ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1312/2012

Asupra cauzei civile de față, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Caraș-Severin la data de 17 martie 2010, sub nr. 1125/115/2010, reclamantele M.I. și A.M. au chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, prin M.F.P., solicitând obligarea acestuia la plata sumei de 1.000.000 euro, cu titlu de daune morale pentru măsura administrativă cu caracter politic luată în baza deciziei M.A.I. nr. 200/1951 împotriva mamei sale și a familiei acesteia. Prin sentința civilă nr. 1057 din 10 iunie 2010, Tribunalul Caraș-Severin a admis, în parte, acțiunea și l-a obligat pe pârât să plătească fiecărei reclamante echivalentul în lei la data plății a sumei de 10.000 euro, cu titlu de daune morale.

În motivarea soluției, tribunalul a reținut că mama reclamantelor, în vârstă de 4 ani, împreună cu părinții, două surori și bunicii, au fost strămutați în Câmpia Bărăganului, în baza deciziei M.A.I. nr. 200/1951, în perioada 18 iunie 1951 - 20 decembrie 1955. Prin hotărârea nr. 295/1990, emisă în baza Decretului-lege nr. 118/1990, i s-a acordat mamei reclamantelor o indemnizație lunară de 914 lei. Față de dispozițiile art. 3 și 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, raportat la consecințele negative suportate de autori ca urmare a măsurii administrative cu caracter politic la care au fost supuși în perioada comunistă și la măsurile reparatorii deja acordate în baza Decretului-lege nr. 118/1990, tribunalul a apreciat că suma de 10.000 euro pentru fiecare reclamantă reprezintă o despăgubire echitabilă.

Prin decizia civilă nr. 317 din 22 februarie 2011, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă a admis apelul declarat de pârât împotriva sentinței susmenționate, pe care a schimbat-o, în sensul respingerii acțiunii. Pentru a decide astfel, curtea de apel a reținut lipsa de temei legal a cererii de acordare de daune morale, ca urmare a declarării neconstituționalității art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, prin decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, aplicabilă în speță în raport de dispozițiile art. 147 alin. (1) și (4) din Constituție și art. 31 alin. (1) și (3) din Legea nr. 47/1992. Decizia curții de apel a fost atacată cu recurs, în termen legal, de către reclamante, care au invocat motivele de nelegalitate prevăzute art. 304 pct. 7 și 9 C. proc.

civ. Fără a dezvolta separat aceste motive, recurentele-reclamante au arătat că, în mod nelegal, curtea de apel a invocat motivul de ordine publică referitor la declararea neconstituționalității art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, prin decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010. Instanța trebuia să judece în limitele în care a fost învestită prin cererea de apel, or apelantul-pârât nu a venit cu probe sau motive noi care să justifice schimbarea soluției fondului. Temeiul juridic care a stat la baza acțiunii deduse judecății a fost Legea nr. 221/2009 în totalitate și nu doar art. 5 alin. (1) lit. a), așa cum a apreciat curtea de apel. În acest caz, trebuia să se țină cont și de art. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, privind repararea totală și în întregime a tuturor drepturilor ce au fost încălcate în mod ilegal.

Aplicarea deciziei Curții Constituționale generează un tratament juridic diferit în privința unor persoane aflate în aceeași situație, împrejurare de care curtea de apel nu a ținut seama la pronunțarea soluției. De altfel, curtea de apel a recunoscut că reclamantele au făcut dovada prejudiciului încercat de autori și că în mod corect la fond le-au fost acordate daune morale, pentru ca apoi să respingă acțiunea în totalitate, deși în apel nu a fost adus nici un element nou care să justifice schimbarea soluției primei instanțe. Examinând decizia atacată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reține următoarele: Cu privire la încadrarea în drept a recursului, este de observat că motivul prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc.

civ. a fost invocat numai formal, deoarece nu a fost dezvoltată nicio critică de natură a se circumscrie ipotezelor pe care acest motiv le reglementează, nemotivarea hotărârii atacate, motivarea contradictorie sau străină de natura pricinii. Criticile recurentelor vizează, în fapt, depășirea limitelor învestirii de către instanța de apel, prin invocarea motivului de ordine publică privind declararea neconstituționalității art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, precum și greșita aplicare la speță a deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, ceea ce atrage încadrarea recursului în cazurile de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 5 și 9 C. proc. civ., din a căror perspectivă va fi analizat, potrivit celor ce se vor arăta în continuare.

1. Este adevărat că apelul este devolutiv în limitele cererii de apel, numai că acest principiu, consacrat de art. 295 alin. (1) teza I C. proc. civ., nu împiedică invocarea, de către oricare dintre părți sau de instanță din oficiu, a motivelor de ordine publică. În acest sens, teza a doua a textului prevede, în mod expres, că „motivele de ordine publică pot fi invocate și din oficiu.” În speță, după cum rezultă din practicaua deciziei recurate, la termenul de dezbateri din 22 februarie 2011, instanța de apel a pus în discuția părților incidența deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, prin care s-a declarat neconstituționalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, iar pe acest aspect au pus concluzii părțile prezente, respectiv intimatele-reclamante, precum și reprezentantul Ministerului Public.

Efectele deciziilor de neconstituționalitate asupra litigiului aflat în curs de soluționare pe rolul instanței reprezintă o problemă de ordine publică, așa încât curtea de apel a fost îndrituită să o pună în discuție din oficiu, conform art. 295 alin. (1) teza a doua C. proc. civ., chiar dacă apelantul-pârât nu a invocat-o. De altfel, apelantul-pârât nici nu ar fi putut invoca o astfel de critică prin motivele de apel, deoarece decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a fost publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010, ulterior înregistrării cererii de apel (16 august 2010), fiind un motiv de ordine publică ivit ulterior învestirii instanței de apel. Prin urmare, curtea de apel nu a încălcat limitele judecății, ci a pronunțat hotărârea ca urmare a examinării unui motiv de ordine publică pus în discuție din oficiu, cu respectarea prevederilor art. 295 alin. (1) C. proc.

civ. Criticile formulate în acest sens sunt astfel nefondate, cu consecința inaplicabilității cazului de casare prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. 2. Criticile privind stabilirea greșită de către instanța de apel a efectelor, în cauză, ale deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 sunt, de asemenea, nefondate. Contrar susținerilor recurentelor, curtea de apel a dezlegat corect problema de drept care se punea în speță, aceea dacă art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai poate fi aplicat cauzei deduse judecății, în condițiile în care a fost declarat neconstituțional, printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of.

al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010. În acest sens, în mod legal curtea de apel a reținut că decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010, publicată în M. Of. în timp ce procesul era în curs de judecată în faza procesuală a apelului, produce efecte în cauză, în sensul că textul declarat neconstituțional nu mai poate constitui temei juridic pentru acordarea de daune morale, cu consecința respingerii acțiunii. Astfel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept.

La alin. (4) al articolului menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările ulterioare. Față de această reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Această problemă de drept a fost dezlegată în recurs în interesul legii, prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, publicată în M. Of. al României nr. 789 din 07 noiembrie 2011, decizie pe care instanța de recurs trebuie să o aibă în vedere la soluționarea cauzei, fiind general obligatorie de la data publicării, conform art. 330 7 alin. (4) C. proc. civ. Astfel, Înalta Curte a stabilit că decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă.

Cu alte cuvinte, urmare a deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of. Or, în speță, la data publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind așadar soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii. Nu se poate spune deci că fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezența unui act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.

Dimpotrivă, este vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității, ivit înaintea definitivării sale. Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituția refuză în mod categoric. Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

În speță, nu există însă un drept definitiv câștigat, iar reclamantele nu sunt titularele unui „bun” susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, cum greșit pretind prin motivele de recurs, câtă vreme la data publicării deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă care să le fi confirmat dreptul. Concluzionând, prin intervenția instanței de contencios constituțional, urmare a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate.

De aceea, nu se poate susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal și constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice. De asemenea, nu se poate reține nici că prin aplicarea la speță a deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 s-ar fi încălcat principiul nediscriminării, cum s-a invocat în recurs. Acest principiu cunoaște limitări deduse din existența unor motive obiective și rezonabile.

Situația de dezavantaj sau de discriminare în care s-ar găsi reclamantele, dat fiindcă cererea lor nu fusese soluționată de o manieră definitivă la momentul pronunțării deciziei Curții Constituționale, are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite și scopul urmărit, acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate. Izvorul „discriminării” constă în pronunțarea deciziei Curții Constituționale și a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuși mecanismul vizând controlul de constituționalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal își are atribuțiile și funcțiile bine definite.

Rezultă că, dând eficiență deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, curtea de apel a pronunțat o hotărâre cu aplicarea corectă a dispozițiilor constituționale și legale în materie, ceea ce face inoperant cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Cât privește susținerile recurentelor referitoare la prejudiciul moral încercat de autorii lor ca urmare a măsurii administrative cu caracter politic la care au fost supuși în perioada comunistă, acestea nu pot conduce la o altă soluție decât cea pronunțată de curtea de apel, în condițiile în care nu mai există temeiul juridic al cererii lor de acordare de daune morale, ca efect al deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010.

Față de considerentele expuse, recursul reclamantelor apare ca nefondat și va fi respins ca atare, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantele M.I. și A.M., împotriva deciziei nr. 317 din 22 februarie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 24 februarie 2012.