ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1173/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1173/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Judecata în primă

instanță

Prin sentința civilă nr.

1524 din 10 decembrie 2009, Tribunalul Caraș-Severin a admis în parte acțiunea

formulată de reclamantul M.D. împotriva pârâtului Ministerul Finanțelor Publice

și l-a obligat pe pârât la plata sumei de 250.000 euro, echivalent în lei la

data efectuării plății cu titlu de daune morale.

Pentru a pronunța

această sentință, tribunalul a reținut următoarele:

La data de 18 iunie

1951, familia reclamantului a fost deportată din localitatea de domiciliu,

Comorâște, județul Caraș-Severin, în localitatea Borcea Nouă, județul Călărași,

situată în Câmpia Bărăganului.

Astfel, conform

adresei nr. 624 din 31 iulie 2009 eliberată de Direcția Instanțelor Militare

din cadrul M.Ap.N., atât față de reclamantul M.D., cât și față de părinții

acestuia M.I. și M.E., precum și față de bunicii săi M.D. și M.C. s-a luat

decizia M.A.I. nr. 200/1951 prin care li s-a fixat domiciliul obligatoriu în

localitatea Borcea Nouă, interdicție care a fost ridicată la data de 27 iulie

1955.

În drept, situația

reclamantului se încadrează în art. 3 și 5 din Legea nr. 221/2009, ceea ce îl

îndreptățește la a primi despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin

dizlocare.

La stabilirea

cuantumului, tribunalul a arătat că suma de 1.000.000 de euro solicitată de

reclamant este exagerată și că, deși prejudiciile morale nu au la bază criterii

exacte și științifice, în aprecierea acestora trebuie avute în vedere

repercusiunile măsurii luate față de reclamant și familia sa asupra stării lor

generale de sănătate, a posibilității de a se realiza pe deplin social,

profesional și familial, precum și faptul că o atare măsură administrativă

lezează demnitatea și onoarea persoanei.

În concret,

tribunalul a reținut că reclamantul era cunoscut în comunitatea din care făcea

parte ca o persoană deosebită și că, prin îndepărtarea lui și a familiei sale

printr-o măsură administrativă abuzivă, a fost lipsit de posibilitatea de a-și

continua activitățile anterioare și de a obține venituri corespunzătoare.

Privarea de libertate

de mișcare a creat inconveniente de ordin fizic datorate pierderii confortului

și a afectat totodată onoarea, reputația și relațiile sociale ale reclamantului

și ale celorlalți membri ai familiei cu prietenii și apropiații.

Repercusiunile s-au

produs în planul vieții private și personale inclusiv după momentul întoarcerii

la domiciliu, din cauza condițiilor istorice anterioare anului 1989, atât în

ceea ce privește viața familială, imaginea, dar și sursele de venit.

La stabilirea

cuantumului, tribunalul a avut totodată în vedere și indemnizațiile lunare

acordate în baza Decretului-lege nr. 118/1990, bunicilor reclamantului ca și

reclamantului însuși.

Judecata în apel

Prin decizia civilă nr.

76 din 31 martie 2010, Curtea de Apel Timișoara - secția civilă a admis apelul

declarat de pârât împotriva sentinței, a schimbat în parte sentința și l-a

obligat pe pârât la plata sumei de 100.000 de euro, echivalentul în lei la data

efectuării plății, cu titlul de despăgubiri pentru daune morale.

Pentru a decide

astfel, curtea de apel a reținut următoarele:

Nu pot fi primite susținerile

pârâtului în sensul că de despăgubirile reglementate prin dispozițiile art. 5

din Legea nr. 221/2009 beneficiază numai persoanele condamnate, nu și cele care

au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic.

Redând textul de lege

menționat, curtea de apel arată că din interpretarea gramaticală a acestuia

rezultă fără echivoc că atât persoanele care au suferit condamnări cu caracter

politic, cât și cele care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu

caracter politic pot să beneficieze de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit,

deoarece atât măsurile prevăzute la lit. a) cât și cele prevăzute la lit. b),

fiind cuprinse într-o enumerare, se referă la ambele categorii de persoane

cuprinse în ipoteza normei conținută de art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009.

Această concluzie se

impune și prin metoda de interpretare logico-sistematică a art. 5 și a

celorlalte articole ale legii, în raport de titlul acesteia, care asimilează

măsurile administrative cu condamnările cu caracter politic, ceea ce presupune

identitatea de tratament în acordarea formelor de despăgubire.

Finalitatea urmărită

de legiuitor a fost aceea de a acorda despăgubiri pentru prejudiciul moral

suferit tuturor persoanelor care în regimul totalitar au avut condamnări cu caracter

politic sau au făcut obiectul unor măsuri cu caracter politic, finalitate ce a

fost avută în vedere și prin Decretul-lege nr. 118/1990, prin care s-au acordat

măsuri reparatorii pentru ambele categorii de persoane.

Referitor la cuantum,

curtea de apel a arătat că, într-adevăr, prin deportarea reclamantului,

părinților și bunicilor în Câmpia Bărăganului pe o perioadă de 5 ani au fost

lezate libertatea, demnitatea și onoarea acestora, valori esențiale ale personalității

umane, iar încălcarea acestor valori a avut repercusiuni asupra vieții

ulterioare a membrilor familiei.

Cu toate acestea,

acordarea despăgubirilor nu trebuie să se transforme într-un mijloc de

îmbogățire pentru victima prejudiciului.

Având în vedere

despăgubirile acordate deja în baza Decretului-lege nr. 118/1990, suma de

100.000 euro – câte 20.000 euro pentru fiecare dintre cele 5 persoane –

reprezintă o despăgubire echitabilă pentru prejudiciul moral suferit de

aceștia.

Judecata în recurs

Împotriva deciziei a

declarat recurs pârâtul, arătând că decizia este netemeinică și nelegală,

pentru următoarele motive:

dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, se pot acorda

despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare, or, reclamantul

nu a suferit o condamnare ci a făcut obiectul unei măsuri administrative cu

caracter politic.

Prin măsura

dizlocării și stabilirii domiciliului obligatoriu, dispusă în temeiul H.C.M. nr.

344 din 15 martie 1951, reclamantul și familia acestuia au fost supuși unei

măsuri administrative cu caracter politic și nu unei condamnări, în sensul

prevăzut de art. 1 alin. (1) și art. 2 din Legea nr. 221/2009, care arată

expres ce înseamnă condamnări cu caracter politic și anume cele dispuse

printr-o hotărâre judecătorească.

se justifică în speță, având în vedere că Decretul-lege nr. 118/1990 republicat

prevede măsuri cu caracter reparatoriu pentru persoanele care au fost

persecutate din motive politice.

Or, reclamantul a

primit în baza Decretului-lege nr. 118/1990 republicat o indemnizație lunară de

910 lei pentru repararea prejudiciului moral.

euro este nejustificată în raport de întinderea prejudiciului ral suferit,

având în vedere că nu se poate transforma într-un izvor de îmbogățire fără just

temei a celor ce se simt prejudiciați.

În susținerea acestei

critici recurentul arată că:

Daunele morale, fiind

nemateriale, nu pot fi evaluate în bani.

Daunele morale

constau în atingerea adusă valorilor care definesc personalitatea umană, valori

care se referă la existența fizică a omului, la sănătatea și integritatea

corporală, la cinste, la demnitate, onoare, prestigiu profesional și alte

valori similare.

Prejudiciile morale

pot fi apreciate, dar nu în bani, ci după criterii nepatrimoniale, specifice

naturii prejudiciului.

Prejudiciul moral nu

poate fi dovedit cu probe certe, existând doar criterii generale lăsate la

aprecierea instanței de judecată.

Cuantumul se

stabilește prin apreciere de către instanța de judecată, ținând seama de

criteriul echității, printr-o apreciere rezonabilă și ținându-se seama de

gravitatea prejudiciului.

În acțiunea având ca

obiect daune morale, certitudinea poate purta numai cu privire la existența

prejudiciului, nu și la întinderea acestuia, respectiv la posibilitatea de a fi

evaluat.

Raportat la

împrejurările speței, o statuare în echitate, care să asigure reparația morală,

și nu una având scop patrimonial, impune concluzia caracterului exorbitant al

cuantumului despăgubirilor solicitate.

Este necesar ca cel

care pretinde daune morale să arate un minim de argumente și indicii din care

să rezulte în ce măsură drepturile personale nepatrimoniale ocrotite prin

constituție i-au fost lezate și, pe cale de consecință, să se poată proceda la

o evaluare a despăgubirilor ce urmează să compenseze prejudiciul.

Recurentul invocă

drept practică judiciară sentința civilă nr. 199/2009 a Tribunalului Ialomița

și solicită admiterea recursului, modificarea deciziei și respingerea acțiunii

reclamantului ca neîntemeiată.

Intimatul nu a depus

la dosar întâmpinare, iar cu ocazia dezbaterilor orale a solicitat respingerea

recursului ca nefondat.

Recursul este,

într-adevăr, nefondat și va fi respins pentru următoarele considerente:

În primul rând,

trebuie observat că recurentul critică decizia curții de apel atât pentru

nelegalitate, cât și pentru netemeinicie, după cum el însuși menționează în

cerere.

Or, recursul este o

cale e atac nedevolutivă, care poate fi exercitată numai pentru motivele de

nelegalitate expres și limitativ prevăzute de art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ.;

interpretarea probelor și stabilirea situației de fapt, precum și alte aspecte

de temeinicie intră în atributul exclusiv al instanțelor de fond.

Referitor la

criticile dezvoltate de recurent, Înalta Curte constată următoarele:

221/2009 a prevăzut în alin. (1) că:

„Orice persoană care

a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22

decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter

politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții

acesteia până la gradul al II-lea inclusiv, pot solicita instanței de judecată,

în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea

statului la:

a) acordarea unor

despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare (…);

b) acordarea de

despăgubiri reprezentând echivalentul valoric bunurilor confiscat prin hotărâri

de condamnare sau ca efect al măsurii administrative (…);

c) repunerea în

drepturi în cazul în care prin hotărârea judecătorească de condamnare s-a

dispus decăderea din drepturi sau degradarea militară”.

Susținerea

recurentului în sensul că legea prevede acordarea de despăgubiri pentru

prejudiciul moral suferit doar prin condamnare, nu și prin măsuri administrative

cu caracter politic se bazează pe realitatea că la lit. a) din textul anterior

redat se face referire expresă doar la prejudiciul moral suferit prin

condamnare.

Chiar dacă din punct

de vedere gramatical argumentul recurentului este just, voința legiuitorului a

fost corect decelată de instanța de apel atunci când a apelat și la alte metode

de interpretare, respectiv logico-sistematică și teleologică.

În acest scop a

corelat dispoziția cuprinsă în lit. a) a alin. (1), cu cea din preambulul

acestui alineat, care se referă deopotrivă la persoanele care au suferit

condamnări cu caracter politic sau care au făcut obiectul unor măsuri

administrative cu caracter politic.

Totodată, a avut în

vedere că, așa cum indică însuși titlul actului normativ, Legea nr. 221/2009

privește condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate

acestora.

Din această asimilare

operată chiar de legiuitor, curtea de apel a desprins în mod concluzia că

intenția acestuia a fost de a despăgubi pentru prejudiciul moral suferit atât

persoanele care au fost condamnate din motive politice, cât și persoanele care

au suferit măsuri administrative din aceleași motive.

Această intenție a

legiuitorului a fost confirmată ulterior prin O.U.G. nr. 62/2010, care, deși a

fost între timp declarată neconstituțională, este edificatoare pentru

rezolvarea problemei de drept ce interesează în speța de față.

Prin O.U.G. nr. 62/2010

art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 a fost modificat, în sensul că

s-a prevăzut:

„acordarea unor

despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare în cuantum de până

la:

pentru persoana care a suferit condamnarea cu caracter politic în perioada 6

martie 1945-22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri

administrative cu caracter politic (…)”.

Așa după cum rezultă

din succinta expunere de motive plasată în partea introductivă a actului

normativ, O.U.G. nr. 62/2010 a fost adoptată exclusiv în scopul instituirii

unui regim echitabil în acordarea despăgubirilor care să mențină echilibrul

bugetar, în pericol a fi periclitat, nu și în scopul de a extinde sfera

persoanelor ce urmau a beneficia de despăgubiri pentru prejudiciul moral,

prevăzute de Legea nr. 221/2009.

Referirea din

paragraful anterior redat la persoanele care au făcut obiectul unor măsuri

administrative cu caracter politic, pe lângă referirea la cele condamnate, are

semnificația unei clarificări a textului inițial și nu a extinderii ariei sale

de aplicare.

Prin urmare,

legalitatea sentinței sub aspectul includerii situației reclamantului în sfera

de aplicare a art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 a fost corect

constatată de instanța de apel, iar în speță nu este incident motivul de recurs

prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

reclamantul a beneficiat de o indemnizație lunară de 910 lei pentru repararea

prejudiciului moral produs prin măsura administrativă în baza art. 3 alin. (1) din

Decretului-lege nr. 118/1990 nu reprezintă un motiv de nelegalitate a deciziei,

pentru care acțiunea acestuia să poată fi respinsă.

Faptul că inclusiv

persoanele care au beneficiat de măsuri reparatorii în temeiul Decretului-lege nr.

118/1990 pot primi despăgubiri pentru prejudiciul moral în temeiul Legii nr. 221/2009

rezultă chiar din dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a), teza a II-a al acestei

legi.

Astfel, textul

menționat prevede că:

„La stabilirea

cuantumului despăgubirilor se va ține seama și de măsurile reparatorii deja

acordate persoanelor în cauză în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990 (…)”.

Din această exprimare

a legiuitorului reiese că eventuala indemnizație primită în temeiul Decretului-lege

nr. 118/1990 de către persoana care solicită despăgubiri morale reprezintă doar

un criteriu ce trebuie avut în vedere în stabilirea cuantumului despăgubirilor

și în niciun caz un fine de neprimire al cererii întemeiate pe dispozițiile

Legii nr. 221/2009.

privește întinderea cuantumului, atunci când a redus suma acordată de tribunal

de la 250.000 de euro la 100.000 de euro, curtea de apel a avut în vedere drept

criterii: valorile lezate prin măsura deportării și stabilirii domiciliului

obligatoriu, durata acestei măsuri, repercusiunile asupra vieții ulterioare a

membrilor familiei reclamantului, despăgubirile deja acordate în baza

Decretului-lege nr. 118/1990, precum și principiul echității în aprecierea

prejudiciului moral, care nu poate fi transformat într-un mijloc de îmbogățire

pentru victima prejudiciului.

Sub aspectul cuantumului

despăgubirii, cu care recurentul nu este de acord, acesta nu formulează

propriu-zis nicio critică de nelegalitate care să poată fi încadrată în

dispozițiile art. 304 C. proc. civ.

Recurentul se

mărginește să redea o serie de considerații de ordin general, pornind de la

imposibilitatea evaluării în bani a prejudiciului moral și ajungând la

criteriile care trebuie respectate atunci când se procedează la o astfel de

evaluare.

Deși se referă la

necesitatea respectării principiului proporționalității daunei cu despăgubirea

acordată, la criteriul echității și al gravității prejudiciului, recurentul nu

arată în concret care sunt greșelile săvârșite de instanța de apel în sensul

nerespectării acestor principii și nu face nicio referire la situația

particulară a reclamantului.

În atare situație,

Înalta Curte ca instanță de recurs, ce poate proceda la modificarea sau casarea

unei decizii numai pentru motivele de nelegalitate expres și limitativ

prevăzute de art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ., în lipsa unor critici pe aspectul

cuantumului care să se poată circumscrie la speță unuia din motivele de recurs

prevăzute de lege, nu poate proceda la reducerea cuantumului fixat de instanța

de apel.

Pentru toate aceste

considerente, în baza art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul

declarat de pârât ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul

Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Caraș-Severin

împotriva deciziei nr. 76/A din 31 martie 2010 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 11 februarie 2011.