ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1173/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Judecata în primă instanță Prin sentința civilă nr. 1524 din 10 decembrie 2009, Tribunalul Caraș-Severin a admis în parte acțiunea formulată de reclamantul M.D. împotriva pârâtului Ministerul Finanțelor Publice și l-a obligat pe pârât la plata sumei de 250.000 euro, echivalent în lei la data efectuării plății cu titlu de daune morale. Pentru a pronunța această sentință, tribunalul a reținut următoarele: La data de 18 iunie 1951, familia reclamantului a fost deportată din localitatea de domiciliu, Comorâște, județul Caraș-Severin, în localitatea Borcea Nouă, județul Călărași, situată în Câmpia Bărăganului. Astfel, conform adresei nr. 624 din 31 iulie 2009 eliberată de Direcția Instanțelor Militare din cadrul M.Ap.N., atât față de reclamantul M.D., cât și față de părinții acestuia M.I.

și M.E., precum și față de bunicii săi M.D. și M.C. s-a luat decizia M.A.I. nr. 200/1951 prin care li s-a fixat domiciliul obligatoriu în localitatea Borcea Nouă, interdicție care a fost ridicată la data de 27 iulie 1955. În drept, situația reclamantului se încadrează în art. 3 și 5 din Legea nr. 221/2009, ceea ce îl îndreptățește la a primi despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin dizlocare. La stabilirea cuantumului, tribunalul a arătat că suma de 1.000.000 de euro solicitată de reclamant este exagerată și că, deși prejudiciile morale nu au la bază criterii exacte și științifice, în aprecierea acestora trebuie avute în vedere repercusiunile măsurii luate față de reclamant și familia sa asupra stării lor generale de sănătate, a posibilității de a se realiza pe deplin social, profesional și familial, precum și faptul că o atare măsură administrativă lezează demnitatea și onoarea persoanei.

În concret, tribunalul a reținut că reclamantul era cunoscut în comunitatea din care făcea parte ca o persoană deosebită și că, prin îndepărtarea lui și a familiei sale printr-o măsură administrativă abuzivă, a fost lipsit de posibilitatea de a-și continua activitățile anterioare și de a obține venituri corespunzătoare. Privarea de libertate de mișcare a creat inconveniente de ordin fizic datorate pierderii confortului și a afectat totodată onoarea, reputația și relațiile sociale ale reclamantului și ale celorlalți membri ai familiei cu prietenii și apropiații. Repercusiunile s-au produs în planul vieții private și personale inclusiv după momentul întoarcerii la domiciliu, din cauza condițiilor istorice anterioare anului 1989, atât în ceea ce privește viața familială, imaginea, dar și sursele de venit.

La stabilirea cuantumului, tribunalul a avut totodată în vedere și indemnizațiile lunare acordate în baza Decretului-lege nr. 118/1990, bunicilor reclamantului ca și reclamantului însuși. Judecata în apel Prin decizia civilă nr. 76 din 31 martie 2010, Curtea de Apel Timișoara - secția civilă a admis apelul declarat de pârât împotriva sentinței, a schimbat în parte sentința și l-a obligat pe pârât la plata sumei de 100.000 de euro, echivalentul în lei la data efectuării plății, cu titlul de despăgubiri pentru daune morale. Pentru a decide astfel, curtea de apel a reținut următoarele: Nu pot fi primite susținerile pârâtului în sensul că de despăgubirile reglementate prin dispozițiile art. 5 din Legea nr. 221/2009 beneficiază numai persoanele condamnate, nu și cele care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic.

Redând textul de lege menționat, curtea de apel arată că din interpretarea gramaticală a acestuia rezultă fără echivoc că atât persoanele care au suferit condamnări cu caracter politic, cât și cele care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic pot să beneficieze de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit, deoarece atât măsurile prevăzute la lit. a) cât și cele prevăzute la lit. b), fiind cuprinse într-o enumerare, se referă la ambele categorii de persoane cuprinse în ipoteza normei conținută de art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009. Această concluzie se impune și prin metoda de interpretare logico-sistematică a art. 5 și a celorlalte articole ale legii, în raport de titlul acesteia, care asimilează măsurile administrative cu condamnările cu caracter politic, ceea ce presupune identitatea de tratament în acordarea formelor de despăgubire.

Finalitatea urmărită de legiuitor a fost aceea de a acorda despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit tuturor persoanelor care în regimul totalitar au avut condamnări cu caracter politic sau au făcut obiectul unor măsuri cu caracter politic, finalitate ce a fost avută în vedere și prin Decretul-lege nr. 118/1990, prin care s-au acordat măsuri reparatorii pentru ambele categorii de persoane. Referitor la cuantum, curtea de apel a arătat că, într-adevăr, prin deportarea reclamantului, părinților și bunicilor în Câmpia Bărăganului pe o perioadă de 5 ani au fost lezate libertatea, demnitatea și onoarea acestora, valori esențiale ale personalității umane, iar încălcarea acestor valori a avut repercusiuni asupra vieții ulterioare a membrilor familiei.

Cu toate acestea, acordarea despăgubirilor nu trebuie să se transforme într-un mijloc de îmbogățire pentru victima prejudiciului. Având în vedere despăgubirile acordate deja în baza Decretului-lege nr. 118/1990, suma de 100.000 euro – câte 20.000 euro pentru fiecare dintre cele 5 persoane – reprezintă o despăgubire echitabilă pentru prejudiciul moral suferit de aceștia. Judecata în recurs Împotriva deciziei a declarat recurs pârâtul, arătând că decizia este netemeinică și nelegală, pentru următoarele motive: 1. În conformitate cu dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, se pot acorda despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare, or, reclamantul nu a suferit o condamnare ci a făcut obiectul unei măsuri administrative cu caracter politic.

Prin măsura dizlocării și stabilirii domiciliului obligatoriu, dispusă în temeiul H.C.M. nr. 344 din 15 martie 1951, reclamantul și familia acestuia au fost supuși unei măsuri administrative cu caracter politic și nu unei condamnări, în sensul prevăzut de art. 1 alin. (1) și art. 2 din Legea nr. 221/2009, care arată expres ce înseamnă condamnări cu caracter politic și anume cele dispuse printr-o hotărâre judecătorească. 2. Daunele morale nu se justifică în speță, având în vedere că Decretul-lege nr. 118/1990 republicat prevede măsuri cu caracter reparatoriu pentru persoanele care au fost persecutate din motive politice. Or, reclamantul a primit în baza Decretului-lege nr. 118/1990 republicat o indemnizație lunară de 910 lei pentru repararea prejudiciului moral.

3. Suma de 100.000 euro este nejustificată în raport de întinderea prejudiciului ral suferit, având în vedere că nu se poate transforma într-un izvor de îmbogățire fără just temei a celor ce se simt prejudiciați. În susținerea acestei critici recurentul arată că: Daunele morale, fiind nemateriale, nu pot fi evaluate în bani. Daunele morale constau în atingerea adusă valorilor care definesc personalitatea umană, valori care se referă la existența fizică a omului, la sănătatea și integritatea corporală, la cinste, la demnitate, onoare, prestigiu profesional și alte valori similare. Prejudiciile morale pot fi apreciate, dar nu în bani, ci după criterii nepatrimoniale, specifice naturii prejudiciului.

Prejudiciul moral nu poate fi dovedit cu probe certe, existând doar criterii generale lăsate la aprecierea instanței de judecată. Cuantumul se stabilește prin apreciere de către instanța de judecată, ținând seama de criteriul echității, printr-o apreciere rezonabilă și ținându-se seama de gravitatea prejudiciului. În acțiunea având ca obiect daune morale, certitudinea poate purta numai cu privire la existența prejudiciului, nu și la întinderea acestuia, respectiv la posibilitatea de a fi evaluat. Raportat la împrejurările speței, o statuare în echitate, care să asigure reparația morală, și nu una având scop patrimonial, impune concluzia caracterului exorbitant al cuantumului despăgubirilor solicitate.

Este necesar ca cel care pretinde daune morale să arate un minim de argumente și indicii din care să rezulte în ce măsură drepturile personale nepatrimoniale ocrotite prin constituție i-au fost lezate și, pe cale de consecință, să se poată proceda la o evaluare a despăgubirilor ce urmează să compenseze prejudiciul. Recurentul invocă drept practică judiciară sentința civilă nr. 199/2009 a Tribunalului Ialomița și solicită admiterea recursului, modificarea deciziei și respingerea acțiunii reclamantului ca neîntemeiată. Intimatul nu a depus la dosar întâmpinare, iar cu ocazia dezbaterilor orale a solicitat respingerea recursului ca nefondat. Recursul este, într-adevăr, nefondat și va fi respins pentru următoarele considerente: În primul rând, trebuie observat că recurentul critică decizia curții de apel atât pentru nelegalitate, cât și pentru netemeinicie, după cum el însuși menționează în cerere.

Or, recursul este o cale e atac nedevolutivă, care poate fi exercitată numai pentru motivele de nelegalitate expres și limitativ prevăzute de art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ.; interpretarea probelor și stabilirea situației de fapt, precum și alte aspecte de temeinicie intră în atributul exclusiv al instanțelor de fond.

Referitor la criticile dezvoltate de recurent, Înalta Curte constată următoarele: 1. Art. 5 din Legea nr. 221/2009 a prevăzut în alin. (1) că: „Orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv, pot solicita instanței de judecată, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la: a) acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare (…); b) acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valoric bunurilor confiscat prin hotărâri de condamnare sau ca efect al măsurii administrative (…); c) repunerea în drepturi în cazul în care prin hotărârea judecătorească de condamnare s-a dispus decăderea din drepturi sau degradarea militară”.

Susținerea recurentului în sensul că legea prevede acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit doar prin condamnare, nu și prin măsuri administrative cu caracter politic se bazează pe realitatea că la lit. a) din textul anterior redat se face referire expresă doar la prejudiciul moral suferit prin condamnare. Chiar dacă din punct de vedere gramatical argumentul recurentului este just, voința legiuitorului a fost corect decelată de instanța de apel atunci când a apelat și la alte metode de interpretare, respectiv logico-sistematică și teleologică. În acest scop a corelat dispoziția cuprinsă în lit. a) a alin. (1), cu cea din preambulul acestui alineat, care se referă deopotrivă la persoanele care au suferit condamnări cu caracter politic sau care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic.

Totodată, a avut în vedere că, așa cum indică însuși titlul actului normativ, Legea nr. 221/2009 privește condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora. Din această asimilare operată chiar de legiuitor, curtea de apel a desprins în mod concluzia că intenția acestuia a fost de a despăgubi pentru prejudiciul moral suferit atât persoanele care au fost condamnate din motive politice, cât și persoanele care au suferit măsuri administrative din aceleași motive. Această intenție a legiuitorului a fost confirmată ulterior prin O.U.G. nr. 62/2010, care, deși a fost între timp declarată neconstituțională, este edificatoare pentru rezolvarea problemei de drept ce interesează în speța de față.

Prin O.U.G. nr. 62/2010 art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 a fost modificat, în sensul că s-a prevăzut: „acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare în cuantum de până la: 1. 10.000 de euro pentru persoana care a suferit condamnarea cu caracter politic în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic (…)”. Așa după cum rezultă din succinta expunere de motive plasată în partea introductivă a actului normativ, O.U.G. nr. 62/2010 a fost adoptată exclusiv în scopul instituirii unui regim echitabil în acordarea despăgubirilor care să mențină echilibrul bugetar, în pericol a fi periclitat, nu și în scopul de a extinde sfera persoanelor ce urmau a beneficia de despăgubiri pentru prejudiciul moral, prevăzute de Legea nr. 221/2009.

Referirea din paragraful anterior redat la persoanele care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, pe lângă referirea la cele condamnate, are semnificația unei clarificări a textului inițial și nu a extinderii ariei sale de aplicare. Prin urmare, legalitatea sentinței sub aspectul includerii situației reclamantului în sfera de aplicare a art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 a fost corect constatată de instanța de apel, iar în speță nu este incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. 2. Împrejurarea că reclamantul a beneficiat de o indemnizație lunară de 910 lei pentru repararea prejudiciului moral produs prin măsura administrativă în baza art. 3 alin. (1) din Decretului-lege nr. 118/1990 nu reprezintă un motiv de nelegalitate a deciziei, pentru care acțiunea acestuia să poată fi respinsă.

Faptul că inclusiv persoanele care au beneficiat de măsuri reparatorii în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990 pot primi despăgubiri pentru prejudiciul moral în temeiul Legii nr. 221/2009 rezultă chiar din dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a), teza a II-a al acestei legi. Astfel, textul menționat prevede că: „La stabilirea cuantumului despăgubirilor se va ține seama și de măsurile reparatorii deja acordate persoanelor în cauză în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990 (…)”. Din această exprimare a legiuitorului reiese că eventuala indemnizație primită în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990 de către persoana care solicită despăgubiri morale reprezintă doar un criteriu ce trebuie avut în vedere în stabilirea cuantumului despăgubirilor și în niciun caz un fine de neprimire al cererii întemeiate pe dispozițiile Legii nr. 221/2009.

3. În ceea ce privește întinderea cuantumului, atunci când a redus suma acordată de tribunal de la 250.000 de euro la 100.000 de euro, curtea de apel a avut în vedere drept criterii: valorile lezate prin măsura deportării și stabilirii domiciliului obligatoriu, durata acestei măsuri, repercusiunile asupra vieții ulterioare a membrilor familiei reclamantului, despăgubirile deja acordate în baza Decretului-lege nr. 118/1990, precum și principiul echității în aprecierea prejudiciului moral, care nu poate fi transformat într-un mijloc de îmbogățire pentru victima prejudiciului. Sub aspectul cuantumului despăgubirii, cu care recurentul nu este de acord, acesta nu formulează propriu-zis nicio critică de nelegalitate care să poată fi încadrată în dispozițiile art. 304 C. proc.

civ. Recurentul se mărginește să redea o serie de considerații de ordin general, pornind de la imposibilitatea evaluării în bani a prejudiciului moral și ajungând la criteriile care trebuie respectate atunci când se procedează la o astfel de evaluare. Deși se referă la necesitatea respectării principiului proporționalității daunei cu despăgubirea acordată, la criteriul echității și al gravității prejudiciului, recurentul nu arată în concret care sunt greșelile săvârșite de instanța de apel în sensul nerespectării acestor principii și nu face nicio referire la situația particulară a reclamantului. În atare situație, Înalta Curte ca instanță de recurs, ce poate proceda la modificarea sau casarea unei decizii numai pentru motivele de nelegalitate expres și limitativ prevăzute de art. 304 pct. 1-9 C. proc.

civ., în lipsa unor critici pe aspectul cuantumului care să se poată circumscrie la speță unuia din motivele de recurs prevăzute de lege, nu poate proceda la reducerea cuantumului fixat de instanța de apel. Pentru toate aceste considerente, în baza art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de pârât ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Caraș-Severin împotriva deciziei nr. 76/A din 31 martie 2010 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 11 februarie 2011.