ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5579/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5579/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Deliberând,

asupra cauzei de față constată:

Prin

acțiunea introdusă la data de 17 decembrie 2009, reclamantul M.O. în

contradictoriu cu pârâtul Statul Român – M.E.F.P. prin D.G.F.P. Caraș - Severin,

a solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de 500.000 euro, cu titlu de

daune, pentru luarea măsurilor administrative cu caracter politic, privind

dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu, în baza H.C.M. nr. 200/1951.

În

motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că bunicii săi au fost deportați în

Câmpia Bărăganului, urcați în vagoane concepute pentru transportul vitelor și

lăsați într-un câmp pe care erau marcate locuri de casă cu țăruși iar străzile

și locurile de casă erau repartizate pe etnii. S-a mai arătat că au primit

drept „cadou” din partea statului paie pentru chirpici, tocuri de uși și

ferestre, și au fost invitați să-și ridice singuri locuințele. În funcție de

numărul de copii, fiecare familie trebuia să contribuie cu chirpici și pentru

construirea dispensarului, școlii și Sfatului Popular.

Calvarul

deportării a luat sfârșit abia în anul 1956 când, după normalizarea relațiilor

cu Iugoslavia lui T., au primit permisiunea de a se întoarce la casele lor.

În

ceea ce privește daunele morale suferite, reclamantul a arătat că acestea

constau în dureri psihice sau fizice produse de intervenția în forță și brutală

a organelor represive, de modul și durata în care s-a făcut deplasarea, de

condițiile găsite la domiciliul forțat, (lipsa unei locuințe, lipsa resurselor

alimentare, lipsa asistenței medicale, expunerea la intemperii), acestea ducând

neîndoios la un calvar fizic și moral lesne de constatat și apreciat.

S-a

mai arătat că prin strămutarea în altă zonă a țării, cu alte condiții

geografice, în plin câmp, departe de comunitatea în care au trăit până atunci, a

adus o gravă restrângere a satisfacțiilor și plăcerilor vieții deportaților și

urmașilor acestora, constând în pierderea posibilităților de îmbogățire

spirituală, divertisment și destindere pe o lungă durată de timp.

Prin

deportare a fost încălcat dreptului la viața privată care înglobează generic

dreptul la imagine, starea civilă a persoanei, identitatea, starea de sănătate,

apartenența religioasă, integritatea fizică și morală, viața sentimentală.

S-a

mai arătat că singura compensație oferită de către Statul Român a fost

indemnizația lunară primită în baza Decretului-Lege nr. 118/1990.

În

drept, reclamantul și-a întemeiat acțiunea pe dispozițiile Legii nr. 221/2009,

disp. art. 8 și urm. din C.E.D.O. și a protocoalelor adiționale la această

convenție, ratificată de România prin Legea nr. 30/1004, cu modificările ulterioare,

Decretul Lege nr. 118/1990, O.U.G. nr. 214/1999.

Pârâtul

Statul Român prin M.E.F. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea

acțiunii reclamantului.

Astfel

s-a arătat că prin indemnizația lunară stabilită în baza Decretului-Lege nr. 118/1990

s-a asigurat o compensare a prejudiciului moral suferit și că suma de 500.000

euro solicitată de reclamant în baza Legii nr. 221/2009 este nejustificată în

raport cu întinderea prejudiciului real suferit.

Pe

parcursul judecății la data de 20 ianuarie 2010 reclamantul și-a precizat

acțiunea în sensul că a solicitat obligarea pârâtului și la plata

despăgubirilor pentru prejudiciul material suferit, evaluat la suma de 300.00

lei, precizare la care ulterior a renunțat.

Prin sentința civilă nr. 427

din 16 martie 2010 pronunțată de Tribunalul Caraș-Severin a fost admisă în

parte acțiunea reclamantului în sensul că pârâtul a fost obligat să plătească

reclamantului echivalentul în lei a sumei de 110.000 euro cu titlu de daune

morale.

Prin aceeași hotărâre s-a

luat act de renunțarea de către reclamant la judecarea precizării de acțiune.

Pentru a hotărî astfel,

prima instanță a reținut următoarele:

Familia

reclamantului, constituită din bunicii acestuia a fost deportată în Câmpia

Bărăganului.

La

data la care familia reclamantului a fost obligată să părăsească localitatea,

aceasta avea o situație materială bună, fiind cunoscuți în localitate ca

„oameni înstăriți”.

Astfel,

aceștia aveau o casă cu mai multe camere, anexe, acțiuni la o moară de apă,

animale și pământ, bunuri pe care nu le-au mai găsit la întoarcerea acasă,

respectiv peste 5 ani, cu excepția casei care, așa cum relevă martorii, era distrusă,

fiind ocupată de o companie de grăniceri.

Obligați

să lase în urmă tot ceea ce au avut, familia reclamantului, deportată în

Bărăgan, nu a avut casă, documente, într-un cuvânt nimic, fiind lăsați în câmp,

sub cerul liber.

Această

măsură, a dislocării și stabilirii de domiciliu obligatoriu dispusă în temeiul

H.C.M. nr. 344 din 15 martie 1951, se încadrează în disp. art. 3 din Legea nr. 221/2009,

dispoziție legală conform căreia „orice persoană care a suferit condamnări cu

caracter politic în perioada 6 martie 1945- 22 decembrie 1989 sau care a făcut

obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și după decesul

acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul II inclusiv

pot solicita instanței de judecată în termen de 3 ani de la data intrării în

vigoare a legii, obligarea statului la acordarea unor despăgubiri pentru

prejudiciul moral suferit prin condamnare (…)”.

Prin

stabilirea unui domiciliu obligatoriu, s-a apreciat că i-au fost cauzate

familiei reclamantului prejudicii materiale și morale ale căror consecințe s-au

repercutat asupra vieții ulterioare a membrilor familiei, fiindu-le știrbit

dreptul personal nepatrimonial la libertate, precum și atributele ce țin de

relațiile sociale, respectiv onoare și reputație. De asemenea, stabilirea unui

domiciliu forțat prin lipsirea de libertate a produs consecințe și în planul

vieții private a familiei reclamantului, inclusiv după momentul întoarcerii

acasă, respectiv după 5 ani, când nu au mai găsit decât o casă complet

distrusă, în locul gospodăriei prospere lăsate la plecare, precum și asupra

surselor de venit, fiind astfel întrunite elementele răspunderii instituite de art.

5 pct. 1 lit. a) din Legea nr. 221/2009.

Cât

privește însă cuantumul acestor daune morale, s-a apreciat că suma de 500.000

euro solicitată prin acțiunea introductivă este exagerată.

Criteriile

de apreciere a prejudiciilor morale nu au la bază criterii exacte, științifice,

deoarece există o incompatibilitate între caracterul moral nepatrimonial al

daunelor și cuantumul bănesc patrimonial al despăgubirilor.

În

aprecierea importanței prejudiciului moral trebuie avute în vedere

repercursiunile prejudiciului moral asupra stării generale a sănătății, precum

și asupra posibilității ei de a se realiza deplin pe plan social, profesional

și familial.

Față

de cele expuse, respectiv atingerea adusă mai multor drepturi fundamentale ale

familiei reclamantului, s-a apreciat că suma de 110.000 euro reprezintă o

indemnizație echitabilă însemnând aprecierea multilaterală a tuturor

consecințelor negative ale prejudiciului și ale implicațiilor acestora pe toate

planurile vieții sociale.

Împotriva

sentinței a declarat apel pârâtul care a criticat-o pentru netemeinicie și

nelegalitate, solicitând schimbarea ei în sensul respingerii acțiunii.

În motivare apelantul a

invocat că bunicii reclamantului nu au suferit o condamnare politică, astfel că

în cauză nu sunt incidente dispozițiile art. 5 din Legea nr. 221/2009, că suma

acordată nu este conformă principiilor proporționalității și echității, astfel

reclamantul îmbogățindu-se fără justă cauză cu suma stabilită în mod subiectiv

și neechitabil.

Prin Decizia nr. 311 din

29 septembrie 2010, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a admis apelul

declarat de pârât, a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că, pârâtul

a fost obligat către reclamant la plata sumei de 1.500 euro, cu titlu de

despăgubiri și a menținut restul dispozițiilor sentinței.

Pentru a hotărî astfel,

instanța de apel a reținut următoarele:

Potrivit dispozițiilor art.

2 din O.U.G. nr. 62/2010, dispozițiile Legii nr. 221/2009 astfel cum au fost

modificate și completate prin prezenta ordonanță se aplică cererilor

nesoluționate printr-o hotărâre definitivă până la data intrării în vigoare a

ordonanței.

Art. 5 alin. (1) din

Legea nr. 221/2009 modificată prevede că se acordă despăgubiri pentru daune

morale și descendenților persoanelor care au făcut obiectul unor măsuri

administrative cu caracter politic.

Raportând faptul

deportării antecesorilor reclamantului (necontestat) la dispozițiile art. 5 alin.

(1) lit. a) pct. 2 din Legea nr. 221/2009 modificată, s-a reținut că

susținerile apelantului potrivit cu care reclamantul nu intră sub incidența

dispozițiilor art. 5 din Legea nr. 221/2009 sunt nefondate.

În ceea ce

privește cuantumul despăgubirilor acordate s-a arătat că

nici sistemul nostru legislativ și

nici normele comunitare nu prevăd un mod concret care să repare pe deplin

daunele morale, iar acest principiu al reparării integrale a unui eventual

prejudiciu nu poate avea decât un caracter estimativ, fapt explicabil în raport

de natura neeconomică a respectivelor daune, imposibil de a fi echivalate

bănesc. În schimb, se poate acorda victimei o indemnizație cu caracter

compensatoriu ce ar tinde la oferirea unui echivalent care, prin excelență,

poate fi chiar și o sumă de bani de natură a permite victimei să-și aline prin

anumite avantaje rezultatul faptei ilicite exercitată împotriva sa. De aceea,

ce trebuie în concret evaluat în realitate nu este prejudiciul ca atare, ci

doar despăgubirea ce vine să compenseze acest prejudiciu, drept pentru care

instanța sesizată cu o astfel de cerere de reparare a unui prejudiciu

nepatrimonial trebuie să încerce să stabilească o sumă necesară, nu pentru a

pune victima într-o situație similară cu acea avută anterior, ci pentru a-i

procura acele satisfacții de ordin moral susceptibile de a înlocui valoarea de

care a fost privată.

În

cauză, prima instanță a avut în vedere criteriile mai sus enunțate. Este de

observat că dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) pct. 2 din Legea nr. 221/2009

prevăd că descendenții de gradul II ai persoanelor ce au făcut obiect al unor

măsuri administrative cu caracter politic sunt îndreptățiți să primească

despăgubiri de până la 2.500 euro pentru prejudiciul moral suferit prin

condamnarea (lato sensu) antecesorului lor.

Raportând considerentele

mai sus arătate la dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) pct. 3 din Legea nr. 221/2009

modificată, s-a acordat reclamantului suma de 1500 euro cu titlu de

despăgubiri.

Împotriva deciziei

pronunțate în apel au formulat recurs atât reclamantul M.I. (la 18 noiembrie

2010) cât și pârâtul Statul Român prin M.F.P. prin D.G.F.P. Caraș-Severin.

I. Pârâtul Statul Român

prin M.F.P. – D.G.F.P. Caraș Severin în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ. a

solicitat modificarea deciziei recurate în sensul respingerii pe fond a

acțiunii reclamantului ca neîntemeiată.

În susținerea motivului

de recurs s-a arătat că decizia recurată a fost dată cu încălcarea sau

aplicarea greșită a art. 5 din Legea nr. 221/2009, deoarece reclamantul nu a

suferit o condamnare politică ci a făcut obiectul unei măsuri administrative cu

caracter politic, astfel că, nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege

pentru a primi despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit.

S-a mai arătat că

drepturile prevăzute și acordate prin decretul Lege nr. 118/1990 reprezintă

măsuri cu caracter reparatoriu pentru persoanele care au fost persecutate

politic, că Legea nr. 221/2009 nu prevede posibilitatea acordării daunelor

morale decât persoanelor care au suferit o condamnare și că suma de 1.500 euro

acordată este nejustificată.

În final s-a arătat că

instanța nu poate face distincția și nici asocierea unei măsuri luată împotriva

reclamantului cu o condamnare în sensul legii speciale, că suma acordată

reprezintă o îmbogățire fără just temei, că mărimea daunelor morale care se pot

acorda reclamantului se apreciază în funcție de principiul proporționalității

daunei cu despăgubirea acordată și de criteriul echității.

II. Reclamantul a

solicitat modificarea deciziei recurate în principal în sensul respingerii

apelului declarat de pârât și în subsidiar obligarea acestuia la plata sumei de

5.000 euro cu titlu de despăgubiri.

În susținerea motivelor

de recurs, întemeiate pe dispozițiile art. 299 și urm C. proc. civ.,

reclamantul a arătat în primul rând că hotărârea pronunțată de instanța de apel

cu aplicarea O.U.G. nr. 62/2010 este nelegală, pentru că dispozițiile art. 1 și

2 din această ordonanță sunt neconstituționale și în al doilea rând chiar în

condițiile aplicării acestui act normativ fiind vorba de ambii bunici, suma

totală la care era îndreptățit era de 5.000 euro, respectiv câte 2.500 de euro

pentru fiecare autor.

Analizând recursurile

declarate de părți, Înalta Curte constată următoarele:

I. Recursul declarat de

pârât nu este fondat.

Contrar

susținerilor recurentului - pârât, Legea nr. 221/2009 conferă dreptul la

despăgubiri pentru prejudiciul moral nu doar persoanelor care au suferit

condamnări cu caracter politic, ci și celor care au făcut obiectul unor măsuri

administrative cu caracter politic.

Faptul

că la lit. a) alin. (1) al art. 5 din Legea nr. 221/2009 se prevede acordarea

de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare nu infirmă

dreptul la despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin măsuri

administrative cu caracter politic.

Aceasta

pentru că, astfel cum rezultă din conținutul său, alin. (1) al art. 5 din lege,

deschide calea acțiunii în justiție pentru repararea prejudiciului suferit atât

ca urmare a unor condamnări cu caracter politic, cât și ca urmare a unor măsuri

administrative cu caracter politic, sens în care dispune că „orice persoană

care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22

decembrie 1998 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter

politic, (…)”.

Prin

urmare, categoriile de despăgubiri - morale și materiale - enumerate în

continuare de textul enunțat (lit. a) și b)), nu pot fi înțelese decât ca

vizând persoanele care au suferit oricare dintre măsurile cu caracter politic

menționate la alin. (1), adică fie condamnări, fie măsuri administrative.

Nu poate

fi primită interpretarea susținută de recurentul - pârât, în sensul că n-ar

putea fi acordate despăgubiri decât pentru prejudiciul moral suferit printr-o

condamnare cu caracter politic, nu și pentru cel suferit printr-o măsură

administrativă cu caracter politic, întrucât ea ignoră sensul dispozițiilor

legale enunțate și, în final, însăși rațiunea pentru care a fost adoptată Legea

nr. 221/2009, de a asigura repararea prejudiciilor suferite de victimele

regimului comunist, condamnate politic sau care au făcut obiectul unor măsuri

cu caracter politic.

Pe de

altă parte, a distinge între cele două categorii de măsuri cu caracter politic,

sub aspectul naturii prejudiciului supus reparării - moral sau material, ar

însemna crearea unui cadru juridic discriminatoriu pentru persoanele aflate în

situații similare, întrucât atât condamnările cu caracter politic, cât și

măsurile administrative cu caracter politic sunt măsuri abuzive ale regimului

comunist, care au generat prejudicii morale și materiale celor care s-au

împotrivit, sub diverse forme, regimului totalitar comunist.

Prin

urmare, recunoscând reclamantului dreptul la acordarea de despăgubiri pentru

prejudiciul moral suferit ca urmare a măsurii administrative cu caracter

politic prevăzute la art. 3 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 221/2009, instanța

de apel a pronunțat o hotărâre cu aplicarea corectă a dispozițiilor art. 5 alin.

(1) lit. a) din această lege.

II.

Recursul declarat de reclamant este fondat.

Prin Decizia nr. 1354

din 20 octombrie 2010 a Curții Constituționale s-a admis excepția de

neconstituționalitate a dispozițiilor art. 1 pct. 1 și art. 2 din O.U.G. nr. 62/2010

pentru modificarea și completarea Legii nr. 221/2009 iar prin Decizia nr. 1358

din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale s-a constatat neconstituționalitatea

dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009.

Cum acest act

normativ a fost aplicabil din 1 iulie 2010 până în 14 noiembrie 2010 (datele la

care aceste acte au fost publicate în M. Of. (iar decizia recurată a fost pronunțată

la 29 septembrie 2010, în mod corect instanța de apel a reținut aplicabilitatea

acestei ordonanțe.

În ceea ce privește

cea de a doua critică referitoare la cuantumul despăgubirilor acordate, critică

ce se regăsește în ambele recursuri, acesta va fi analizată în comun.

Astfel, în timp de

reclamantul susține că suma acordată este insuficientă chiar în condițiile

aplicării O.U.G. nr. 62/2010 deoarece a înțeles să solicite repararea

prejudiciului moral de pe urma ambilor bunici, pârâtul arată că suma acordată

reprezintă o îmbogățire fără just temei nerespectându-se principiile proproționalității

și al achității.

În fapt, se constată

că familia bunicilor reclamantului formată din cei doi soți, a făcut obiectul

unei măsuri administrative cu caracter politic ce a constat în dislocarea și

stabilirea domiciliului obligatoriu al acestora, timp de peste 4 ani, măsuri întemeiate

pe Decizia nr. 200/1951 a M.A.I.

Prin urmare

reclamantul beneficiază de dreptul de a obține despăgubiri morale de la stat, în

condițiile Legii nr. 221/2009, modificată prin O.U.G. nr. 62/2010.

Prin strămutarea

obligatorie a bunicilor reclamantului în Câmpia Bărăganului s-a adus atingere

valorilor ce definesc personalitatea umană iar la stabilirea cuantumului

daunelor morale se au în vedere consecințele negative suferite pe plan fizic și

psihic, importanța valorilor morale lezate, măsura în care aceste valori au

fost afectate și intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării

de către reclamant.

La 1 iulie 2010 a

intrat în vigoare O.U.G. nr. 62/2010 prin care, la art. 1 pct. 1 s-a modificat

alin (1) lit. a) a art. 5 din Legea nr. 221/2009, prin care s-a stabilit

cuantumul despăgubirilor pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare iar

la pct. 2 s-a introdus alin. (1)

1

, după alin. (1) al art. 5, prin

care se prevede că la stabilirea cuantumului despăgubirilor prevăzute la alin (1),

instanța judecătorească va lua în considerare fără a se limita la acestea,

„durata pedepsei privative de libertate”, perioada de timp scursă de la condamnare

și consecințele negative produse în plan fizic, psihic si social”, precum și măsurile

reparatorii acordate în temeiul Decretului - Lege nr. 118/1990 și O.U.G. nr. 214/1999.

Or, prin raportare la

datele concrete ale cauzei ținănd cont de criteriile menționate de textele

legale se constată că suma de 1.500 euro acordată reclamantului este

insuficientă.

Dislocarea din localitatea de

domiciliu și mutarea într-o altă localitate, lipsirea de bunurile personale și

de condițiile decente de trai, obligarea de a muncii forțat produce suferințe

pe plan moral, social și profesional.

Astfel de măsuri lezează

demnitatea, libertatea individuală, drepturile personale patrimoniale ocrotite

de lege și are drept consecințe un prejudiciu moral care justifică acordarea

unei compensații materiale.

Pentru aceste motive

se apreciază că suma de 5.000 euro, câte 2.500 euro

pentru prejudiciul

cauzat autorilor reclamantului

este o sumă care stabilește un echilibru între

prejudiciul moral suferit și despăgubirile acordate care să permită

reclamantului anumite avantaje pentru atenuarea suferințelor morale, fără a se

ajunge însă în situația îmbogățirii fără just temei.

În cea ce privește

critica pârâtului vizând faptul că reclamantul beneficiază de măsuri

reparatorii în temeiul Decretului - Lege nr. 118/1990 aceasta nu este fondată în

raport de dispozițiile art. 3 alin (1) și art. 5 din Legea nr. 221/2009 întrucât

această lege are caracter de complinire și nu de înlăturare a drepturilor deja stabilite

prin legi anterioare.

În consecință se va

admite recursul reclamantului, se va modifica decizia recurată în sensul că pârâtul

va fi obligat la plata sumei de 5.000 euro cu titlu de despăgubiri și se va

respinge recursul pârâtului ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

IN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite

recursul declarat de reclamantul M.I. împotriva Deciziei nr. 311 din 29

septembrie 2010 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă, care o modifică în

sensul că obligă pe pârâtul Statul Român prin M.F.P. prin D.G.F.P.

Caraș-Severin la plata sumei de 5.000 euro către recurentul - reclamant, cu

titlu de despăgubiri.

Respinge

ca nefondat recursul declarat de pârâtul Statul Român prin M.F.P. prin D.G.F.P.

Caraș - Severin împotriva aceleeași decizii.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 29 iunie 2011.