ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 752/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 752/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra recursului

constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul

Tribunalului Caraș Severin la 10 martie 2010, B.L.M. și B.O.P. au solicitat, în

temeiul Legii nr. 221/2009 și în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice, obligarea pârâtului la plata sumei de 750.000 euro,

reprezentând despăgubiri pentru suferințele fizice și psihice la care au fost

supuși membrii familiei reclamanților, respectiv bunicii și tatăl.

Tribunalul Caraș

Severin prin sentința civilă nr. 742 din 29 aprilie 2010 a admis în parte

acțiunea civilă formulată de B.L.M. și B.O.P. împotriva pârâtului Statul Român

prin M.F.P., reprezentat prin D.G.F.P. Caraș Severin, pe care l-a obligat să

plătească fiecărui reclamant, echivalentul în lei, la data efectuării plății, a

sumei de 20.000 euro.

Pentru a hotărî

astfel, prima instanță a constatat că tatăl reclamanților, bunicii și

străbunicii acestora au fost strămutați prin Decizia M.A.I. nr. 200/1951, din

localitatea de domiciliu Comorâște în localitatea Borcea Nouă din Câmpia

Bărăganului, începând cu data 18 iunie 1951 și până la data de 20 decembrie

1955.

Tribunalul a

constatat totodată, din probele administrate că strămutarea a avut consecințe

negative pe plan psihic și fizic asupra celor deportați, asupra situației lor

materiale, precum și asupra urmașilor acestora, născuți ulterior venirii din

Câmpia Bărăganului.

Cu privire la

reclamanți, instanța a reținut că Legea nr. 221/2009 acordă despăgubiri

urmașilor celor deportați condiționat de invocarea și dovedirea unui prejudiciu

moral, nefiind suficientă invocarea doar a calității de succesor.

S-a constatat că în

cauză, reclamanții au făcut dovada, prin declarația martorului audiat, a

nivelului de trai avut înainte și după deportare, a condițiilor foarte grele în

care au trăit, a nivelului de trai mult mai scăzut față de cel avut înainte de

deportare, a privațiunilor suferite ca urmare a deportării antecesorilor.

Astfel, viața

reclamanților a fost direcționată forțat spre o existență mai grea, cu

privațiuni mai multe și mai modestă față de cea care ar fi avut-o dacă ar fi

putut beneficia de condițiile la care ar fi avut dreptul ca și restul

cetățenilor.

Față de prejudiciile

morale suferite de reclamanți, instanța a apreciat că suma de 20.000 euro,

pentru fiecare reclamant, reprezintă o echitabilă despăgubire, admițând în

parte acțiunea, în raport de prevederile art. 3 și 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009.

Prin decizia nr. 246

din 16 februarie 2011, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a respins

apelul reclamanților împotriva hotărârii pronunțate de tribunal. A admis apelul

declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin

Direcția generală a finanțelor publice Caraș Severin împotriva sentinței

tribunalului, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a respins în

totalitate acțiunea formulată de reclamanții B.L.M. și B.O.P.

La termenul de judecată

din 16 februarie 2011, din oficiu, în baza art. 295 alin. (1) C. proc. civ.,

curtea de apel a pus în discuție, în raport cu art. 147 alin. (1) și (4) din

Constituție și art. 31 alin. (1) și (3) din Legea nr. 47/1992, inexistența

temeiului juridic al acțiunii reclamanților, având în vedere faptul că art. 5 alin.

(1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 a fost declarat neconstituțional prin

decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, decizie

publicată în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010.

Examinând hotărârea

atacată în raport cu motivele invocate, cu dispozițiile art. 295 alin. (1) C.

proc. civ. și cu cele ale deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale,

instanța a constatat că apelul reclamanților este neîntemeiat, iar apelul pârâtului

este întemeiat.

S-a reținut că

reclamanții nu pot beneficia de despăgubiri morale în baza Legii nr. 221/2009,

dar nu pentru motivul invocat de pârât, respectiv lipsa unei hotărâri

judecătorești de condamnare cu caracter politic, întrucât atât din titlul

legii, cât și din întregul conținut al acesteia rezultă că măsurile

administrative cu caracter politic sunt asimilate condamnărilor cu caracter

politic, asimilare care presupune identitatea de tratament în acordarea

măsurilor reparatorii prevăzute de lege.

Motivul pentru care

însă reclamanții nu au dreptul la daune morale în baza art. 5 alin. (1) lit. a)

din Legea nr. 221/2009 este faptul că acest text legal, care reprezintă temeiul

juridic al acțiunii, a fost declarat neconstituțional prin decizia nr. 1358/2010

a Curții Constituționale.

În conformitate cu art.

147 alin. (1) din Constituție și cu art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992,

dispozițiile legale constatate ca fiind neconstituționale își încetează

efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții

Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul nu pune de acord

prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui

termen, prevederile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de

drept.

În cazul de față,

decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale a fost publicată în M. Of. nr. 761

din 15 noiembrie 2010, iar termenul de 45 de zile a expirat fără ca Parlamentul

să pună de acord prevederile legale declarate neconstituționale cu dispozițiile

Constituției, astfel încât respectiva decizie a devenit obligatorie pentru

instanță.

S-a reținut în aceste

condiții că art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, care reprezintă

temeiul juridic al acțiunii reclamanților și-a încetat efectele juridice,

inexistența temeiului juridic atrăgând nelegalitatea acțiunii sub aspectul

dreptului la despăgubiri morale.

Nu s-a putut reține

nici că reclamanții aveau, anterior deciziei Curții Constituționale, un „bun”

în sensul jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, generată de

aplicarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, aceștia având

doar posibilitatea de a-l dobândi printr-o hotărâre judecătorească, pe care

însă o puteau pune în executare doar în momentul rămânerii definitive în apel.

În cazul de față nu

s-a pronunțat încă o hotărâre definitivă, cauza aflându-se în apel, care are un

caracter devolutiv, instanța fiind îndreptățită să exercite un control complet

asupra temeiniciei și legalității hotărârii atacate.

Această interpretare

s-a impus cu atât mai mult cu cât pct. 10 din art. 322 C. proc. civ., introdus

prin Legea nr. 177/2010, reglementează un nou motiv de revizuire, respectiv

posibilitatea revizuirii unei hotărâri dacă, după ce a rămas definitivă, Curtea

Constituțională s-a pronunțat asupra excepției invocată în acea cauză,

declarând neconstituțională legea, ordonanța ori o dispoziție dintr-o lege sau

o ordonanță.

Față de cele reținute

anterior, curtea de apel a constatat că nu se mai impun a fi analizate

criticile apelanților cu privire la cuantumul despăgubirilor, cu atât mai mult

cu cât și art. I și art. II din O.U.G. nr. 62/2010 au fost declarate

neconstituționale prin decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010 a Curții

Constituționale, publicată în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010.

Împotriva acestei

ultime decizii au declarat recurs reclamanții, întemeiat pe motivele de

nelegalitate cuprinse la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., solicitând admiterea

acestuia și modificarea deciziei, în sensul admiterii apelului propriu și

respingerii apelului pârâtului.

Au arătat că decizia

curții de apel este nelegală întrucât a fost întemeiată pe dispozițiile

deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, încălcând astfel art. 6 din

Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 1 al Protocolului nr. 1

adițional la Convenție și art. 14 din Convenție.

Au precizat totodată

că art. 20 din Constituția României consacră principiul priorității dreptului

internațional asupra dreptului intern în ceea ce privește drepturile

fundamentale ale omului.

Prin urmare, instanța

de apel luând în considerare decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010 a

încălcat principiul egalității părților în procesul civil și dreptul la un

proces echitabil, garantat de art. 6 din CEDO, întrucât a instituit un regim

juridic diferit față de persoanele care au obținut deja o hotărâre

judecătorească definitivă în temeiul Legii nr. 221/2009.

Au considerat, de

asemenea, că au fost încălcate și dispozițiile art. 14 din Convenția Europeană

a Drepturilor Omului, care interzic discriminarea în legătură cu drepturile și

libertățile pe care Convenția le reglementează.

Au mai susținut că

decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu este aplicabilă cauzelor aflate

pe rol (în primă instanță sau căi de atac) ci se poate aplica eventual celor

înregistrate ulterior publicării sale, în acest sens pronunțându-se și Curtea

Europeană a Drepturilor Omului, în cauzele Smokovits vs. Grecia și Pressos

Compania Naviera S.A vs. Belgia.

Recursul este

nefondat, urmând a fi respins ca atare în considerarea argumentelor ce succed .

Problema de drept

care se pune în speță este aceea a stabilirii faptului dacă art. 5 alin. (1) lit.

a) din Legea nr. 221/2009 mai poate fi aplicat cauzei supusă soluționării, în

condițiile în care a fost declarat neconstituțional, printr-un control a

posteriori de constituționalitate, prin decizia Curții Constituționale nr. 1358

din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie

2010, aspectul care se impune a fi analizat cu prioritate vizând lipsa

temeiului juridic al cererii, ca efect al deciziei Curții Constituționale.

După cum a reținut și

instanța de apel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din

legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează

efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă

în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale

cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele

dispoziții fiind suspendate de drept.

La alin. (4) al

articolului menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la

data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere

numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art.

31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții

Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.

În raport de această

reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea

neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale,

care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în

curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Se reține că această

problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011

pronunțată de Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii,

publicată în M. Of. al României nr. 789 din 7 noiembrie 2011, dată de la care a

devenit obligatorie pentru instanțe, potrivit dispozițiilor art. 330

7

alin. (4) C. proc. civ.

Astfel s-a stabilit

că decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice

asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu

excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre

definitivă.

Cu alte cuvinte,

urmare a deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin.

(1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot

constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data

publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of.

Or, în speță, la data

publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curții

Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza

nefiind deci soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii.

Nu se poate spune

deci că fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin.

(1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului

de lege să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii judiciare,

întrucât nu suntem în prezența unui act juridic convențional ale cărui efecte

să fie guvernate după regula tempus regit actum.

Dimpotrivă, este

vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi

este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității,

ivit înaintea definitivării sale.

Cum norma tranzitorie

cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă de ordine

publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece

altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte

juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică,

ceea ce Constituția refuză în mod categoric.

Pe de altă parte,

împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru

viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al

neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor

drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

În speță, nu există

însă un drept definitiv câștigat, iar reclamanții nu erau titularii unui bun

susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la

Convenția Europeană a Drepturilor Omului câtă vreme la data publicării deciziei

Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să

fi confirmat dreptul acestora.

Concluzionând, prin

intervenția instanței de contencios constituțional, urmare sesizării acesteia

cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal

într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de

constituționalitate.

De aceea, nu se poate

susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea

lui de efecte erga omnes și ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că

acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal

constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței

dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.

Pentru aceste

considerente, față de prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se va

respinge, ca nefondat, recursul declarat în cauză de reclamanți.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamanții B.L.M. și B.O.P. împotriva deciziei nr.

246 din 16 februarie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 8 februarie 2012.