ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4202/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Mehedinți la data de 18 februarie 2010, reclamanta S.B.D., în contradictoriu cu Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice București, a solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de 1.000.000 Euro, reprezentând daune morale ca urmare a deportării părinților săi B.G. și B.L., din comuna Corlățel, sat Valea Anilor, în Bărăgan, comuna Roseti, pe perioada 18 iunie 1951 - 29 iulie 1955, respectiv pentru faptul că acesteia i s-a stabilit domiciliul forțat în comuna Cujmir.

În motivarea cererii, reclamanta a arătat că, în vara anului 1951, sub amenințarea armelor, părinții săi au fost deportați din domiciliul lor avut în comuna Corlățel, în comuna Rosetti, satul Nou, jud. Călărași, localitate unde au rămas până sfârșitul lunii iunie 1955. Transportul acestora în localitatea de destinație s-a făcut în vagoane destinate de obicei transportului animalelor, iar în localitatea în care au fost strămutați au fost lăsați în câmp, domiciliul părinților săi fiind marcat de un par bătut în pământ. Pe perioada celor 4 ani cât a durat măsura politică față de părinții săi, aceștia au fost nevoiți să trăiască, inițial, în bordeie sub pământ, apoi, într-o casă de pământ acoperită cu stuf, fără apă, alimente, medicamente, umilința fiind și mai mare pentru faptul că, pe actele de identitate ale acestora a fost făcută mențiunea „domiciliu obligatoriu”, împrejurare ce implica restricția de deplasare la o distanță mai mare de 5 km.

A susținut că, urmare condițiilor în care aceștia au fost nevoiți să trăiască în acea perioadă, s-au îmbolnăvit, întreaga viață chinuindu-se cu bolile reumatice, stomac și ficat, mai mult datorită condițiilor în care a fost obligat să muncească tatălui său, acestuia i-a degerat un picior, fiindu-i amputat ulterior. A arătat că la momentul deportării părinților săi, ea nu se afla acasă, astfel că i s-a fixat domiciliul obligatoriu în comuna Cujmir, încercarea de a ajunge la părinții săi fiind împiedicată de către securitate, fiind dusă în arest, apoi înapoi în localitatea Cujmir, rudele sale și câțiva prieteni ai părinților ajutând-o cu alimente și adăpost. A fost nevoită să termine Scoală Sanitară abia la întoarcerea părințiilor săi din Bărăgan.

Pârâtul a formulat întâmpinare, solicitând respingerea acțiunii ca neîntemeiată, întrucât, pe de o parte, dispozițiile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, prevăd posibilitatea acordării unor despăgubiri pentru prejudiciul moral adus persoanelor care au suferit o condamnare, ori reclamanta și autorii acesteia nu au suferit o astfel de condamnare, pe de alt parte, pentru că reclamanta și autorii acestora au beneficiat de prevederile O.U.G. nr. 214/1999 și ale Decretului-lege nr. 118/1990. Prin sentința civilă nr. 194/2010, Tribunalul Mehedinți a respins acțiunea reclamantei, cu motivarea că reclamanta și părinții ei au fost victimele unor măsuri administrative, ori dispozițiile Legii nr. 221/2009 acordă despăgubiri numai persoanelor condamnate politic, ceea ce înseamnă că reclamanta nu are calitatea de a solicita aceste despăgubiri.

Prin decizia civilă nr. 232 din 06 iulie 2010, Curtea de Apel Craiova, secția I civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a admis apelul reclamantei, a desființat sentința atacată și a trimis cauza pentru rejudecare aceleiași instanțe. S-a apreciat că prima instanță a dispus respingerea acțiunii reclamantei în temeiul excepției lipsei calității procesuale active. Această motivație a instanței nu este conformă cu dispozițiile Legii nr. 221/2009, ceea ce înseamnă că soluția de respingere a acțiunii în temeiul lipsei calității procesuale este greșită. Conform dispozițiilor art. 3 și art. 5 din Legea nr. 221/2009, au dreptul să beneficieze de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit, atât cei condamnați pe temeiuri politice, cât și persoanele față de care s-au luat măsuri administrative cu caracter politic.

Reclamanta invocă în acțiunea introductivă tocmai luarea față de părinții ei, cât și față de propria persoană a măsurii administrative a deportării în Bărăgan pe durata unei perioade de 4 ani, respectiv 1951 - 1955. Măsura deportării în Bărăgan este o măsură administrativă cu un caracter efectiv politic, luată de un regim opresiv pe considerente și în scopuri strict politice. O astfel de măsură se înscrie astfel în cadrul definit de dispozițiile Legii nr. 221/2009 pentru care cei afectați de o atare măsură pot solicita statului român daune morale datorate cauzării unor suferințe injuste. Ca urmare, s-a concluzionat în sensul că reclamanta are calitatea de a promova o acțiune întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 221/2999.

Împotriva deciziei instanței de apel a formulat cerere de recurs la data de 28 iulie 2010, pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, reprezentant legal al Statului Român, prin unitatea sa în teritoriu Direcția Generală a Finanțelor Publice Mehedinți, prin care a criticat-o pentru nelegalitate sub următoarele aspecte: Instanța de apel în mod greșit a considerat că prima instanță a soluționat acțiunea fără o cercetare pe fond, când, de fapt, Tribunalul Mehedinți a analizat și pe fond cauza dedusă judecății, respingând acțiunea ca neîntemeiată. Ca atare, în mod greșit instanța de apel și-a bazat hotărârea pe dispozițiile art. 297 C. proc. civ. Întrucât calea de atac a apelului este devolutivă, instanța de apel avea obligația ca, în cazul desființării hotărârii instanței de fond, să rețină spre rejudecare cauza pendinte.

Recursul este întemeiat pentru considerentele ce urmează: Prima instanță, prin hotărârea pronunțată, a respins acțiunea reclamantei, reținând, în esență, că reclamanta și părinții ei au fost victimele unor măsuri administrative, situație ce nu ar intra sub incidența dispozițiilor Legii nr. 221/2009. Instanța de apel a apreciat în mod greșit că se impune admiterea apelului reclamantei, cu consecința desființării sentinței atacate, respectiv trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe, cu motivația că soluției de primă instanță s-a întemeiat nu pe considerații de fond, ci pe excepția lipsei calității procesuale active, întrucât argumentele de fapt și de drept redate în paragraful anterior reprezintă modalitatea concretă în care o judecată de primă instanță a înțeles să aplice legea - dispozițiile de drept substanțial ale Legii nr. 221/2009 - situației particulare a cauzei pendinte.

Pentru o astfel de situație, dispozițiile art. 297 C. proc. civ. (în forma în vigoare la data pronunțării deciziei atacate -06 iulie 2010 ) nu pot fundamenta soluția instanței de admitere a apelului reclamantei, de desființare a sentinței atacată și de trimitere a cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe, condiția impusă de norma procedurală - prima instanță a rezolvat procesul fără a intra în cercetarea fondului - nefiind îndeplinită. Pentru toate aceste considerente de fapt și de drept, Înalta Curte, în conformitate cu dispozițiile art. 312 alin. (1) și (3) C. proc. civ., respectiv dispozițiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., va admite recursul, va casa decizia atacată și va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de reclamantul Ministerul Administrației și Internelor – Direcția pentru Evidența Persoanelor și Administrarea Bazelor de Date împotriva deciziei nr. 243/A din 9 august 2010 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă, pe care o casează. Trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 19 mai 2011.