ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 752/2012

Asupra recursului constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Caraș Severin la 10 martie 2010, B.L.M. și B.O.P. au solicitat, în temeiul Legii nr. 221/2009 și în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, obligarea pârâtului la plata sumei de 750.000 euro, reprezentând despăgubiri pentru suferințele fizice și psihice la care au fost supuși membrii familiei reclamanților, respectiv bunicii și tatăl. Tribunalul Caraș Severin prin sentința civilă nr. 742 din 29 aprilie 2010 a admis în parte acțiunea civilă formulată de B.L.M. și B.O.P. împotriva pârâtului Statul Român prin M.F.P., reprezentat prin D.G.F.P. Caraș Severin, pe care l-a obligat să plătească fiecărui reclamant, echivalentul în lei, la data efectuării plății, a sumei de 20.000 euro.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a constatat că tatăl reclamanților, bunicii și străbunicii acestora au fost strămutați prin Decizia M.A.I. nr. 200/1951, din localitatea de domiciliu Comorâște în localitatea Borcea Nouă din Câmpia Bărăganului, începând cu data 18 iunie 1951 și până la data de 20 decembrie 1955. Tribunalul a constatat totodată, din probele administrate că strămutarea a avut consecințe negative pe plan psihic și fizic asupra celor deportați, asupra situației lor materiale, precum și asupra urmașilor acestora, născuți ulterior venirii din Câmpia Bărăganului. Cu privire la reclamanți, instanța a reținut că Legea nr. 221/2009 acordă despăgubiri urmașilor celor deportați condiționat de invocarea și dovedirea unui prejudiciu moral, nefiind suficientă invocarea doar a calității de succesor.

S-a constatat că în cauză, reclamanții au făcut dovada, prin declarația martorului audiat, a nivelului de trai avut înainte și după deportare, a condițiilor foarte grele în care au trăit, a nivelului de trai mult mai scăzut față de cel avut înainte de deportare, a privațiunilor suferite ca urmare a deportării antecesorilor. Astfel, viața reclamanților a fost direcționată forțat spre o existență mai grea, cu privațiuni mai multe și mai modestă față de cea care ar fi avut-o dacă ar fi putut beneficia de condițiile la care ar fi avut dreptul ca și restul cetățenilor. Față de prejudiciile morale suferite de reclamanți, instanța a apreciat că suma de 20.000 euro, pentru fiecare reclamant, reprezintă o echitabilă despăgubire, admițând în parte acțiunea, în raport de prevederile art. 3 și 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009.

Prin decizia nr. 246 din 16 februarie 2011, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a respins apelul reclamanților împotriva hotărârii pronunțate de tribunal. A admis apelul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția generală a finanțelor publice Caraș Severin împotriva sentinței tribunalului, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a respins în totalitate acțiunea formulată de reclamanții B.L.M. și B.O.P. La termenul de judecată din 16 februarie 2011, din oficiu, în baza art. 295 alin. (1) C. proc. civ., curtea de apel a pus în discuție, în raport cu art. 147 alin. (1) și (4) din Constituție și art. 31 alin. (1) și (3) din Legea nr. 47/1992, inexistența temeiului juridic al acțiunii reclamanților, având în vedere faptul că art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 a fost declarat neconstituțional prin decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, decizie publicată în M. Of.

nr. 761 din 15 noiembrie 2010. Examinând hotărârea atacată în raport cu motivele invocate, cu dispozițiile art. 295 alin. (1) C. proc. civ. și cu cele ale deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, instanța a constatat că apelul reclamanților este neîntemeiat, iar apelul pârâtului este întemeiat. S-a reținut că reclamanții nu pot beneficia de despăgubiri morale în baza Legii nr. 221/2009, dar nu pentru motivul invocat de pârât, respectiv lipsa unei hotărâri judecătorești de condamnare cu caracter politic, întrucât atât din titlul legii, cât și din întregul conținut al acesteia rezultă că măsurile administrative cu caracter politic sunt asimilate condamnărilor cu caracter politic, asimilare care presupune identitatea de tratament în acordarea măsurilor reparatorii prevăzute de lege.

Motivul pentru care însă reclamanții nu au dreptul la daune morale în baza art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 este faptul că acest text legal, care reprezintă temeiul juridic al acțiunii, a fost declarat neconstituțional prin decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale. În conformitate cu art. 147 alin. (1) din Constituție și cu art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, dispozițiile legale constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, prevederile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept.

În cazul de față, decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale a fost publicată în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010, iar termenul de 45 de zile a expirat fără ca Parlamentul să pună de acord prevederile legale declarate neconstituționale cu dispozițiile Constituției, astfel încât respectiva decizie a devenit obligatorie pentru instanță. S-a reținut în aceste condiții că art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, care reprezintă temeiul juridic al acțiunii reclamanților și-a încetat efectele juridice, inexistența temeiului juridic atrăgând nelegalitatea acțiunii sub aspectul dreptului la despăgubiri morale.

Nu s-a putut reține nici că reclamanții aveau, anterior deciziei Curții Constituționale, un „bun” în sensul jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, generată de aplicarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, aceștia având doar posibilitatea de a-l dobândi printr-o hotărâre judecătorească, pe care însă o puteau pune în executare doar în momentul rămânerii definitive în apel. În cazul de față nu s-a pronunțat încă o hotărâre definitivă, cauza aflându-se în apel, care are un caracter devolutiv, instanța fiind îndreptățită să exercite un control complet asupra temeiniciei și legalității hotărârii atacate. Această interpretare s-a impus cu atât mai mult cu cât pct. 10 din art. 322 C. proc.

civ., introdus prin Legea nr. 177/2010, reglementează un nou motiv de revizuire, respectiv posibilitatea revizuirii unei hotărâri dacă, după ce a rămas definitivă, Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra excepției invocată în acea cauză, declarând neconstituțională legea, ordonanța ori o dispoziție dintr-o lege sau o ordonanță. Față de cele reținute anterior, curtea de apel a constatat că nu se mai impun a fi analizate criticile apelanților cu privire la cuantumul despăgubirilor, cu atât mai mult cu cât și art. I și art. II din O.U.G. nr. 62/2010 au fost declarate neconstituționale prin decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010 a Curții Constituționale, publicată în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010. Împotriva acestei ultime decizii au declarat recurs reclamanții, întemeiat pe motivele de nelegalitate cuprinse la art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., solicitând admiterea acestuia și modificarea deciziei, în sensul admiterii apelului propriu și respingerii apelului pârâtului. Au arătat că decizia curții de apel este nelegală întrucât a fost întemeiată pe dispozițiile deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, încălcând astfel art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 1 al Protocolului nr. 1 adițional la Convenție și art. 14 din Convenție. Au precizat totodată că art. 20 din Constituția României consacră principiul priorității dreptului internațional asupra dreptului intern în ceea ce privește drepturile fundamentale ale omului.

Prin urmare, instanța de apel luând în considerare decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010 a încălcat principiul egalității părților în procesul civil și dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6 din CEDO, întrucât a instituit un regim juridic diferit față de persoanele care au obținut deja o hotărâre judecătorească definitivă în temeiul Legii nr. 221/2009. Au considerat, de asemenea, că au fost încălcate și dispozițiile art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care interzic discriminarea în legătură cu drepturile și libertățile pe care Convenția le reglementează. Au mai susținut că decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu este aplicabilă cauzelor aflate pe rol (în primă instanță sau căi de atac) ci se poate aplica eventual celor înregistrate ulterior publicării sale, în acest sens pronunțându-se și Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în cauzele Smokovits vs. Grecia și Pressos Compania Naviera S.A vs. Belgia.

Recursul este nefondat, urmând a fi respins ca atare în considerarea argumentelor ce succed . Problema de drept care se pune în speță este aceea a stabilirii faptului dacă art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai poate fi aplicat cauzei supusă soluționării, în condițiile în care a fost declarat neconstituțional, printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010, aspectul care se impune a fi analizat cu prioritate vizând lipsa temeiului juridic al cererii, ca efect al deciziei Curții Constituționale.

După cum a reținut și instanța de apel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept. La alin. (4) al articolului menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.

În raport de această reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens. Se reține că această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, publicată în M. Of. al României nr. 789 din 7 noiembrie 2011, dată de la care a devenit obligatorie pentru instanțe, potrivit dispozițiilor art. 330 7 alin. (4) C. proc. civ. Astfel s-a stabilit că decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă.

Cu alte cuvinte, urmare a deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of. Or, în speță, la data publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii. Nu se poate spune deci că fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezența unui act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.

Dimpotrivă, este vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității, ivit înaintea definitivării sale. Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituția refuză în mod categoric. Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

În speță, nu există însă un drept definitiv câștigat, iar reclamanții nu erau titularii unui bun susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului câtă vreme la data publicării deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul acestora. Concluzionând, prin intervenția instanței de contencios constituțional, urmare sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate.

De aceea, nu se poate susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice. Pentru aceste considerente, față de prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se va respinge, ca nefondat, recursul declarat în cauză de reclamanți.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții B.L.M. și B.O.P. împotriva deciziei nr. 246 din 16 februarie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 8 februarie 2012.