ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5784/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5784/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra recursurilor constată

următoarele:

Prin

acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Caraș Severin la 4 ianuarie

2010, S.M. și P.I. au solicitat, în temeiul Legii nr. 221/2009 și în

contradictoriu cu Statul Român prin M.F.P., obligarea pârâtului la plata sumei

de 4.000.000 euro, daune morale pentru persoanele care au fost deportate și în

prezent sunt decedate, respectiv bunicii și tatăl reclamanților.

Tribunalul Caraș Severin, prin

sentința civilă nr. 344 din 4 martie 2010 a admis în parte acțiunea

reclamanților în contradictoriu cu Statul Român prin M.F.P. A obligat pe pârât să

plătească reclamantei S.M. echivalentul în lei, la data efectuării plății, a

sumei de 125.000 euro și reclamantului P.I., echivalentul în lei, la data

efectuării plății, a sumei de 125.000 euro.

Pentru a hotărî astfel, instanța de

fond a reținut că reclamanta, în vârstă de 6 ani și reclamantul în vârstă de 10

luni, împreună cu familia lor (părinți și bunici) au fost strămutați, prin

Decizia M.A.I. nr. 200/1951, din localitatea Vrăniuți în localitatea Jegălia

din Câmpia Bărăganului, începând cu data de 18 iunie 1951 și până la data de 20

decembrie 1955.

Tribunalul a constatat încadrarea

măsurii administrative în dispozițiile art. 3 din Legea nr. 221/2009.

A constatat totodată că reclamanții au

beneficiat de prevederile Decretului-lege nr. 119/1990.

Din declarațiile martorilor au fost

reținute condițiile în care a avut loc strămutarea, consecințele negative ale

acesteia, pe plan psihic și fizic, asupra celor dislocați, precum și asupra

urmașilor lor, dar și aspecte legate de starea avansată de degradare a gospodăriei

la întoarcere.

Tribunalul a arătat că prin deportare,

dreptul la imagine al deportatului și al întregii sale familii a fost grav

afectat, aceștia fiind excluși din viața socială și politică a comunității,

accesul la educație și la un loc de muncă corespunzător pregătirii sau mai bine

remunerat fiind deosebit de greu.

Față de dispozițiile art. 3 și art. 5 alin.

(1) din Legea nr. 221/2009, art. 6 și 8 C.E.D.O., jurisprudenței C.E.D.O.

(cauza Kudla vs Polonia), a respectării art. 1 din Protocolul nr. l, în

conformitate cu art. 41 din Convenție, prima instanță a considerat că atâta

timp cât reclamanții au făcut dovada prejudiciului moral suferit au dreptul de

a beneficia de o reparație echitabilă și nediscriminatorie în raport de alte

categorii de beneficiari ai Legii nr. 221/2009, motiv pentru care a apreciat că

suma de câte 125.000 euro reprezintă o echitabilă despăgubire.

Prin motivele de apel, reclamanții au

solicitat a se constata că au formulat acțiunea atât în nume propriu cât și în

calitate de descendenți ai bunicilor și tatălui lor și că suma acordată este

prea mică față de suferințele îndurate atât pe perioada deportării cât și după

revenirea acasă.

Vârâtul, prin motivele de apel, a

considerat că în raport de prevederile Legii nr. 221/2009, despăgubirile se

acordă doar în cazul condamnărilor, fiind echivalentul prejudiciului moral

suferit prin condamnare, conform art. 5 lit. a) din lege, or, reclamanții nu au

suferit o condamnare în temeiul unei sentințe penale ci au făcut obiectul unei

măsuri administrative cu caracter politic, astfel încât nu sunt îndreptățiți a

primi despăgubiri, motiv pentru care a solicitat respingerea acțiunii ca

nefondată.

Pe de altă parte, a apreciat că suma

acordată de instanța de fond este nejustificată și exorbitantă, în raport de

întinderea prejudiciului real suferit, având în vedere că nu se poate

transforma într-un izvor de îmbogățire fără just temei a celor ce se pretind

prejudiciați.

Prin Decizia nr. 283/ A din 16

septembrie 2010, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a respins apelul

declarat de reclamanți. A admis apelul declarat de pârâtul Statul Român prin M.F.P.

reprezentat de Direcția generală a finanțelor publice Caraș Severin

împotriva sentinței tribunalului. A schimbat în parte hotărârea, în sensul că a

obligat pe pârât să plătească reclamanților câte 4.500 euro pentru fiecare, cu

titlu de despăgubiri.

S-a reținut de către curtea de apel că

dreptul la viață, la integritate fizică și psihică sunt valori universal

recunoscute persoanei, iar atingerile aduse persoanei umane prin încălcarea

drepturilor sale nepatrimoniale cauzează sau pot cauza nu numai prejudicii

materiale, dar și morale.

Instanța de apel a arătat că problema

reparării daunelor morale a fost dintotdeauna dificilă, datorită atât faptului

că suferințele morale nu sunt susceptibile de o reparare propriu-zisă cât și

faptului că unele suferințe morale îl însoțesc pe om timp îndelungat, uneori

chiar și până la sfârșitul vieții sale.

Invocând documentele internaționale de

prim rang care proclamă și garantează cele trei drepturi fundamentale

cetățenești, precum și dispozițiile constituționale, ca și considerații

teoretice și având în vedere că legislația nu stabilește criterii pentru

determinarea prejudiciului moral, curtea a arătat doctrina și jurisprudența au

consacrat anumite criterii, cum ar fi consecințele negative suferite pe plan

fizic și moral, importanța valorilor morale lezate, măsura în care au fost

afectate situația familială, profesională sau cea socială.

Un criteriu fundamental însă, consacrat

de doctrină și jurisprudența în cuantificarea despăgubirilor acordate pentru

prejudiciul moral, este echitatea. Din acest punct de vedere, curtea de apel a

reținut că instanța trebuie să stabilească un anumit echilibru între

prejudiciul moral suferit, care niciodată nu va putea fi înlăturat în

totalitate și despăgubirile acordate, care să permită celui prejudiciat anumite

avantaje care să atenueze suferințele morale, fără a se ajunge însă în situația

îmbogățirii fără just temei.

Și în temenii C.E.D.O., criteriul

echității în materia despăgubirilor morale are în vedere necesitatea ca

persoana vătămată să primească o satisfacție echitabilă pentru prejudiciul

moral suferit, cu efecte compensatorii, dar în același timp, despăgubirile să

nu reprezinte amenzi excesive pentru autorii prejudiciului și nici venituri

nejustificate pentru victime.

Pornind de la aceste considerații

teoretice și având în vedere particularitățile cauzei dedusă judecății, curtea

de apel a constatat că este fără îndoială că reclamanții și membrii familiei

lor, compusă din părinți și bunici, au suferit efectiv urmare măsurii

deportării lor în Câmpia Bărăganului, atât pe perioada celor 5 ani de

strămutare, cât și ulterior.

Ținând cont că la data deportării 18

iunie 1951, reclamanta S.M. avea vârsta de 6 ani, iar reclamantul P.I. 10 luni

și în raport de dispozițiile Legii nr. 221/2009, instanța de apel a constatat

că reclamanții pot solicita despăgubiri doar în nume propriu, ca titulari ai

dreptului subiectiv și nu cumulativ, după tatăl și bunicii lor.

Cu alte cuvinte, în condițiile în care

măsura administrativă a deportării le-a fost aplicată în mod direct și lor,

alături de familie, reclamanții pot formula pretenții în nume propriu, conform art.

5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009.

Sub aspectul cuantumului

despăgubirilor, curtea a reținut și faptul că la data soluționării apelului

sunt aplicabile dispozițiile art. II din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2010,

astfel încât a apreciat, că pentru prejudiciul moral suferit de reclamanți, care

beneficiază și de dispozițiile Decretului-lege nr. 119/1990, despăgubirea în

cuantum de câte 4.500 euro este echitabilă.

împotriva acestei ultime decizii au

declarat recursuri reclamanții sipârâtul.

Prin motivele de recurs, întemeiate

generic pe dispozițiile art. 304 C. proc. civ., reclamanții au considerat ca

fiind netemeinică și nelegală hotărârea atacată și au solicitat schimbarea în

parte a acesteia, în sensul respingerii apelului M.F.P. și admiterii apelului

propriu precum și admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată, în sensul

acordării daunelor morale în cuantumul cerut prin acțiune.

Au arătat că prin art. 1 din O.U.G. nr.

62/2010, a fost plafonată în mod abuziv limita maximă a daunelor morale care se

pot acorda persoanelor care se încadrează în dispozițiile Legii nr. 221/2009,

încălcându-se prevederile art. 52 alin. (3) din Constituția României. Au

considerat totodată că art. II din O.U.G. nr. 62/2010 contravine art. 16 alin. (1)

din Constituție.

Au precizat că prevederile respectivei

ordonanțe de urgență contravin și dispozițiilor Convenției Europene a

Drepturilor Omului potrivit căreia daunele morale se stabilesc de către

instanțele de judecată și nu de către legiuitor, considerând că în acest sens

devin aplicabile prevederile art. 20 alin. (2) din Constituția României.

Mai mult, au arătat că dispozițiile O.U.G.

nr. 62/2010 au fost declarate neconstituționale, situație în care nu mai sunt

aplicabile.

Vârâtul Statul Român prin M.F.P. prin

Direcția generală a finanțelor publice Caraș Severin, prin motivele de

recurs, a solicitat admiterea acestuia, modificarea deciziei atacate și, pe

fond, respingerea acțiunii reclamanților ca neîntemeiată.

A arătat că decizia pronunțată în apel

a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii.

Pornind de la dispozițiile art. 5 din

Legea nr. 221/2009 și de la faptul că reclamanții nu au suferit o condamnare ci

au făcut obiectul unei măsuri administrative cu caracter politic, recurentul a

considerat că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru a primi

despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit.

În susținerea celor afirmate, a

invocat și dispozițiile art. 1 alin. (1) și (2) din Legea nr. 221/2009, care

stipulează tară echivoc ce înseamnă condamnări cu caracter politic, și anume

cele dispuse printr-o hotărâre judecătorească.

Pe de altă parte, a arătat că

acordarea daunelor morale nu se justifică având în vedere faptul că însăși

drepturile prevăzute și acordate, în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990,

republicat, cu modificările și completările ulterioare, reprezintă măsuri cu

caracter reparatoriu pentru persoanele care au fost persecutate din motive

politice.

A solicitat a se observa că

reclamanții și mama acestora, P.A. au primit indemnizații lunare, în temeiul

Hotărârilor nr. 709/1990, nr. 710/1990 și nr. 683/1990 ale Comisiei județene

Caraș Severin pentru aplicarea prevederilor Decretului-lege nr. 118/1990.

De asemenea, reclamanții, părinții și bunicii acestora au beneficiat de toate

drepturile prevăzute de O.U.G. nr. 214/1999, ca urmare a atribuirii calității

de luptător în rezistența anticomunistă, prin Deciziile nr. 4059/2003, nr. 4018/2003,

nr. 4064/2003, nr. 4058/2003, nr. 3786/2003 și nr. 4009/2003.

Cât privește suma acordată de instanță

reprezentând daune morale, recurentul a considerat că este nejustificată în

raport de întinderea prejudiciului real suferit, având în vedere că nu se poate

transforma într-un izvor de îmbogățire fără just temei a celor care se pretind

prejudiciați.

Pentru a fi cuantificat prejudiciul

moral este nevoie de un criteriu de referință față de care să se poată aprecia

mărimea daunelor morale care se pot acorda, cu respectarea principiului

proporționalității daunei cu despăgubirea acordată.

Întrucât cuantificarea prejudiciului

moral nu este supusă unor criterii precise de determinare, la repararea

daunelor morale, instanța de judecată trebuie să țină seama și de criteriul

echității.

Raportat la împrejurările speței, a

arătat că o statuare în echitate care să asigure o reparație morală și nu una

având scop patrimonial, impune concluzia caracterului exorbitant al cuantumului

despăgubirilor acordate.

În ceea ce privește excepția nulității

recursului reclamanților, invocată de reprezentanta recurentului - pârât la

dezbaterile din ședința publică din 6 iulie 2011, aceasta va fi respinsă,

constatându-se că, deși prin motivele de recurs s-a indicat generic că sunt

întemeiate pe dispozițiile art. 304 C. proc. civ., fără a se specifica în

concret textul de lege, dezvoltarea criticilor formulate de reclamanți permite

încadrarea în motivul de nelegalitate cuprins la pct. 9 al art. 304 C. proc.

civ.

Astfel, prin motivele de recurs s-a

criticat nelegalitatea deciziei pronunțate în apel și sub aspectul faptului că

la stabilirea cuantumului daunelor morale au fost avute în vedere prevederile O.U.G.

nr. 62/2010, declarate neconstituționale.

Scursurile sunt nefondate, urmând a fi

respinse ca atare în considerarea argumentelor ce succed.

Referitor la recursul declarat de

pârât, se reține că nu pot fi primite criticile formulate ce vizează

nelegalitatea deciziei pronunțate în apel referitoare la faptul că acordarea

daunelor morale, în înțelesul dispozițiilor Legii nr. 221/2009, nu are în

vedere și măsurile administrative cu caracter politic.

Așa cum în mod corect s-a stabilit și

de instanța de apel, prin dispozițiile art. 5 din Legea nr. 221/2009 este

reglementată posibilitatea acordării daunelor morale nu doar pentru ipoteza în

care persoana a suferit o condamnare cu caracter politic ci și atunci când a

făcut obiectul unei măsuri administrative cu caracter politic.

În acest sens, dispozițiile art. 5 alin.

(1) din Legea nr. 221/2009, stabilind sfera persoanelor îndreptățite la

asemenea măsuri reparatorii, statuează că este vorba despre „orice persoană

care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22

decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter

politic".

Faptul că la lita din art. 5 alin. (1)

din lege se face referire la acordarea despăgubirilor „pentru prejudiciul moral

suferit prin condamnare" nu poate conduce la concluzia susținută de

recurent, întrucât această dispoziție trebuie coroborată cu ipoteza normei

aflată în alin. l și care are în vedere, în mod egal, situația condamnărilor

politice și a măsurilor administrative cu caracter politic.

În consecință, constatându-se că este

vorba despre o măsură administrativă cu caracter politic în sensul art. 3 alin.

(1) din Legea nr. 221/2009, respectiv dislocarea și stabilirea domiciliului

obligatoriu, se reține ca incident art. 5 alin. (1) lit. a) din acest act

normativ.

Este, de asemenea, nefondată, critica

recurentului vizând lipsa îndreptățirii reclamanților la acordarea daunelor

morale, în condițiile în care le-au fost stabilite deja măsuri cu caracter reparatoriu,

conform Decretului-lege nr. 118/1990 și O.U.G. nr. 214/1999, pentru aceleași

fapte care s-au constituit în persecutare politică.

Contrar susținerii recurentului -

pârât nu sunt excluși de la acordarea despăgubirilor morale în temeiul Legii nr.

221/2009 cei care au primit deja o reparație conform Decretului-lege nr. 118/1990,

această din urmă situație urmând a fi avută în vedere doar la determinarea

cuantumului daunelor morale.

Astfel, cum s-a menționat deja,

potrivit art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, care circumstanțiază sfera de

aplicare a actului normativ, poate solicita asemenea despăgubiri „orice

persoană care a suferit o condamnare cu caracter politic în perioada 6 martie

1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unei măsuri administrative

cu caracter politic", iar potrivit art. 5 alin. (1) „la stabilirea

cuantumului despăgubirilor prevăzute la alin. (1), instanța judecătorească va

lua în considerare, fără a se limita la acestea, . precum și măsurile

reparatorii deja acordate în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990".

Rezultă deci că este vorba de un

criteriu de cuantificare a daunelor, iar nu de o condiție de admisibilitate a

acțiunii așa cum este ea înfățișată prin criticile recurentului - pârât.

Nu pot fi primite deci criticile formulate

de recurentul - pârât, constatându-se că instanța de apel a avut în vedere, la

stabilirea cuantumului daunelor morale, inclusiv aceste aspecte legate de

împrejurarea că reclamanții au beneficiat de prevederile Decretului-lege nr. 118/1990

și de cele ale O.U.G. nr. 214/1999.

Referitor la criticile formulate

vizând cuantumul daunelor morale, se vor analiza împreună din ambele recursuri.

Astfel, situația de fapt stabilită în

fazele procesuale anterioare prin interpretarea probelor administrate și care,

față de dispozițiile art. 304 C. proc. civ., nu mai pot fi reapreciate în faza

de judecată a recursului, a relevat faptul că reclamanții S.M. și P.I.,

împreună cu familia lor, au fost strămutați din localitatea de domiciliu

Vrăniuț, județul Caras Severin, în Câmpia Bărăganului.

Se constată că în aprecierea asupra

cuantumului daunelor morale trebuie ținut seama că în operațiunea

jurisdicțională de cuantificare a unor asemenea despăgubiri nu se poate realiza

o reparare integrală a prejudiciului produs, dată fiind natura valorilor lezate

prin săvârșirea faptei.

Scopul acordării daunelor morale

constă în realizarea, în primul rând, a unei satisfacții morale pentru

suferințe de același ordin, iar nu a unei satisfacții patrimoniale.

Este motivul pentru care aprecierea

unor asemenea daune se realizează în echitate și păstrând principiul

proporționalitătii și justului echilibru între natura valorilor lezate și

sumele acordate.

Fiind vorba de prejudicii morale ele

nu pot fi reparate strict prin echivalentul lor în bani, întrucât viața,

sănătatea, onoarea nu pot fi evaluate bănesc, existând practic o

incompatibilitate între natura nepatrimonială a prejudiciului și caracterul

patrimonial al despăgubirii.

Faptul că reparația trebuie să fie una

echitabilă presupune că nu se poate ignora natura valorilor nesocotite dar și

că ea nu se poate constitui în temei al îmbogățirii, întrucât, în caz contrar, s-ar

deturna finalitatea acordării unor astfel de daune, care, așa cum s-a

menționat, trebuie să se producă, în primul rând, pe plan afectiv și moral, iar

constatarea caracterului politic al măsurii administrative reprezintă, în sine,

o recunoaștere a conduitei morale și a demnității reclamanților.

Prin urmare, chiar dacă valorile

morale nu pot fi evaluate în bani, atingerile aduse acestora îmbracă forme

concrete de manifestare, iar instanța are posibilitatea să aprecieze

intensitatea și gravitatea lor și să stabilească, dacă și în ce cuantum, o sumă

de bani este potrivită pentru a repara prejudiciul moral produs.

În raport de acestea, de perioada

deportării dispusă prin măsura administrativă, de suferințele fizice și psihice

încercate de reclamanți, raportate la vârsta acestora la momentul strămutării,

ținând seama și de consecințele produse ulterior în viața părților, pe plan social

și profesional, precum și de măsurile reparatorii obținute în temeiul

Decretului-lege nr. 118/1990 și O.U.G. nr. 214/1999, înalta Curte constată că

daunele morale acordate în apel respectă funcția compensatorie morală ce

trebuie dată unor astfel de despăgubiri.

Este adevărat că dispozițiile O.U.G. nr.

62/2010, prin care a fost modificat art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, au

fost declarate neconstituționale, critică ce se constituie ca motiv de recurs

al reclamanților, însă cuantumul daunelor morale, stabilit de instanța de apel,

corespunde pe deplin criteriilor la care s-a făcut referire prin considerente.

Se reține totodată că același

principiu, al statuării în echitate în legătură cu daunele morale pretinse

pentru încălcarea unor drepturi fundamentale protejate de Convenție se

desprinde și din jurisprudența instanței de contencios european.

Pentru aceste considerente, statuând

în echitate și respectând principiul justului echilibru între natura valorilor

lezate și sumele acordate, între interesul particular și cel general, față de

prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se vor respinge, ca nefondate,

ambele recursuri declarate în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile

declarate de reclamanții S.M. și P.I. și de pârâtul Statul Român prin M.F.P.

prin Direcția generală a finanțelor publice Caraș Severin împotriva Deciziei

nr. 283/ A din 16 septembrie 2010 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi

6 iulie 2011.