ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2074/2011

Deliberând în condițiile art. 256 C. proc. civ. asupra cauzei civile de față reține următoarele: Prin cererea înregistrată sub nr. 2356/115/2009 la Tribunalul Caraș-Severin, ulterior precizată, reclamanta Ș. (fostă D.) A. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Caraș-Severin ca instanța, prin hotărârea ce va da, să constate că împotriva sa, a tatălui său S.I.P. și a bunicului său S.I. a fost luată măsura administrativă cu caracter politic a strămutării prin decizia nr. 200/1951 a Ministerului Afacerilor Interne; să oblige pârâtul la plata sumei de 2.000.000 RON cu titlu de daune morale pentru prejudiciul suferit în nume personal, dar și ca descendentă a sus-menționaților antecesori.

În motivare a învederat că în data 18 iunie 1951, când avea vârsta de 1 an și patru luni, împreună cu părinții și bunicul său, au fost strămutați în Câmpia Bărăganului, unde, au fost supuși la suferințe fizice și psihice. La întoarcerea acasă, în localitatea de unde au fost deportați, casa familiei a fost găsită vandalizată, toate bunurile fiind furate. Mai arată că a beneficiat de măsuri reparatorii în baza Decretului-Lege nr. 118/1990. În drept, a invocat dispozițiile Legii 221/2009. Prin sentința civilă nr. 128 din 4 februarie 2010 acțiunea a fost admisă în parte, iar pârâtul a fost obligat să plătească reclamantei echivalentul în lei, la data plății, a sumei de 125.000 euro.

Curtea de Apel Timișoara, secția litigii de muncă și asigurări sociale, învestită cu soluționarea apelului declarat de pârât, prin decizia nr. 160 din 19 mai 2010, a admis calea de atac și a schimbat în parte sentința în sensul că a obligat pârâtul la plata echivalentului în lei la data plății a sumei de 50.000 euro cu titlu de daune morale; celelalte dispoziții ale sentinței au fost menținute pentru motivele ce urmează. Susținerile apelantului potrivit cu care daunele morale s-ar cuveni doar persoanelor condamnate sau, după caz, descendenților acestora, sunt nefondate. Această interpretare contravine atât normelor legale [art. 5 alin. (1) din lege], cât și scopului adoptării Legii nr. 221/2009, cel de reparare a prejudiciilor cauzate prin condamnări și măsuri administrative asimilate acestora.

Pe de altă parte, cum în mod corect a reținut prima instanță, măsurile restrictive impuse persoanelor strămutate și metodele folosite pentru asigurarea strămutării echivalează cu o adevărată privare de libertate. În continuare, instanța reține că tribunalul s-a referit în concret și pe larg la toate împrejurările ce se constituie în criterii de evaluare a daunelor morale cuvenite reclamantei, aspect ce rezultă cu evidență din considerentele sentinței apelate. La cuantificarea sumei ce se va acorda, instanța trebuie să pună accentul pe importanța prejudiciului din punct de vedere chiar al victimei, în mod repetat jurisprudența Înaltei Curți statuând că cea mai în măsură a cuantifica un astfel de prejudiciu este chiar persoana în cauză, victima unui asemenea prejudiciu.

Particularitatea prezentei cauze constă în aceea că, prin cererea înregistrată sub nr. 2355/115/2009 la Tribunalul Caraș-Severin, mama reclamantei a solicitat în nume propriu obligarea aceluaiși pârât la plata de despăgubiri morale rezultate din aceeași măsură a strămutării, invocând că, împreună cu concubinul său (tatăl reclamantei din prezenta acțiune), cu fiica sa (reclamanta actuală) și tatăl concubinului (bunicul reclamantei) a fost strămutată în Bărăgan. Prin decizia civilă nr. 93/A din 21 aprilie 2010 instanța de apel a menținut în parte hotărârea primei instanțe, obligând pârâtul la plata către mama reclamantei din prezenta acțiune a sumei de 80.000 euro. Pentru a acorda această sumă, instanța a avut în vedere că reclamanta a suferit un prejudiciu moral alături de fiica sa minoră (actuala reclamantă) și de concubin (tatăl reclamantei pentru care s-au cerut, de asemenea, despăgubiri morale).

Or, nu doar principiul echității ci și normele morale impun ca invocarea unor suferințe (personale sau ale celor apropiați) să nu devină o sursă de câștig necuvenit, realizarea unui echilibru între necesitatea reparării prejudiciului moral și evitarea îmbogățirii fără justă cauză fiind de esență în domeniul despăgubirilor morale, domeniu unde nu există limite sau criterii de evaluare expres prevăzute de lege. În respectarea acestor exigențe, instanța de apel a apreciat că o sumă de 50.000 euro se constituie într-o reparație echitabilă pentru reclamantă, suma fiind stabilită în acest cuantum avându-se în vedere și particularitatea speței deduse judecății, mai sus arătată. Împotriva deciziei au declarat recurs ambele părți.

Reclamanta, prin recursul întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., apreciază că cererea sa nu are nicio particularitate pentru că a solicitat despăgubiri în numele său cât și în numele tatălui și bunicului, mama sa solicitând despăgubiri în nume propriu. Cu privire la cuantumul despăgubirilor se apreciază că instanța de apel trebuia să ia în calcul și practica judiciară, arătându-se că despăgubirile morale trebuie să reprezinte un raport rezonabil de proporționalitate cu atingerea adusă reputației, având în vedere gradul de lezare a valorilor sociale ocrotite, intensitatea și gravitatea atingerii adusă acesteia. Totodată, față de împrejurarea că suma acordată este inferioară sumelor acordate în spețe similare, recurenta invocă cauza Beian contra României pentru practică neunitară.

Statul român, prin Ministerul Finanțelor, prin recursul întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 și 304 1 C. proc. civ., invocă pe cale de excepție Decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010 referitoare la art. 5 alin. (1), lit. a), teza întâi din Legea nr. 221/2009. Totodată, se arată că doar persoanele condamnate pot primi despăgubiri morale, reclamanta nefiind îndrituită la acordarea acestora. Se apreciază că suma acordată este nejustificat de mare în raport cu întinderea prejudiciului real suferit, fiind acordată cu nerespectarea principiului proporționalității daunei cu despăgubirea acordată și fără a se ține seama de criteriul echității. Reclamanta, prin întâmpinarea formulată solicită respingerea recursului declarat de pârât.

Înalta Curte, analizând decizia prin prisma criticilor formulate, a probatoriilor administrate, a Deciziei Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010 și a temeiurilor de drept aplicabile cauzei reține caracterul nefondat al ambelor recursuri pentru argumentele ce succed. Prin Decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010 publicată în M. Of. nr. 761/15.10.2010 au fost declarate neconstituționale prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, care reglementau dreptul la despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit pe persoanele condamnate politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic.

În raport de această decizie, cu ocazia dezbaterilor, recurentul Statul român, prin Ministerul Finanțelor Publice, a susținut că nu mai există o reglementare legală pentru acordarea despăgubirilor cu titlu de daune morale. Față de această susținere, ce se constituie în motiv de ordine publică, se constată că potrivit art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 republicată, privind organizarea și funcționarea C. civ. „dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea Deciziei Curții Constituționale, dacă, în acest interval Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției.

Pe durata acestei termen, dispozițiile contestate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept”. Prin urmare, în situația în care puterea legiuitoare sau executivă nu își respectă această obligație sancțiunea care intervine este încetarea efectelor juridice ale dispoziției constatate ca fiind neconstituțională, pentru viitor. Însă, în cauza de față, se constată că Decizia Curții Constituționale nu produce niciun efect în privința situației reclamantei, având în vedere că aceasta a intervenit în cursul soluționării recursului, care a fost declarat la 18 iunie 2010. Cu alte cuvinte, Decizia Curții Constituționale din 21 octombrie 2010 nu se poate aplica în etapa procesuală a recursului.

O atare soluție se impune și din perspectiva normelor convenționale care reglementează dreptul la respectarea bunurilor. Astfel, aplicarea Deciziei Curții Constituționale nu se poate realiza în recurs, fiind incompatibilă cu dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional din C.E.D.O., față de împrejurarea că decizia pronunțată în apel este definitivă și executorie, potrivit dispozițiilor art. 376 alin. (1) C. proc. civ. dând astfel naștere unei „valori patrimoniale” în sensul Convenției, care intră în sfera de protecție a art. 1 din protocolul nr. 1. Statul român a susținut că prin decizie s-au aplicat greșit prevederile art. 1 alin. (1) și (2) din Legea nr. 221/2009 deoarece reclamanta și familia ei au fost supuși unor măsuri administrative cu caracter politic și nu au suferit o condamnare.

Susținerea este neîntemeiată având în vedere că potrivit art. 5 alin. (1) lit. a) din lege, de măsurile reparatorii beneficiată și persoana care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul II inclusiv. Familia reclamantei a făcut obiectul unei măsuri administrative cu caracter politic, ce a constat în dislocarea și stabilirea domiciliului obligatoriu al acesteia în aproprierea localității S. din Bărăgan, în temeiul deciziei nr. 200/1951 a M.A.I., potrivit art. 3 lit. e) din Legea nr. 221/2009. Prin urmare, reclamanta beneficiază de dreptul de a obține despăgubiri morale de la stat, în condițiile art. 3 lit. e) din Legea nr. 221/2009.

Recurentul-pârât a contestat și cuantumul daunelor morale, cuantum contestat și de recurenta-reclamantă însă în sens contrar celor susținute pârât. Măsura administrativă cu caracter politic a produs reclamantei și familiei sale un prejudiciul real ce poate fi reparat în condițiile acestui act normativ. Astfel, strămutarea obligatorie din localitatea de domiciliu T.M. în Câmpia Bărăganului a produs suferințe morale, de natură să lezeze demnitatea și onoarea tatălui și bunicului reclamantei. Referitor la daunele cuvenite reclamantei pentru propria suferință trebuie avută în vedere și vârsta extrem de mică a reclamantei la data dislocării, 1 an și 4 luni, vârstă la care copiii nu sunt conștienți de valori precum onoarea și demnitatea și chiar de lipsa bunurilor materiale necesare unei existențe normale.

În speță, instanța de apel, a apreciat legal că stabilirea domiciliului obligatoriu a fost susceptibilă de a produce suferințe morale ce constituie fundamentul daunelor solicitate. Or, prin raportare la datele concrete ale cauzei, inclusiv a împrejurării că și mama reclamantei este beneficiara unei despăgubiri de 80.000 euro în temeiul aceluiași act normativ, rezultate din același fapt al strămutării și de faptul că reclamanta a beneficiat de indemnizații în baza Decretului-Lege nr. 118/1990 și cu respectarea principiului proporționalității daunei cu despăgubirea acordată, întinderea despăgubirii acordată reclamantei de instanța de apel, 50.000 euro, față de perioada deportării 18 iunie 1951 - 15 februarie 1956, de vârsta reclamantei, de atingerea adusă de această măsură prestigiului, demnității și de suferințele fizice și psihice cauzate tatălui și bunicului reclamantei precum și acesteia din urmă, este echitabilă și justificată.

Cauza Beian împotriva României, invocată de reclamantă în susținerea cuantumului daunelor morale solicitate, nu este incidentă în cauză, câtă vreme cererea sa de acordare a unor daune morale a fost admisă pentru faptul strămutării politice. Cuantumul diferit al daunelor morale acordate în cauze având temei de drept Legea nr. 221/2009 nu semnifică practică neunitară, în sensul dezlegării problemei de drept în mod diferit pentru situații de fapt identice. Diminuarea daunelor morale se apreciază concret în fiecare pricină, funcție de datele concrete ale cauzei. Cât privește aprecierile recurentului-pârât de ordin general, pur teoretic, privitoare la daunele morale, acestea nu pot face obiectul unei analize în recurs atâta timp cât nu se constituie în critici de nelegalitate care să se raporteze, în concret, la decizia pronunțată în apel.

Înalta Curte, pentru cele ce preced, va respinge recursurile în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamanta Ș. (fostă D.) A. și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice Direcția Generală a Finanțelor Publice Caraș Severin împotriva deciziei civile nr. 160/A din 19 mai 2010 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 8 martie 2011.