ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5579/2011

Deliberând, asupra cauzei de față constată: Prin acțiunea introdusă la data de 17 decembrie 2009, reclamantul M.O. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român – M.E.F.P. prin D.G.F.P. Caraș - Severin, a solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de 500.000 euro, cu titlu de daune, pentru luarea măsurilor administrative cu caracter politic, privind dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu, în baza H.C.M. nr. 200/1951. În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că bunicii săi au fost deportați în Câmpia Bărăganului, urcați în vagoane concepute pentru transportul vitelor și lăsați într-un câmp pe care erau marcate locuri de casă cu țăruși iar străzile și locurile de casă erau repartizate pe etnii.

S-a mai arătat că au primit drept „cadou” din partea statului paie pentru chirpici, tocuri de uși și ferestre, și au fost invitați să-și ridice singuri locuințele. În funcție de numărul de copii, fiecare familie trebuia să contribuie cu chirpici și pentru construirea dispensarului, școlii și Sfatului Popular. Calvarul deportării a luat sfârșit abia în anul 1956 când, după normalizarea relațiilor cu Iugoslavia lui T., au primit permisiunea de a se întoarce la casele lor. În ceea ce privește daunele morale suferite, reclamantul a arătat că acestea constau în dureri psihice sau fizice produse de intervenția în forță și brutală a organelor represive, de modul și durata în care s-a făcut deplasarea, de condițiile găsite la domiciliul forțat, (lipsa unei locuințe, lipsa resurselor alimentare, lipsa asistenței medicale, expunerea la intemperii), acestea ducând neîndoios la un calvar fizic și moral lesne de constatat și apreciat.

S-a mai arătat că prin strămutarea în altă zonă a țării, cu alte condiții geografice, în plin câmp, departe de comunitatea în care au trăit până atunci, a adus o gravă restrângere a satisfacțiilor și plăcerilor vieții deportaților și urmașilor acestora, constând în pierderea posibilităților de îmbogățire spirituală, divertisment și destindere pe o lungă durată de timp. Prin deportare a fost încălcat dreptului la viața privată care înglobează generic dreptul la imagine, starea civilă a persoanei, identitatea, starea de sănătate, apartenența religioasă, integritatea fizică și morală, viața sentimentală. S-a mai arătat că singura compensație oferită de către Statul Român a fost indemnizația lunară primită în baza Decretului-Lege nr. 118/1990.

În drept, reclamantul și-a întemeiat acțiunea pe dispozițiile Legii nr. 221/2009, disp. art. 8 și urm. din C.E.D.O. și a protocoalelor adiționale la această convenție, ratificată de România prin Legea nr. 30/1004, cu modificările ulterioare, Decretul Lege nr. 118/1990, O.U.G. nr. 214/1999. Pârâtul Statul Român prin M.E.F. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea acțiunii reclamantului. Astfel s-a arătat că prin indemnizația lunară stabilită în baza Decretului-Lege nr. 118/1990 s-a asigurat o compensare a prejudiciului moral suferit și că suma de 500.000 euro solicitată de reclamant în baza Legii nr. 221/2009 este nejustificată în raport cu întinderea prejudiciului real suferit.

Pe parcursul judecății la data de 20 ianuarie 2010 reclamantul și-a precizat acțiunea în sensul că a solicitat obligarea pârâtului și la plata despăgubirilor pentru prejudiciul material suferit, evaluat la suma de 300.00 lei, precizare la care ulterior a renunțat. Prin sentința civilă nr. 427 din 16 martie 2010 pronunțată de Tribunalul Caraș-Severin a fost admisă în parte acțiunea reclamantului în sensul că pârâtul a fost obligat să plătească reclamantului echivalentul în lei a sumei de 110.000 euro cu titlu de daune morale. Prin aceeași hotărâre s-a luat act de renunțarea de către reclamant la judecarea precizării de acțiune. Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut următoarele: Familia reclamantului, constituită din bunicii acestuia a fost deportată în Câmpia Bărăganului.

La data la care familia reclamantului a fost obligată să părăsească localitatea, aceasta avea o situație materială bună, fiind cunoscuți în localitate ca „oameni înstăriți”. Astfel, aceștia aveau o casă cu mai multe camere, anexe, acțiuni la o moară de apă, animale și pământ, bunuri pe care nu le-au mai găsit la întoarcerea acasă, respectiv peste 5 ani, cu excepția casei care, așa cum relevă martorii, era distrusă, fiind ocupată de o companie de grăniceri. Obligați să lase în urmă tot ceea ce au avut, familia reclamantului, deportată în Bărăgan, nu a avut casă, documente, într-un cuvânt nimic, fiind lăsați în câmp, sub cerul liber. Această măsură, a dislocării și stabilirii de domiciliu obligatoriu dispusă în temeiul H.C.M.

nr. 344 din 15 martie 1951, se încadrează în disp. art. 3 din Legea nr. 221/2009, dispoziție legală conform căreia „orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945- 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul II inclusiv pot solicita instanței de judecată în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a legii, obligarea statului la acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare (…)”. Prin stabilirea unui domiciliu obligatoriu, s-a apreciat că i-au fost cauzate familiei reclamantului prejudicii materiale și morale ale căror consecințe s-au repercutat asupra vieții ulterioare a membrilor familiei, fiindu-le știrbit dreptul personal nepatrimonial la libertate, precum și atributele ce țin de relațiile sociale, respectiv onoare și reputație.

De asemenea, stabilirea unui domiciliu forțat prin lipsirea de libertate a produs consecințe și în planul vieții private a familiei reclamantului, inclusiv după momentul întoarcerii acasă, respectiv după 5 ani, când nu au mai găsit decât o casă complet distrusă, în locul gospodăriei prospere lăsate la plecare, precum și asupra surselor de venit, fiind astfel întrunite elementele răspunderii instituite de art. 5 pct. 1 lit. a) din Legea nr. 221/2009. Cât privește însă cuantumul acestor daune morale, s-a apreciat că suma de 500.000 euro solicitată prin acțiunea introductivă este exagerată. Criteriile de apreciere a prejudiciilor morale nu au la bază criterii exacte, științifice, deoarece există o incompatibilitate între caracterul moral nepatrimonial al daunelor și cuantumul bănesc patrimonial al despăgubirilor.

În aprecierea importanței prejudiciului moral trebuie avute în vedere repercursiunile prejudiciului moral asupra stării generale a sănătății, precum și asupra posibilității ei de a se realiza deplin pe plan social, profesional și familial. Față de cele expuse, respectiv atingerea adusă mai multor drepturi fundamentale ale familiei reclamantului, s-a apreciat că suma de 110.000 euro reprezintă o indemnizație echitabilă însemnând aprecierea multilaterală a tuturor consecințelor negative ale prejudiciului și ale implicațiilor acestora pe toate planurile vieții sociale. Împotriva sentinței a declarat apel pârâtul care a criticat-o pentru netemeinicie și nelegalitate, solicitând schimbarea ei în sensul respingerii acțiunii.

În motivare apelantul a invocat că bunicii reclamantului nu au suferit o condamnare politică, astfel că în cauză nu sunt incidente dispozițiile art. 5 din Legea nr. 221/2009, că suma acordată nu este conformă principiilor proporționalității și echității, astfel reclamantul îmbogățindu-se fără justă cauză cu suma stabilită în mod subiectiv și neechitabil. Prin Decizia nr. 311 din 29 septembrie 2010, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a admis apelul declarat de pârât, a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că, pârâtul a fost obligat către reclamant la plata sumei de 1.500 euro, cu titlu de despăgubiri și a menținut restul dispozițiilor sentinței. Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a reținut următoarele: Potrivit dispozițiilor art. 2 din O.U.G.

nr. 62/2010, dispozițiile Legii nr. 221/2009 astfel cum au fost modificate și completate prin prezenta ordonanță se aplică cererilor nesoluționate printr-o hotărâre definitivă până la data intrării în vigoare a ordonanței. Art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009 modificată prevede că se acordă despăgubiri pentru daune morale și descendenților persoanelor care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic. Raportând faptul deportării antecesorilor reclamantului (necontestat) la dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) pct. 2 din Legea nr. 221/2009 modificată, s-a reținut că susținerile apelantului potrivit cu care reclamantul nu intră sub incidența dispozițiilor art. 5 din Legea nr. 221/2009 sunt nefondate.

În ceea ce privește cuantumul despăgubirilor acordate s-a arătat că nici sistemul nostru legislativ și nici normele comunitare nu prevăd un mod concret care să repare pe deplin daunele morale, iar acest principiu al reparării integrale a unui eventual prejudiciu nu poate avea decât un caracter estimativ, fapt explicabil în raport de natura neeconomică a respectivelor daune, imposibil de a fi echivalate bănesc. În schimb, se poate acorda victimei o indemnizație cu caracter compensatoriu ce ar tinde la oferirea unui echivalent care, prin excelență, poate fi chiar și o sumă de bani de natură a permite victimei să-și aline prin anumite avantaje rezultatul faptei ilicite exercitată împotriva sa.

De aceea, ce trebuie în concret evaluat în realitate nu este prejudiciul ca atare, ci doar despăgubirea ce vine să compenseze acest prejudiciu, drept pentru care instanța sesizată cu o astfel de cerere de reparare a unui prejudiciu nepatrimonial trebuie să încerce să stabilească o sumă necesară, nu pentru a pune victima într-o situație similară cu acea avută anterior, ci pentru a-i procura acele satisfacții de ordin moral susceptibile de a înlocui valoarea de care a fost privată. În cauză, prima instanță a avut în vedere criteriile mai sus enunțate. Este de observat că dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) pct. 2 din Legea nr. 221/2009 prevăd că descendenții de gradul II ai persoanelor ce au făcut obiect al unor măsuri administrative cu caracter politic sunt îndreptățiți să primească despăgubiri de până la 2.500 euro pentru prejudiciul moral suferit prin condamnarea (lato sensu) antecesorului lor.

Raportând considerentele mai sus arătate la dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) pct. 3 din Legea nr. 221/2009 modificată, s-a acordat reclamantului suma de 1500 euro cu titlu de despăgubiri. Împotriva deciziei pronunțate în apel au formulat recurs atât reclamantul M.I. (la 18 noiembrie 2010) cât și pârâtul Statul Român prin M.F.P. prin D.G.F.P. Caraș-Severin. I. Pârâtul Statul Român prin M.F.P. – D.G.F.P. Caraș Severin în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ. a solicitat modificarea deciziei recurate în sensul respingerii pe fond a acțiunii reclamantului ca neîntemeiată. În susținerea motivului de recurs s-a arătat că decizia recurată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a art. 5 din Legea nr. 221/2009, deoarece reclamantul nu a suferit o condamnare politică ci a făcut obiectul unei măsuri administrative cu caracter politic, astfel că, nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru a primi despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit.

S-a mai arătat că drepturile prevăzute și acordate prin decretul Lege nr. 118/1990 reprezintă măsuri cu caracter reparatoriu pentru persoanele care au fost persecutate politic, că Legea nr. 221/2009 nu prevede posibilitatea acordării daunelor morale decât persoanelor care au suferit o condamnare și că suma de 1.500 euro acordată este nejustificată. În final s-a arătat că instanța nu poate face distincția și nici asocierea unei măsuri luată împotriva reclamantului cu o condamnare în sensul legii speciale, că suma acordată reprezintă o îmbogățire fără just temei, că mărimea daunelor morale care se pot acorda reclamantului se apreciază în funcție de principiul proporționalității daunei cu despăgubirea acordată și de criteriul echității.

II. Reclamantul a solicitat modificarea deciziei recurate în principal în sensul respingerii apelului declarat de pârât și în subsidiar obligarea acestuia la plata sumei de 5.000 euro cu titlu de despăgubiri. În susținerea motivelor de recurs, întemeiate pe dispozițiile art. 299 și urm C. proc. civ., reclamantul a arătat în primul rând că hotărârea pronunțată de instanța de apel cu aplicarea O.U.G. nr. 62/2010 este nelegală, pentru că dispozițiile art. 1 și 2 din această ordonanță sunt neconstituționale și în al doilea rând chiar în condițiile aplicării acestui act normativ fiind vorba de ambii bunici, suma totală la care era îndreptățit era de 5.000 euro, respectiv câte 2.500 de euro pentru fiecare autor.

Analizând recursurile declarate de părți, Înalta Curte constată următoarele: I. Recursul declarat de pârât nu este fondat. Contrar susținerilor recurentului - pârât, Legea nr. 221/2009 conferă dreptul la despăgubiri pentru prejudiciul moral nu doar persoanelor care au suferit condamnări cu caracter politic, ci și celor care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic. Faptul că la lit. a) alin. (1) al art. 5 din Legea nr. 221/2009 se prevede acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare nu infirmă dreptul la despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin măsuri administrative cu caracter politic.

Aceasta pentru că, astfel cum rezultă din conținutul său, alin. (1) al art. 5 din lege, deschide calea acțiunii în justiție pentru repararea prejudiciului suferit atât ca urmare a unor condamnări cu caracter politic, cât și ca urmare a unor măsuri administrative cu caracter politic, sens în care dispune că „orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1998 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, (…)”. Prin urmare, categoriile de despăgubiri - morale și materiale - enumerate în continuare de textul enunțat (lit. a) și b)), nu pot fi înțelese decât ca vizând persoanele care au suferit oricare dintre măsurile cu caracter politic menționate la alin. (1), adică fie condamnări, fie măsuri administrative.

Nu poate fi primită interpretarea susținută de recurentul - pârât, în sensul că n-ar putea fi acordate despăgubiri decât pentru prejudiciul moral suferit printr-o condamnare cu caracter politic, nu și pentru cel suferit printr-o măsură administrativă cu caracter politic, întrucât ea ignoră sensul dispozițiilor legale enunțate și, în final, însăși rațiunea pentru care a fost adoptată Legea nr. 221/2009, de a asigura repararea prejudiciilor suferite de victimele regimului comunist, condamnate politic sau care au făcut obiectul unor măsuri cu caracter politic.

Pe de altă parte, a distinge între cele două categorii de măsuri cu caracter politic, sub aspectul naturii prejudiciului supus reparării - moral sau material, ar însemna crearea unui cadru juridic discriminatoriu pentru persoanele aflate în situații similare, întrucât atât condamnările cu caracter politic, cât și măsurile administrative cu caracter politic sunt măsuri abuzive ale regimului comunist, care au generat prejudicii morale și materiale celor care s-au împotrivit, sub diverse forme, regimului totalitar comunist. Prin urmare, recunoscând reclamantului dreptul la acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a măsurii administrative cu caracter politic prevăzute la art. 3 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 221/2009, instanța de apel a pronunțat o hotărâre cu aplicarea corectă a dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din această lege.

II. Recursul declarat de reclamant este fondat. Prin Decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010 a Curții Constituționale s-a admis excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 1 pct. 1 și art. 2 din O.U.G. nr. 62/2010 pentru modificarea și completarea Legii nr. 221/2009 iar prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale s-a constatat neconstituționalitatea dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009. Cum acest act normativ a fost aplicabil din 1 iulie 2010 până în 14 noiembrie 2010 (datele la care aceste acte au fost publicate în M. Of. (iar decizia recurată a fost pronunțată la 29 septembrie 2010, în mod corect instanța de apel a reținut aplicabilitatea acestei ordonanțe.

În ceea ce privește cea de a doua critică referitoare la cuantumul despăgubirilor acordate, critică ce se regăsește în ambele recursuri, acesta va fi analizată în comun. Astfel, în timp de reclamantul susține că suma acordată este insuficientă chiar în condițiile aplicării O.U.G. nr. 62/2010 deoarece a înțeles să solicite repararea prejudiciului moral de pe urma ambilor bunici, pârâtul arată că suma acordată reprezintă o îmbogățire fără just temei nerespectându-se principiile proproționalității și al achității. În fapt, se constată că familia bunicilor reclamantului formată din cei doi soți, a făcut obiectul unei măsuri administrative cu caracter politic ce a constat în dislocarea și stabilirea domiciliului obligatoriu al acestora, timp de peste 4 ani, măsuri întemeiate pe Decizia nr. 200/1951 a M.A.I.

Prin urmare reclamantul beneficiază de dreptul de a obține despăgubiri morale de la stat, în condițiile Legii nr. 221/2009, modificată prin O.U.G. nr. 62/2010. Prin strămutarea obligatorie a bunicilor reclamantului în Câmpia Bărăganului s-a adus atingere valorilor ce definesc personalitatea umană iar la stabilirea cuantumului daunelor morale se au în vedere consecințele negative suferite pe plan fizic și psihic, importanța valorilor morale lezate, măsura în care aceste valori au fost afectate și intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării de către reclamant. La 1 iulie 2010 a intrat în vigoare O.U.G.

nr. 62/2010 prin care, la art. 1 pct. 1 s-a modificat alin (1) lit. a) a art. 5 din Legea nr. 221/2009, prin care s-a stabilit cuantumul despăgubirilor pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare iar la pct. 2 s-a introdus alin. (1) 1 , după alin. (1) al art. 5, prin care se prevede că la stabilirea cuantumului despăgubirilor prevăzute la alin (1), instanța judecătorească va lua în considerare fără a se limita la acestea, „durata pedepsei privative de libertate”, perioada de timp scursă de la condamnare și consecințele negative produse în plan fizic, psihic si social”, precum și măsurile reparatorii acordate în temeiul Decretului - Lege nr. 118/1990 și O.U.G. nr. 214/1999. Or, prin raportare la datele concrete ale cauzei ținănd cont de criteriile menționate de textele legale se constată că suma de 1.500 euro acordată reclamantului este insuficientă.

Dislocarea din localitatea de domiciliu și mutarea într-o altă localitate, lipsirea de bunurile personale și de condițiile decente de trai, obligarea de a muncii forțat produce suferințe pe plan moral, social și profesional. Astfel de măsuri lezează demnitatea, libertatea individuală, drepturile personale patrimoniale ocrotite de lege și are drept consecințe un prejudiciu moral care justifică acordarea unei compensații materiale. Pentru aceste motive se apreciază că suma de 5.000 euro, câte 2.500 euro pentru prejudiciul cauzat autorilor reclamantului este o sumă care stabilește un echilibru între prejudiciul moral suferit și despăgubirile acordate care să permită reclamantului anumite avantaje pentru atenuarea suferințelor morale, fără a se ajunge însă în situația îmbogățirii fără just temei.

În cea ce privește critica pârâtului vizând faptul că reclamantul beneficiază de măsuri reparatorii în temeiul Decretului - Lege nr. 118/1990 aceasta nu este fondată în raport de dispozițiile art. 3 alin (1) și art. 5 din Legea nr. 221/2009 întrucât această lege are caracter de complinire și nu de înlăturare a drepturilor deja stabilite prin legi anterioare. În consecință se va admite recursul reclamantului, se va modifica decizia recurată în sensul că pârâtul va fi obligat la plata sumei de 5.000 euro cu titlu de despăgubiri și se va respinge recursul pârâtului ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

IN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de reclamantul M.I. împotriva Deciziei nr. 311 din 29 septembrie 2010 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă, care o modifică în sensul că obligă pe pârâtul Statul Român prin M.F.P. prin D.G.F.P. Caraș-Severin la plata sumei de 5.000 euro către recurentul - reclamant, cu titlu de despăgubiri. Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul Statul Român prin M.F.P. prin D.G.F.P. Caraș - Severin împotriva aceleeași decizii. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 29 iunie 2011.