ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4202/2011

Asupra cauzei de față, constată

următoarele:

Prin cererea

înregistrată pe rolul Tribunalului Mehedinți la data de 18 februarie 2010,

reclamanta S.B.D., în contradictoriu cu Statul Român, reprezentat prin

Ministerul Finanțelor Publice București, a solicitat obligarea pârâtului la

plata sumei de 1.000.000 Euro, reprezentând daune morale ca urmare a deportării

părinților săi B.G. și B.L., din comuna Corlățel, sat Valea Anilor, în Bărăgan,

comuna Roseti, pe perioada 18 iunie 1951 - 29 iulie 1955, respectiv pentru

faptul că acesteia i s-a stabilit domiciliul forțat în comuna Cujmir.

În motivarea cererii,

reclamanta a arătat că, în vara anului 1951, sub amenințarea armelor, părinții

săi au fost deportați din domiciliul lor avut în comuna Corlățel, în comuna

Rosetti, satul Nou, jud. Călărași, localitate unde au rămas până sfârșitul lunii

iunie 1955.

Transportul acestora

în localitatea de destinație s-a făcut în vagoane destinate de obicei

transportului animalelor, iar în localitatea în care au fost strămutați au fost

lăsați în câmp, domiciliul părinților săi fiind marcat de un par bătut în

pământ. Pe perioada celor 4 ani cât a durat măsura politică față de părinții

săi, aceștia au fost nevoiți să trăiască, inițial, în bordeie sub pământ, apoi,

într-o casă de pământ acoperită cu stuf, fără apă, alimente, medicamente,

umilința fiind și mai mare pentru faptul că, pe actele de identitate ale

acestora a fost făcută mențiunea „domiciliu obligatoriu”, împrejurare ce

implica restricția de deplasare la o distanță mai mare de 5 km.

A susținut că, urmare

condițiilor în care aceștia au fost nevoiți să trăiască în acea perioadă, s-au

îmbolnăvit, întreaga viață chinuindu-se cu bolile reumatice, stomac și ficat,

mai mult datorită condițiilor în care a fost obligat să muncească tatălui său,

acestuia i-a degerat un picior, fiindu-i amputat ulterior.

A arătat că la

momentul deportării părinților săi, ea nu se afla acasă, astfel că i s-a fixat

domiciliul obligatoriu în comuna Cujmir, încercarea de a ajunge la părinții săi

fiind împiedicată de către securitate, fiind dusă în arest, apoi înapoi în

localitatea Cujmir, rudele sale și câțiva prieteni ai părinților ajutând-o cu

alimente și adăpost. A fost nevoită să termine Scoală Sanitară abia la

întoarcerea părințiilor săi din Bărăgan.

Pârâtul a formulat

întâmpinare, solicitând respingerea acțiunii ca neîntemeiată, întrucât, pe de o

parte, dispozițiile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, prevăd

posibilitatea acordării unor despăgubiri pentru prejudiciul moral adus

persoanelor care au suferit o condamnare, ori reclamanta și autorii acesteia nu

au suferit o astfel de condamnare, pe de alt parte, pentru că reclamanta și

autorii acestora au beneficiat de prevederile O.U.G. nr. 214/1999 și ale Decretului-lege

nr. 118/1990.

Prin sentința civilă

nr. 194/2010, Tribunalul Mehedinți a respins acțiunea reclamantei, cu motivarea

că reclamanta și părinții ei au fost victimele unor măsuri administrative, ori

dispozițiile Legii nr. 221/2009 acordă despăgubiri numai persoanelor condamnate

politic, ceea ce înseamnă că reclamanta nu are calitatea de a solicita aceste

despăgubiri.

Prin decizia civilă

nr. 232 din 06 iulie 2010, Curtea de Apel Craiova, secția I civilă și pentru

cauze cu minori și de familie, a admis apelul reclamantei, a desființat

sentința atacată și a trimis cauza pentru rejudecare aceleiași instanțe.

S-a apreciat că prima

instanță a dispus respingerea acțiunii reclamantei în temeiul excepției lipsei

calității procesuale active.

Această motivație a

instanței nu este conformă cu dispozițiile Legii nr. 221/2009, ceea ce înseamnă

că soluția de respingere a acțiunii în temeiul lipsei calității procesuale este

greșită.

Conform dispozițiilor

art. 3 și art. 5 din Legea nr. 221/2009, au dreptul să beneficieze de

despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit, atât cei condamnați pe temeiuri

politice, cât și persoanele față de care s-au luat măsuri administrative cu

caracter politic.

Reclamanta invocă în

acțiunea introductivă tocmai luarea față de părinții ei, cât și față de propria

persoană a măsurii administrative a deportării în Bărăgan pe durata unei

perioade de 4 ani, respectiv 1951 - 1955. Măsura deportării în Bărăgan este o

măsură administrativă cu un caracter efectiv politic, luată de un regim opresiv

pe considerente și în scopuri strict politice.

O astfel de măsură se

înscrie astfel în cadrul definit de dispozițiile Legii nr. 221/2009 pentru care

cei afectați de o atare măsură pot solicita statului român daune morale

datorate cauzării unor suferințe injuste.

Ca urmare, s-a

concluzionat în sensul că reclamanta are calitatea de a promova o acțiune

întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 221/2999.

Împotriva deciziei

instanței de apel a formulat cerere de recurs la data de 28 iulie 2010, pârâtul

Ministerul Finanțelor Publice, reprezentant legal al Statului Român, prin

unitatea sa în teritoriu Direcția Generală a Finanțelor Publice Mehedinți, prin

care a criticat-o pentru nelegalitate sub următoarele aspecte:

Instanța de apel în

mod greșit a considerat că prima instanță a soluționat acțiunea fără o cercetare

pe fond, când, de fapt, Tribunalul Mehedinți a analizat și pe fond cauza dedusă

judecății, respingând acțiunea ca neîntemeiată.

Ca atare, în mod

greșit instanța de apel și-a bazat hotărârea pe dispozițiile art. 297 C. proc.

civ.

Întrucât calea de

atac a apelului este devolutivă, instanța de apel avea obligația ca, în cazul

desființării hotărârii instanței de fond, să rețină spre rejudecare cauza

pendinte.

Recursul este întemeiat pentru

considerentele ce urmează:

Prima instanță, prin

hotărârea pronunțată, a respins acțiunea reclamantei, reținând, în esență, că

reclamanta și părinții ei au fost victimele unor măsuri administrative,

situație ce nu ar intra sub incidența dispozițiilor Legii nr. 221/2009.

Instanța de apel a

apreciat în mod greșit că se impune admiterea apelului reclamantei, cu

consecința desființării sentinței atacate, respectiv trimiterea cauzei spre

rejudecare aceleiași instanțe, cu motivația că soluției de primă instanță s-a

întemeiat nu pe considerații de fond, ci pe excepția lipsei calității

procesuale active, întrucât argumentele de fapt și de drept redate în

paragraful anterior reprezintă modalitatea concretă în care o judecată de primă

instanță a înțeles să aplice legea - dispozițiile de drept substanțial ale

Legii nr. 221/2009 - situației particulare a cauzei pendinte.

Pentru o

astfel de situație, dispozițiile art. 297 C. proc. civ. (în forma în vigoare la

data pronunțării deciziei atacate -06 iulie 2010 ) nu pot fundamenta soluția

instanței de admitere a apelului reclamantei, de desființare a sentinței

atacată și de trimitere a cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe, condiția

impusă de norma procedurală - prima instanță a rezolvat procesul fără a intra

în cercetarea fondului - nefiind îndeplinită.

Pentru toate aceste

considerente de fapt și de drept, Înalta Curte, în conformitate cu dispozițiile

art. 312 alin. (1) și (3) C. proc. civ., respectiv dispozițiile art. 304 pct. 5

C. proc. civ., va admite recursul, va casa decizia atacată și va trimite cauza

spre rejudecare aceleiași instanțe de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de reclamantul Ministerul Administrației și Internelor – Direcția

pentru Evidența Persoanelor și Administrarea Bazelor de Date împotriva deciziei

nr. 243/A din 9 august 2010 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă, pe care

o casează.

Trimite cauza spre

rejudecare aceleiași instanțe.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 19 mai 2011.