ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5700/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5700/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra cauzei de față, constată

următoarele:

Prin

acțiunea înregistrată sub nr. 1386/115/2010, din data de 06 aprilie 2010,

reclamantul B.M., a chemat în judecată Statul Român reprezentat prin Ministerul

Economiei și Finanțelor Publice București prin Direcția Generală a Finanțelor

Publice Caras-Severin și a solicitat instanței ca prin hotărârea ce o va

pronunța să dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 1.000.000 euro, cu

titlu de daune morale și nu solicită cheltuieli de judecată.

În motivarea acțiunii s-a arătat că,

la data de 18 iunie 1951, la domiciliul familiei sale s-au prezentat mai mulți

ofițeri și soldați care le-au pus în vedere că în interval de două ore să plece

într-o direcție necunoscută și că au posibilitatea să ia cu ei câteva obiecte

de strictă necesitate.

Se mai arată că, din localitatea de

domiciliu au plecat cu căruțele în Orșova, de unde au fost urcați într-un tren

de marfă și deportați în Câmpia Bărăganului, în câmp.

Mai arată că, noul domiciliu era

reprezentat prin țăruși înfipți în limitele terenului unde au fost obligați să

locuiască fără a avea un acoperiș deasupra capului, fiind lăsați sub cerul

liber, fără apă și mâncare, nevoiți să sape în pământ cu mâinile un bordei

pentru a se feri de arșița soarelui, iar apoi de frigul ce a venit odată cu

iarna.

Reclamantul precizează că, pe lângă

toate umilințele pe care le-au îndurat, li s-a adăugat umilința unei ștampile

pe buletin, cu însemnele D.O. (domiciliu obligatoriu, pentru ca deplasarea să

nu poată fi făcută pe o rază mai mare de 5 km de localitatea în care au fost

deportați).

Prin măsura administrativă luată Ie-a

fost cauzat un prejudiciu nepatrimonial ce a constat în consecințele

dăunătoare, neevaluabile în bani, ce au rezultat din atingerile și încălcările

dreptului personal nepatrimonial la libertate, cu consecința inclusiv a unor

inconveniente de ordin fizic datorate pierderii confortului, fiind afectate

totodată, în mod implicit, acele atribute ale persoanei care influențează

relațiile sociale, onoarea, reputația, precum și pe cele care se situează în

domeniul afectiv al vieții umane, relațiile cu prietenii, apropiații, vătămări

care își găsesc expresia cea mai tipică în durerea morală încercată de victime.

Acțiunea a fost întemeiată în drept pe

dispozițiile Legea nr. 221/2009.

Intimatul Statul Român prin Ministerul

Economiei și Finanțelor a formulat întâmpinare în cauză (fila 11 dosar),

solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța în cauză să respingă

acțiunea reclamantului, ca neîntemeiată.

În motivarea întâmpinării, s-a arătat

că suma pretinsă de 1.000.000 euro, reprezentând daune morale, solicitată de

reclamant este nejustifîcată în raport de întinderea prejudiciului real

suferit, având în vedere că nu se poate transforma într-un izvor de îmbogățire

fără just temei a celor ce se pretind prejudiciați.

Daunele morale fiind nemateriale, nu pot

avea un echivalent valoric, pot fi apreciate, dar nu în bani, ci după criterii

nepatrimoniale specifice naturii prejudiciului.

Solicitarea acestei sume este

nejustificată, include o doză de aproximare și subiectivism, neîncadrându-se în

limite rezonabile și echitabile, prin aceasta încercându-se o reparare cu mult

peste prejudiciul produs determinând astfel o îmbogățire fără justă cauză în

persoana reclamantelor.

Pe de altă parte a menționat că

acordarea daunelor nu se justifică având în vedere faptul că însăși drepturile

prevăzute și acordate, în temeiul Decret-Lege nr. 118/1990, republicat, cu

modificările și completările ulterioare, reprezintă măsuri cu caracter

reparatoriu pentru persoanele care au fost persecutate politic, iar nimeni nu

poate adăuga la lege.

Față de aceste motive a solicitat

instanței respingerea acțiunii reclamantului ca neîntemeiată și, în consecință,

exonerarea pârâtului de la plata către reclamant a sumei de 1.000.000 euro,

reprezentând daune și nu a solicitat cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 994 din 3

iunie 2010 pronunțată de Tribunalul Caras - Severin - Reșița a fost admisă în

parte acțiunea formulată și precizată de reclamantul B.M., împotriva pârâtului

Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, reprez. prin D.G.F.P.

Caraș-Severin.

A obligat pârâtul să plătească

reclamantei suma de 100.000 euro, echivalent în lei la data efectuării plății,

cu titlu de daune morale.

Pentru a pronunța această hotărâre,

tribunalul a reținut că, din interpretarea gramaticală a art. 5 din Legea nr.

221/2009, rezultă fără echivoc că, atât persoanele care au suferit condamnări

cu caracter politic, cât și cele care au făcut obiectul unor măsuri

administrative cu caracter politic, pot să beneficieze de acordarea unor

despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit, interpretare care este

determinată de faptul că cele două măsuri prevăzute la lit. a) și b) (acordarea

unor despăgubiri pentru prejudiciul moral și acordarea de despăgubiri

reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate), fiind cuprinse într-o

enumerare, se referă la ambele categorii de persoane cuprinse în ipoteza normei

prevăzută de art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009.

Această interpretare este impusă, de

asemenea, și de metoda de interpretare logico-sistematică a art. 5 și a

celorlalte articole în raport de titlul legii, care asimilează măsurile

administrative cu condamnările cu caracter politic, asimilare care presupune

identitatea de tratament în acordarea formelor de despăgubire.

De asemenea, metoda de interpretare

teleologică conduce la ideea că finalitatea urmărită de legiuitor a fost aceea

de a acorda despăgubiri, pentru prejudiciul moral suferit, tuturor persoanelor

care în regimul totalitar au avut condamnări cu caracter politic sau au făcut

obiectul unor măsuri cu caracter politic, finalitate care a fost avută în

vedere și prin Decret-Lege nr. 118/1990, prin care s-au acordat măsuri

reparatorii pentru ambele categorii de persoane.

Conform dispozițiilor Legii nr.

221/2009, art. 1 alin. (2), constituie măsură administrativă cu caracter

politic orice măsură luată de organele fostei miliții sau securități, având ca

obiect dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu, internarea în unități

și colonii de muncă, stabilirea de loc de muncă obligatoriu, dacă au fost I

întemeiate pe unul sau mai multe din următoarele acte normative: e) decizia nr.

200/1951 a Ministerului Afacerilor Interne.

Conform art. 5 din Legea nr. 221/209,

orice persoană care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter

politic, poate solicita statului despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit

prin deportare.

Ori din analiza actelor aflate la

dosar rezultă că, reclamantul, la data de 18 iunie 1951, a fost deportat din

localitatea de domiciliu Socol, jud. Caras-Severin, în localitatea Feteștii

Noi, în Câmpia Bărăganului.

La data la care familia reclamantului

a fost obligată să părăsească localitatea, aceasta avea o situație materială

bună, fiind cunoscut în localitate.

Obligată să lase în urmă tot ce a

avut, familia reclamantului a fost deportată în Bărăgan, nu a avut casă,

documente, într-un cuvânt nimic, fiind lăsați în câmp, sub cerul liber.

Conform adresei din 16 februarie 2010

a Direcției Militare din cadrul M.A.N., reclamantul B.M., a făcut obiectul Deciziei

M.A.I. nr. 200/1951 prin care i s-a fixat domiciliu obligatoriu în localitatea

Feteștii Noi, iar prin Decizia M.A.I. nr. 6200/1955 la data de 20 decembrie 1955,

reclamantului i s-a ridicat restricțiile domiciliare.

Prin Hotărârea nr. 272 din 10 august 1990,

Comisia Județeană Caraș-Severin de aplicare a Decret-Lege nr. 118/1990, a

acordat mamei reclamantului B.M., în baza adeverinței din 06 iulie 1990,

eliberată de Primăria Socol, o indemnizație lunară de 914 lei, cu titlu de

despăgubire pentru măsurile abuzive la care a fost supusă în perioada

comunistă.

Prin documentele depuse la dosar,

reclamantul a făcut dovada încadrării lui în disp. art. 3, 5 din 1.221/2009,

care-l îndreptățesc la a solicita obligarea statului pentru prejudiciul moral

suferit prin dislocare.

Daunele morale sunt definite ca fiind

atingerile aduse uneia dintre prerogativele care constituie atributul

personalității umane, ele nefiind susceptibile de evaluare bănească.

Cât privește însă cuantumul acestor

daune morale, instanța apreciază că suma de 1.000.000 euro, solicitată prin

acțiunea introductivă este exagerată.

Criteriile de apreciere a

prejudiciilor morale nu au la bază criterii exacte, științifice, deoarece

există o incompatibilitate între caracterul moral nepatrimonial al daunelor și

cuantumul bănesc patrimonial al despăgubirilor.

În aprecierea importanței

prejudiciului moral trebuie avute în vedere repercursiunile prejudiciului moral

asupra stării generale a sănătății, precum și asupra posibilității ei de a se

realiza deplin pe plan social, profesional și familial.

În aceste condiții antecesorii

reclamantului și chiar reclamantul personal, au fost împiedicați să-și

dezvolte, în condiții corespunzătoare, personalitatea, să evolueze din punct de

vedere social și profesional și să dobândească în timp util un statut

corespunzător așteptărilor lor.

Privarea de libertatea de mișcare a

condus la crearea unui prejudiciu nepatrimonial ce a constat în consecințele

dăunătoare neevaluabile în bani, ce au rezultat din atingerile și încălcările

dreptului personal nepatrimonial la libertate, cu consecința inclusiv a unor

inconveniente de ordin fizic datorate pierderii confortului, fiind afectate

totodată acele atribute ale persoanei care influențează relațiile sociale -

onoare, reputație - precum și cele care se situează în domeniul afectiv al

vieții umane - relațiile cu prietenii, apropiații, vătămări care își găsesc expresia

cea mai tipică în durerea morală încercată de victimă.

Lipsirea de libertate a avut

repercusiuni și în planul vieții private profesionale a persoanei condamnate

din motive politice, inclusiv după momentul întoarcerii la domiciliu, fiindu-i

afectate datorită condițiilor istorice anterioare anului 1989, viața familială,

imaginea și chiar sursele de venit.

Fiind întrunite elementele răspunderii

civile instituite de art. 5 din Legea nr. 221/2009. și art. 48 alin. (3) din

Constituție, s-a reținut că se impune repararea integrală de către stat a

pagubei suferite, ceea ce presupune în principiu înlăturarea tuturor

consecințelor dăunătoare ale acesteia, în scopul repunerii, pe cât posibil, în

situația anterioară a victimei.

În privința cuantumului

despăgubirilor, s-a apreciat că în materia daunelor morale, principiul reparării

integrale a prejudiciului nu poate avea decât un caracter aproximativ, având în

vedere natura neeconomică a acestor daune, imposibil de echivalat bănește. în

schimb, poate fi acordată victimei o indemnitate cu caracter compensatoriu, dar

ceea ce trebuie evaluată în realitate, este despăgubirea care vine să

compenseze prejudiciul, iar nu prejudiciul ca atare.

Se constată că satisfacția echitabilă

pretinsă cuprinde în speță, două componente: reparația daunelor materiale și o

compensație pentru prejudiciul moral, acesta din urmă neputând fî disociat de

cel material, întrucât au condiții cauzale asemănătoare. Ca atare, tribunalul a

apreciat că se impune stabilirea unei despăgubiri globale, fără a se distinge

între cele două feluri de prejudicii.

În stabilirea cuantumului, s-a avut în

vedere faptul că, orice dislocare pe nedrept produce celor în cauză suferințe

pe plan moral, social și profesional, că astfel de măsuri lezează demnitatea,

onoarea.

S-a avut în vedere împrejurarea că în

comunitatea din care făcea parte, acesta era cunoscut ca persoană deosebită,

iar prin îndepărtarea fizică a reclamantului ca măsură administrativă abuzivă a

fost lipsit de posibilitatea de a-și continua activitățile anterioare și de a

obține venituri corespunzătoare.

Drept urmare, în stabilirea întinderii

daunelor, luându-se în considerare consecințele negative suferite, pe plan

fizic și psihic, importanța valorilor morale lezate, cuantumul sumei pretinse a

fost găsit justificat numai în parte. Dându-se eficiență criteriului unei

satisfacții suficiente și echitabile, cererea s-a apreciat întemeiată în parte,

pentru suma de 100.000 euro.

Stabilirea acestui cuantum nu a presupus

stabilirea „prețului" suferințelor fizice și psihice ale reclamantului

care sunt inestimabile, ci a însemnat aprecierea multilaterală a tuturor

consecințelor negative ale prejudiciului și ale implicațiilor acestora pe toate

planurile vieții sale sociale.

Împotriva sentinței civile nr. 994 din

3 iunie 2010, pronunțata de Tribunalul Caras Severin a declarat apel paratul

Statul Roman prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția

Generală a Finanțelor Publice Caras Severin și a solicitat modificarea

hotărârii în sensul respingerii acțiunii reclamantului ca neîntemeiată.

În motivarea apelului s-a arătat că

Legea nr. 221/2009 prevede despăgubiri doar pentru persoanele condamnate

politic, ceea ce nu este cazul în speță, reclamantul fiind persoană strămutată.

S-a mai arătat ca reclamantul a

beneficiat de prevederile Decretului Lege nr. 118/1990 și, din acest punct de

vedere nu mai poate beneficia de prevederile Legii nr. 221/2009.

În continuare s-a reiterat că prin

cuantificarea stabilită pentru prejudiciul moral nu s-a respectat principiul

proporționalității daunelor și nu s-a ținut seama de criteriul echității.

Prin Decizia nr. 309/ A din 23

septembrie 2010, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă a admis apelul

declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice - prin

Direcția Generală a Finanțelor Publice Caraș-Severin, împotriva sentinței

civile nr. 994 din 03 iunie 2010 a Tribunalului Casaș Severin.

A fost schimbată în parte sentința

atacată, în sensul că a fost redus cuantumul despăgubirilor acordate la suma de

5.000 euro.

Au fost menținute restul dispozițiilor

sentinței.

Pentru a pronunța această hotărâre,

instanța de apel a reținut în esență că, instanță de fond a avut în vedere că

reclamantul B.M., a făcut obiectul măsuri strămutării forțate a sa și a

părinților săi în Câmpia Bărăganului.

Măsura administrativă a deportări a

fost luată în baza Deciziei nr. 200/1951 a fostului Minister al Afacerilor

Interne.

În aceste condiții s-a reținut că,

reclamantul este persoana care a suferit chiar din perioada copilăriei sale ca

urmare a efectelor măsurilor administrative cu caracter politic luată de către

fostele autorități comuniste împotriva sa.

Prejudiciul moral suferit de către

reclamant a fost, în linii generale, analizat de către prima instanță, fără

însă a se detalia, în speță, asupra criteriilor de individualizare a

prejudiciului moral.

Din această perspectivă instanța de

apel a reținut că sub aspectul planului psiho-afectiv și fizic, reclamantul a

făcut obiectul, în mod direct, al unor constrângeri în legătură cu care nu avea

nici un fel de culpă, fiindu-i lezat dreptul la o copilărie firească, trăită în

condiții normale de mediu socio-economic, de care ar fi beneficiat la locul de

domiciliu real al părinților săi.

Prejudiciul moral fiind evident,

instanța de apel a procedat la stabilirea cuantumului despăgubirilor.

La data pronunțării prezentei decizii

instanța este ținută să stabilească cuantumul despăgubirii prin aplicarea

dispozițiilor imperative ale O.U.G. 62/2010, care modifică Legea nr. 221/2009,

dispoziții legale care la art. 5 alin. (1) lit. a) stabilesc o limită de până

ia 10.000 euro pentru persoana care a suferit direct măsura administrativă cu

caracter politic.

În cadrul acestei limite maxime,

instanța de apel a apreciat că despăgubirea cuvenită reclamantului este de 5000

euro, pentru prejudiciul moral suferit.

La stabilirea acestei sume s-a avut în

vedere vârsta relativ mică la care reclamantul a perceput efectele măsurii

administrative cu caracter politic (numai câțiva ani, fiind născută în anul

1942, perioada copilăriei, în care a fost nevoit să trăiască, într-un mediu

strămutat, și, apoi după terminarea perioadei de strămutare condițiile generale

de viață, în raport și cu ceilalți membri ai comunității).

Împotriva Deciziei civile nr. 309/ A

din 23 septembrie 2010 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția civilă,

în termen legal a declarat recurs pârâtul Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Caras Severin,

pe care a criticat-o pentru nelegalitate prin prisma motivului prev. de art. 304

pct. 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea criticii s-a susținut

că hotărârea recurată a fost pronunțată cu încălcarea sau aplicarea greșită a

legii.

Recurentul a arătat că, deși Legea nr.

221/2009 este un act normativ special trebuie avute în vedere condițiile

generale ale răspunderii delictuale, pentru ca aceasta să fie angajată.

Or, în cauză nu s-a demonstrat că

reclamantului i-au fost cauzate în mod direct suferințe psihice care să fie

cuantificate la suma acordată.

Prejudiciul moral suferit de o

persoană se determină în funcție de personalitatea acesteia, de suferitele

fizice și psihice suferite de victimă în plan social, profesional și moral, iar

prin adoptarea Legii nr. 221/2009 s-a avut în vedere repararea unor asemenea

daune suferite efectiv și nu o îmbogățire fără justă cauză a acestor persoane.

Recurentul a susținut că suma de 5000

euro acordată reclamantului cu titlul de daune morale, nu ține seama de

împrejurările reale ale speței, respectiv în ce mod măsura administrativă

aplicată reclamantului i-a afectat personalitatea, onoarea, demnitatea,

cinstea, sănătatea și integritatea corporală ori prestigiul profesional.

Se mai arată că, acordarea daunelor

morale trebuie să respecte principiul stabilirii unei juste despăgubiri și să

nu fie disproporționată față de criteriile obiective ce se impun a fi avute în

vedere în aprecierea evaluării suferințelor.

S-a solicitat, ca urmare a admiterii

recursului să fie respinsă acțiunea ca neîntemeiată, deoarece reclamantul nu a

făcut dovada prejudiciului moral.

Analizând criticile deduse judecății,

prin intermediul recursului declarat, Înalta Curte constată următoarele:

În primul rând, sub aspectul

îndreptățirii reclamantului de a primi daune morale, contrar susținerilor din

recursul Statului Român, se constată că legitimarea acestuia este dată de

însăși dispozițiile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009 care, circumscrie

sfera persoanelor cărora li se cuvine o asemenea despăgubire.

Promovând acțiunea, reclamantul a

demonstrat calitatea sa de persoană îndreptățită la daune morale, ca urmare a

măsurii la care a fost supus prin strămutarea domiciliului.

Ca atare, s-a dovedit îndreptățirea la

măsura reparatorie prevăzută de Legea nr. 221/2009, astfel că este nefondată

critica pârâtului conform căreia nu s-ar datora daune morale și că acțiunea ar

trebui respinsă.

În ceea ce privește cuantumul daunelor

morale, se reține că în raport de perioada în care reclamantul a fost strămutat

cu domiciliul obligatoriu (perioadă de 4 ani), cuantumul despăgubirilor morale

este prea mic, aspect care nu a fost însă criticat de reclamant și, pe cale de

consecință, nu poate fi schimbat ca urmare a recursului declarat de partea

adversă.

De fapt, cuantumul despăgubirilor

morale s-a stabilit în raport cu dispozițiile O.U.G. nr. 62/2002, ordonanță

care a fost declarată neconstituțională prin Decizia Curții Constituționale nr.

1354/2010.

Pentru considerentele anterior expuse,

critica pârâtului este neîntemeiată și, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ.,

urmează ca recursul pârâtului să fie respins.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat

de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția

Generală a Finanțelor Publice Caras Severin împotriva Deciziei nr. 309/ A din

23 septembrie 2010 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi

4 iulie 2011.