejurarea că

deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresia

unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce

înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau

situațiilor juridice deja constituite.

Se va face însă

distincție între situații juridice de natură legală, cărora li se aplică legea

nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire, și

situații juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce privește validitatea

condițiilor de fond și de formă, legii în vigoare la data întocmirii actului

juridic care le-a dat naștere.

Rezultă că în cazul

situațiilor juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părților

și cuprind efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse

legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar și după intrarea în

vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situații sunt supuse unor norme

supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general.

Unor situații

juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă situația acțiunilor în

justiție în curs de soluționare la data intrării în vigoare a Legii nr.

221/2009, întrucât acestea reprezintă situații juridice legale, în curs de

desfășurare, surprinse de legea nouă anterior definitivării lor și de aceea

intrând sub incidența noului act normativ.

Este vorba, în

ipoteza analizată, despre pretinse drepturi de creanță, a căror concretizare,

sub aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană

îndreptățită și întinderea dreptului, în funcție de mai multe criterii

prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicționale

realizate de instanță.

Or, la momentul la

care instanța este chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate, norma

juridică nu mai există și nici nu poate fi considerată ca ultractivând, în

absența unor dispoziții legale exprese.

Referitor la

obligativitatea efectelor deciziilor Curții Constituționale pentru instanțele

de judecată, este și Decizia în interesul legii nr. 3 din 4 aprilie 2011, prin

care s-a statuat că „deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii, ceea ce

înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce privește

dispozitivul deciziei, dar și considerentele care îl explicitează", că

„dacă aplicarea unui act normativ în perioada dintre intrarea sa în vigoare și

declararea neconstituționalității își găsește rațiunea în prezumția de

neconstituționalitate, această rațiune nu mai există după ce actul normativ a

fost declarat neconstituțional, iar prezumția de constituționalitate a fost

răsturnată" și, prin urmare, „instanțele erau obligate să se conformeze

deciziilor Curții Constituționale și să nu dea eficiență actelor normative

declarate neconstituționale".

Continuând să aplice

o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au

încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale

jurisdicționale, ci și-o depășește, arogându-și puteri pe care nici dreptul

intern și nici normele convenționale europene nu i le legitimează.

Ideea priorității

textelor legale consacrate de Convenția Europeană a Drepturilor Omului în

materie nu poate fi reținută, întrucât soluția adoptată de instanța

constituțională nu este de natură să încalce nici dreptul la un „bun" în

sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a

Drepturilor Omului, întrucât în absența unei hotărâri definitive care să fi

confirmat dreptul anterior apariției deciziei Curții Constituționale nu se

poate vorbi despre existența unui asemenea bun, și nici principiul

nediscriminării, întrucât dreptul la nediscriminare nu are o existență de sine

stătătoare, independentă, ci se raportează la ansamblul drepturilor și

libertăților reglementate de Convenție, cunoscând limitări deduse din existența

unor motive obiective și rezonabile.

Referitor la noțiunea

de „bun", potrivit jurisprudenței instanței europene, aceasta poate

cuprinde atât „bunuri actuale", cât și valori patrimoniale, inclusiv

creanțe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puțin „o

speranță legitimă" de a obține beneficiul efectiv al unui drept.

Intrarea în vigoare a

Legii nr. 221/2009 a dat naștere unor raporturi juridice în conținutul cărora

intră drepturi de creanță în favoarea anumitor categorii de persoane, drepturi

care sunt însă condiționale, pentru că ele depind, în existența lor juridică,

de verificarea, de către instanță, a calității de creditor și de stabilirea

întinderii lor.

Sub acest aspect, în

jurisprudența C.E.D.O. s-a statuat că o creanță de restituire este „o creanță

sub condiție" atunci când „problema întrunirii condițiilor legale ar

trebui rezolvată în cadrul procedurii judiciare și administrative

promovate". De aceea, „la momentul sesizării jurisdicțiilor interne și a

autorităților administrative, această creanță nu poate fi considerată ca fiind

suficient stabilită pentru a fi considerată ca având o valoare patrimonială

ocrotită de art. l din Primul Protocol.

În mod asemănător s-a

reținut într-o altă cauză (Cauza I. și M. contra României, Hotărârea din 14

decembrie 2006) că reclamantele s-ar putea prevala doar de o creanță

condițională, deoarece „problema îndeplinirii condițiilor legale pentru

restituirea imobilului trebuie să fie soluționată în cadrul procedurii

judiciare pe care o demaraseră".

Rezultă că nu este

vorba de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor,

ci de drepturi care trebuie stabilite de instanță, hotărârea pronunțată urmând

să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei

de neconstituționalitate nu exista o astfel de statuare, cel puțin definitivă,

din partea instanței de judecată, nu se poate spune că partea beneficia de un

bun care să intre sub protecția art. l din Protocolul nr. l.

În jurisprudența

instanței europene s-a statuat că „o creanță nu poate fi considerată un bun în

sensul art. l din Protocolul nr. l decât dacă ea a fost constatată sau

stabilită printr-o decizie judiciară trecută în puterea lucrului judecat"

(Cauza F.-M.G. ș.a. contra Spaniei, Hotărârea din 18 octombrie 2002).

Rezultă că, în

absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul anterior

apariției deciziei Curții Constituționale, nu se poate vorbi despre existența

unui bun în sensul art. l din Protocolul nr. l, astfel încât situația existentă

în cauză nu se circumscrie dispozițiilor Convenției la care face generic

referire reclamanta.

Referitor la noțiunea

de „speranță legitimă", fiind vorba în speță de un interes patrimonial

care aparține categoriei juridice de creanță, el nu poate fi privit ca valoare

patrimonială susceptibilă de protecția art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în

măsura în care are o bază suficientă în dreptul intern, respectiv, atunci când

existența sa este confirmată printr-o jurisprudența clară și concordantă a

instanțelor naționale (Cauza A. ș.a. contra României).

O asemenea

jurisprudența nu s-a conturat însă până la adoptarea deciziei în interesul

legii în discuție, iar noțiunea de „speranță legitimă" nu are o bază

suficientă în dreptul intern, întrucât norma legală nu ducea, în sine, la

dobândirea dreptului, ci era nevoie de verificarea organului jurisdicțional.

În sensul

considerentelor anterior dezvoltate, s-a pronunțat Decizia nr. 12 din 19

septembrie 2011 publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 789 din 07

noiembrie 2011, care a statuat cu putere de lege că drept urmare a deciziilor

Curții Constituționale nr. 1358 și nr. 1360/2010, „dispozițiile art. 5 alin.

(1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter

politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și

nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la

data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în M.

Of."

Cum decizia nr.

1358/2010 a Curții Constituționale a fost publicată în M. Of. la data de 15

noiembrie 2010, iar în speță decizia instanței de apel a fost pronunțată la

data de 3 martie 2011, cauza nefiind, deci, soluționată definitiv, la momentul

publicării deciziei respective, rezultă că textele legale declarate

neconstituționale nu își mai pot produce efectele juridice.

Pentru considerentele

expuse, recursul urmează a fi respins, ca nefondat, nefiind întrunite cerințele

art. 304 pct. 9 C. proc civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat

recursul declarat de reclamanta F.A. împotriva deciziei nr. 459/ A din 3 martie

2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 5 martie 2012.