ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5784/2011

Asupra recursurilor constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Caraș Severin la 4 ianuarie 2010, S.M. și P.I. au solicitat, în temeiul Legii nr. 221/2009 și în contradictoriu cu Statul Român prin M.F.P., obligarea pârâtului la plata sumei de 4.000.000 euro, daune morale pentru persoanele care au fost deportate și în prezent sunt decedate, respectiv bunicii și tatăl reclamanților. Tribunalul Caraș Severin, prin sentința civilă nr. 344 din 4 martie 2010 a admis în parte acțiunea reclamanților în contradictoriu cu Statul Român prin M.F.P. A obligat pe pârât să plătească reclamantei S.M. echivalentul în lei, la data efectuării plății, a sumei de 125.000 euro și reclamantului P.I., echivalentul în lei, la data efectuării plății, a sumei de 125.000 euro.

Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că reclamanta, în vârstă de 6 ani și reclamantul în vârstă de 10 luni, împreună cu familia lor (părinți și bunici) au fost strămutați, prin Decizia M.A.I. nr. 200/1951, din localitatea Vrăniuți în localitatea Jegălia din Câmpia Bărăganului, începând cu data de 18 iunie 1951 și până la data de 20 decembrie 1955. Tribunalul a constatat încadrarea măsurii administrative în dispozițiile art. 3 din Legea nr. 221/2009. A constatat totodată că reclamanții au beneficiat de prevederile Decretului-lege nr. 119/1990. Din declarațiile martorilor au fost reținute condițiile în care a avut loc strămutarea, consecințele negative ale acesteia, pe plan psihic și fizic, asupra celor dislocați, precum și asupra urmașilor lor, dar și aspecte legate de starea avansată de degradare a gospodăriei la întoarcere.

Tribunalul a arătat că prin deportare, dreptul la imagine al deportatului și al întregii sale familii a fost grav afectat, aceștia fiind excluși din viața socială și politică a comunității, accesul la educație și la un loc de muncă corespunzător pregătirii sau mai bine remunerat fiind deosebit de greu. Față de dispozițiile art. 3 și art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, art. 6 și 8 C.E.D.O., jurisprudenței C.E.D.O. (cauza Kudla vs Polonia), a respectării art. 1 din Protocolul nr. l, în conformitate cu art. 41 din Convenție, prima instanță a considerat că atâta timp cât reclamanții au făcut dovada prejudiciului moral suferit au dreptul de a beneficia de o reparație echitabilă și nediscriminatorie în raport de alte categorii de beneficiari ai Legii nr. 221/2009, motiv pentru care a apreciat că suma de câte 125.000 euro reprezintă o echitabilă despăgubire.

Prin motivele de apel, reclamanții au solicitat a se constata că au formulat acțiunea atât în nume propriu cât și în calitate de descendenți ai bunicilor și tatălui lor și că suma acordată este prea mică față de suferințele îndurate atât pe perioada deportării cât și după revenirea acasă. Vârâtul, prin motivele de apel, a considerat că în raport de prevederile Legii nr. 221/2009, despăgubirile se acordă doar în cazul condamnărilor, fiind echivalentul prejudiciului moral suferit prin condamnare, conform art. 5 lit. a) din lege, or, reclamanții nu au suferit o condamnare în temeiul unei sentințe penale ci au făcut obiectul unei măsuri administrative cu caracter politic, astfel încât nu sunt îndreptățiți a primi despăgubiri, motiv pentru care a solicitat respingerea acțiunii ca nefondată.

Pe de altă parte, a apreciat că suma acordată de instanța de fond este nejustificată și exorbitantă, în raport de întinderea prejudiciului real suferit, având în vedere că nu se poate transforma într-un izvor de îmbogățire fără just temei a celor ce se pretind prejudiciați. Prin Decizia nr. 283/ A din 16 septembrie 2010, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a respins apelul declarat de reclamanți. A admis apelul declarat de pârâtul Statul Român prin M.F.P. reprezentat de Direcția generală a finanțelor publice Caraș Severin împotriva sentinței tribunalului. A schimbat în parte hotărârea, în sensul că a obligat pe pârât să plătească reclamanților câte 4.500 euro pentru fiecare, cu titlu de despăgubiri.

S-a reținut de către curtea de apel că dreptul la viață, la integritate fizică și psihică sunt valori universal recunoscute persoanei, iar atingerile aduse persoanei umane prin încălcarea drepturilor sale nepatrimoniale cauzează sau pot cauza nu numai prejudicii materiale, dar și morale. Instanța de apel a arătat că problema reparării daunelor morale a fost dintotdeauna dificilă, datorită atât faptului că suferințele morale nu sunt susceptibile de o reparare propriu-zisă cât și faptului că unele suferințe morale îl însoțesc pe om timp îndelungat, uneori chiar și până la sfârșitul vieții sale.

Invocând documentele internaționale de prim rang care proclamă și garantează cele trei drepturi fundamentale cetățenești, precum și dispozițiile constituționale, ca și considerații teoretice și având în vedere că legislația nu stabilește criterii pentru determinarea prejudiciului moral, curtea a arătat doctrina și jurisprudența au consacrat anumite criterii, cum ar fi consecințele negative suferite pe plan fizic și moral, importanța valorilor morale lezate, măsura în care au fost afectate situația familială, profesională sau cea socială. Un criteriu fundamental însă, consacrat de doctrină și jurisprudența în cuantificarea despăgubirilor acordate pentru prejudiciul moral, este echitatea.

Din acest punct de vedere, curtea de apel a reținut că instanța trebuie să stabilească un anumit echilibru între prejudiciul moral suferit, care niciodată nu va putea fi înlăturat în totalitate și despăgubirile acordate, care să permită celui prejudiciat anumite avantaje care să atenueze suferințele morale, fără a se ajunge însă în situația îmbogățirii fără just temei. Și în temenii C.E.D.O., criteriul echității în materia despăgubirilor morale are în vedere necesitatea ca persoana vătămată să primească o satisfacție echitabilă pentru prejudiciul moral suferit, cu efecte compensatorii, dar în același timp, despăgubirile să nu reprezinte amenzi excesive pentru autorii prejudiciului și nici venituri nejustificate pentru victime.

Pornind de la aceste considerații teoretice și având în vedere particularitățile cauzei dedusă judecății, curtea de apel a constatat că este fără îndoială că reclamanții și membrii familiei lor, compusă din părinți și bunici, au suferit efectiv urmare măsurii deportării lor în Câmpia Bărăganului, atât pe perioada celor 5 ani de strămutare, cât și ulterior. Ținând cont că la data deportării 18 iunie 1951, reclamanta S.M. avea vârsta de 6 ani, iar reclamantul P.I. 10 luni și în raport de dispozițiile Legii nr. 221/2009, instanța de apel a constatat că reclamanții pot solicita despăgubiri doar în nume propriu, ca titulari ai dreptului subiectiv și nu cumulativ, după tatăl și bunicii lor. Cu alte cuvinte, în condițiile în care măsura administrativă a deportării le-a fost aplicată în mod direct și lor, alături de familie, reclamanții pot formula pretenții în nume propriu, conform art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009.

Sub aspectul cuantumului despăgubirilor, curtea a reținut și faptul că la data soluționării apelului sunt aplicabile dispozițiile art. II din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2010, astfel încât a apreciat, că pentru prejudiciul moral suferit de reclamanți, care beneficiază și de dispozițiile Decretului-lege nr. 119/1990, despăgubirea în cuantum de câte 4.500 euro este echitabilă. împotriva acestei ultime decizii au declarat recursuri reclamanții sipârâtul. Prin motivele de recurs, întemeiate generic pe dispozițiile art. 304 C. proc. civ., reclamanții au considerat ca fiind netemeinică și nelegală hotărârea atacată și au solicitat schimbarea în parte a acesteia, în sensul respingerii apelului M.F.P.

și admiterii apelului propriu precum și admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată, în sensul acordării daunelor morale în cuantumul cerut prin acțiune. Au arătat că prin art. 1 din O.U.G. nr. 62/2010, a fost plafonată în mod abuziv limita maximă a daunelor morale care se pot acorda persoanelor care se încadrează în dispozițiile Legii nr. 221/2009, încălcându-se prevederile art. 52 alin. (3) din Constituția României. Au considerat totodată că art. II din O.U.G. nr. 62/2010 contravine art. 16 alin. (1) din Constituție. Au precizat că prevederile respectivei ordonanțe de urgență contravin și dispozițiilor Convenției Europene a Drepturilor Omului potrivit căreia daunele morale se stabilesc de către instanțele de judecată și nu de către legiuitor, considerând că în acest sens devin aplicabile prevederile art. 20 alin. (2) din Constituția României.

Mai mult, au arătat că dispozițiile O.U.G. nr. 62/2010 au fost declarate neconstituționale, situație în care nu mai sunt aplicabile. Vârâtul Statul Român prin M.F.P. prin Direcția generală a finanțelor publice Caraș Severin, prin motivele de recurs, a solicitat admiterea acestuia, modificarea deciziei atacate și, pe fond, respingerea acțiunii reclamanților ca neîntemeiată. A arătat că decizia pronunțată în apel a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii. Pornind de la dispozițiile art. 5 din Legea nr. 221/2009 și de la faptul că reclamanții nu au suferit o condamnare ci au făcut obiectul unei măsuri administrative cu caracter politic, recurentul a considerat că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru a primi despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit.

În susținerea celor afirmate, a invocat și dispozițiile art. 1 alin. (1) și (2) din Legea nr. 221/2009, care stipulează tară echivoc ce înseamnă condamnări cu caracter politic, și anume cele dispuse printr-o hotărâre judecătorească. Pe de altă parte, a arătat că acordarea daunelor morale nu se justifică având în vedere faptul că însăși drepturile prevăzute și acordate, în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990, republicat, cu modificările și completările ulterioare, reprezintă măsuri cu caracter reparatoriu pentru persoanele care au fost persecutate din motive politice. A solicitat a se observa că reclamanții și mama acestora, P.A. au primit indemnizații lunare, în temeiul Hotărârilor nr. 709/1990, nr. 710/1990 și nr. 683/1990 ale Comisiei județene Caraș Severin pentru aplicarea prevederilor Decretului-lege nr. 118/1990.

De asemenea, reclamanții, părinții și bunicii acestora au beneficiat de toate drepturile prevăzute de O.U.G. nr. 214/1999, ca urmare a atribuirii calității de luptător în rezistența anticomunistă, prin Deciziile nr. 4059/2003, nr. 4018/2003, nr. 4064/2003, nr. 4058/2003, nr. 3786/2003 și nr. 4009/2003. Cât privește suma acordată de instanță reprezentând daune morale, recurentul a considerat că este nejustificată în raport de întinderea prejudiciului real suferit, având în vedere că nu se poate transforma într-un izvor de îmbogățire fără just temei a celor care se pretind prejudiciați. Pentru a fi cuantificat prejudiciul moral este nevoie de un criteriu de referință față de care să se poată aprecia mărimea daunelor morale care se pot acorda, cu respectarea principiului proporționalității daunei cu despăgubirea acordată.

Întrucât cuantificarea prejudiciului moral nu este supusă unor criterii precise de determinare, la repararea daunelor morale, instanța de judecată trebuie să țină seama și de criteriul echității. Raportat la împrejurările speței, a arătat că o statuare în echitate care să asigure o reparație morală și nu una având scop patrimonial, impune concluzia caracterului exorbitant al cuantumului despăgubirilor acordate. În ceea ce privește excepția nulității recursului reclamanților, invocată de reprezentanta recurentului - pârât la dezbaterile din ședința publică din 6 iulie 2011, aceasta va fi respinsă, constatându-se că, deși prin motivele de recurs s-a indicat generic că sunt întemeiate pe dispozițiile art. 304 C. proc.

civ., fără a se specifica în concret textul de lege, dezvoltarea criticilor formulate de reclamanți permite încadrarea în motivul de nelegalitate cuprins la pct. 9 al art. 304 C. proc. civ. Astfel, prin motivele de recurs s-a criticat nelegalitatea deciziei pronunțate în apel și sub aspectul faptului că la stabilirea cuantumului daunelor morale au fost avute în vedere prevederile O.U.G. nr. 62/2010, declarate neconstituționale. Scursurile sunt nefondate, urmând a fi respinse ca atare în considerarea argumentelor ce succed. Referitor la recursul declarat de pârât, se reține că nu pot fi primite criticile formulate ce vizează nelegalitatea deciziei pronunțate în apel referitoare la faptul că acordarea daunelor morale, în înțelesul dispozițiilor Legii nr. 221/2009, nu are în vedere și măsurile administrative cu caracter politic.

Așa cum în mod corect s-a stabilit și de instanța de apel, prin dispozițiile art. 5 din Legea nr. 221/2009 este reglementată posibilitatea acordării daunelor morale nu doar pentru ipoteza în care persoana a suferit o condamnare cu caracter politic ci și atunci când a făcut obiectul unei măsuri administrative cu caracter politic.

În acest sens, dispozițiile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, stabilind sfera persoanelor îndreptățite la asemenea măsuri reparatorii, statuează că este vorba despre „orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic". Faptul că la lita din art. 5 alin. (1) din lege se face referire la acordarea despăgubirilor „pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare" nu poate conduce la concluzia susținută de recurent, întrucât această dispoziție trebuie coroborată cu ipoteza normei aflată în alin. l și care are în vedere, în mod egal, situația condamnărilor politice și a măsurilor administrative cu caracter politic.

În consecință, constatându-se că este vorba despre o măsură administrativă cu caracter politic în sensul art. 3 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, respectiv dislocarea și stabilirea domiciliului obligatoriu, se reține ca incident art. 5 alin. (1) lit. a) din acest act normativ. Este, de asemenea, nefondată, critica recurentului vizând lipsa îndreptățirii reclamanților la acordarea daunelor morale, în condițiile în care le-au fost stabilite deja măsuri cu caracter reparatoriu, conform Decretului-lege nr. 118/1990 și O.U.G. nr. 214/1999, pentru aceleași fapte care s-au constituit în persecutare politică. Contrar susținerii recurentului - pârât nu sunt excluși de la acordarea despăgubirilor morale în temeiul Legii nr. 221/2009 cei care au primit deja o reparație conform Decretului-lege nr. 118/1990, această din urmă situație urmând a fi avută în vedere doar la determinarea cuantumului daunelor morale.

Astfel, cum s-a menționat deja, potrivit art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, care circumstanțiază sfera de aplicare a actului normativ, poate solicita asemenea despăgubiri „orice persoană care a suferit o condamnare cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unei măsuri administrative cu caracter politic", iar potrivit art. 5 alin. (1) „la stabilirea cuantumului despăgubirilor prevăzute la alin. (1), instanța judecătorească va lua în considerare, fără a se limita la acestea, . precum și măsurile reparatorii deja acordate în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990". Rezultă deci că este vorba de un criteriu de cuantificare a daunelor, iar nu de o condiție de admisibilitate a acțiunii așa cum este ea înfățișată prin criticile recurentului - pârât.

Nu pot fi primite deci criticile formulate de recurentul - pârât, constatându-se că instanța de apel a avut în vedere, la stabilirea cuantumului daunelor morale, inclusiv aceste aspecte legate de împrejurarea că reclamanții au beneficiat de prevederile Decretului-lege nr. 118/1990 și de cele ale O.U.G. nr. 214/1999. Referitor la criticile formulate vizând cuantumul daunelor morale, se vor analiza împreună din ambele recursuri. Astfel, situația de fapt stabilită în fazele procesuale anterioare prin interpretarea probelor administrate și care, față de dispozițiile art. 304 C. proc. civ., nu mai pot fi reapreciate în faza de judecată a recursului, a relevat faptul că reclamanții S.M. și P.I., împreună cu familia lor, au fost strămutați din localitatea de domiciliu Vrăniuț, județul Caras Severin, în Câmpia Bărăganului.

Se constată că în aprecierea asupra cuantumului daunelor morale trebuie ținut seama că în operațiunea jurisdicțională de cuantificare a unor asemenea despăgubiri nu se poate realiza o reparare integrală a prejudiciului produs, dată fiind natura valorilor lezate prin săvârșirea faptei. Scopul acordării daunelor morale constă în realizarea, în primul rând, a unei satisfacții morale pentru suferințe de același ordin, iar nu a unei satisfacții patrimoniale. Este motivul pentru care aprecierea unor asemenea daune se realizează în echitate și păstrând principiul proporționalitătii și justului echilibru între natura valorilor lezate și sumele acordate. Fiind vorba de prejudicii morale ele nu pot fi reparate strict prin echivalentul lor în bani, întrucât viața, sănătatea, onoarea nu pot fi evaluate bănesc, existând practic o incompatibilitate între natura nepatrimonială a prejudiciului și caracterul patrimonial al despăgubirii.

Faptul că reparația trebuie să fie una echitabilă presupune că nu se poate ignora natura valorilor nesocotite dar și că ea nu se poate constitui în temei al îmbogățirii, întrucât, în caz contrar, s-ar deturna finalitatea acordării unor astfel de daune, care, așa cum s-a menționat, trebuie să se producă, în primul rând, pe plan afectiv și moral, iar constatarea caracterului politic al măsurii administrative reprezintă, în sine, o recunoaștere a conduitei morale și a demnității reclamanților. Prin urmare, chiar dacă valorile morale nu pot fi evaluate în bani, atingerile aduse acestora îmbracă forme concrete de manifestare, iar instanța are posibilitatea să aprecieze intensitatea și gravitatea lor și să stabilească, dacă și în ce cuantum, o sumă de bani este potrivită pentru a repara prejudiciul moral produs.

În raport de acestea, de perioada deportării dispusă prin măsura administrativă, de suferințele fizice și psihice încercate de reclamanți, raportate la vârsta acestora la momentul strămutării, ținând seama și de consecințele produse ulterior în viața părților, pe plan social și profesional, precum și de măsurile reparatorii obținute în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990 și O.U.G. nr. 214/1999, înalta Curte constată că daunele morale acordate în apel respectă funcția compensatorie morală ce trebuie dată unor astfel de despăgubiri. Este adevărat că dispozițiile O.U.G. nr. 62/2010, prin care a fost modificat art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, au fost declarate neconstituționale, critică ce se constituie ca motiv de recurs al reclamanților, însă cuantumul daunelor morale, stabilit de instanța de apel, corespunde pe deplin criteriilor la care s-a făcut referire prin considerente.

Se reține totodată că același principiu, al statuării în echitate în legătură cu daunele morale pretinse pentru încălcarea unor drepturi fundamentale protejate de Convenție se desprinde și din jurisprudența instanței de contencios european. Pentru aceste considerente, statuând în echitate și respectând principiul justului echilibru între natura valorilor lezate și sumele acordate, între interesul particular și cel general, față de prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se vor respinge, ca nefondate, ambele recursuri declarate în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanții S.M. și P.I. și de pârâtul Statul Român prin M.F.P. prin Direcția generală a finanțelor publice Caraș Severin împotriva Deciziei nr. 283/ A din 16 septembrie 2010 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 6 iulie 2011.