ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7845/2011

Asupra cauzei civile de față, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Caraș-Severin, secția civilă, reclamantul R.O. a chemat în judecată Statul Român, reprezentat de Ministerul Economiei și Finanțelor Publice București, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Caraș-Severin, solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, în temeiul dispozițiilor Legii nr. 221/2009, să dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 1.000.000 euro, cu titlu de daune morale, pentru prejudiciul suferit ca urmare a deportării. În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că, la data de 18 iunie 1951, noaptea la ora 24.00, au venit organele de grăniceri, miliție și securitate și le-au ordonat ca în timp de două ore să împacheteze și să părăsească de îndată locuința, nelăsându-i să meargă să anunțe vecinii și nici chiar neamurile, neștiind unde vor pleca părăsind casa cu toate bunurile în ea.

Au apucat să pună în căruța lor niște alimente, lenjerie de pat, un sac de făină și câteva haine de schimb. Familia reclamantului era compusă din bunicii R.V. și R.I., părinții reclamantului R.C. și R.M., fratele reclamantului R.M., în vârstă de 13 ani și reclamantul R.O., în vârstă de 11 ani. Cu toată familia, escortați de miliție, au ajuns la Orșova. Acolo au fost urcați în tren de marfă și după un drum greu care a durat câteva zile, în vagoane de tren destinate transportului de marfă, au fost debarcați în Câmpia Bărăganului, în localitatea Feteștii Noi. Au locuit în Câmpia Bărăganului în localitatea Feteștii Noi înfruntând frigul, mizeria sau arșița dogoritoare, din data de 18 iunie 1951 până la data de 27 ianuarie 1956. La data de 20 decembrie 1955 li s-a ridicat restricția de domiciliu obligatoriu și la data de 01 ianuarie 1956, s-au îmbarcat într-un tren și timp de 6 zile și 6 nopți au călătorit până acasă, îndurând frigul zi și noapte, în acea iarnă geroasă.

La întoarcere, în anul 1956, nu au mai găsit nimic din bunurile rămase, nu au primit nicio brazdă de pământ ca să aibă din ce trăi și nu li s-a dat voie să intre în locuința lor. Prin Sentința civilă nr. 686 din 22 aprilie 2010, Tribunalul Caraș-Severin a admis în parte acțiunea și a obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 150.000 euro, cu titlu de despăgubiri morale. Pentru a pronunța această hotărâre, tribunalul a reținut că, potrivit dispozițiilor art. 1 alin (2) din Legea nr. 221/2009, constituie măsură administrativă cu caracter politic orice măsură luată de organele fostei miliții sau securități, având ca obiect dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu, internarea în unități și colonii de muncă, stabilirea de loc de muncă obligatoriu, dacă au fost întemeiate pe unul sau mai multe acte normative, la lit. e) fiind menționată Decizia nr. 200/1951 a Ministerului Afacerilor Interne.

Conform art. 5 din același act normativ, orice persoană care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic poate solicita obligarea statului la despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare. Din analiza actelor aflate la dosar rezultă că, la data de 18 iunie 1951, reclamantul a fost deportat din localitatea Câmpia, jud. Caraș-Severin, în localitatea Feteștii Noi în Câmpia Bărăganului. La data la care familia reclamantului a fost obligată să părăsească localitatea, aceasta avea o situație materială bună, fiind cunoscută în localitate. Obligat să lase în urmă tot ce a avut, reclamantul, deportat în Bărăgan, nu a avut casă, documente, într-un cuvânt nimic, fiind lăsat în câmp, sub cerul liber.

Conform adresei din 14 octombrie 2000, Direcția Instanțelor Militare din cadrul Ministerului Justiției, reclamantul R.O. a făcut obiectul Deciziei M.A.I. nr. 200/1951 prin care i s-a fixat domiciliu obligatoriu în localitatea Feteștii Noi, iar prin Decizia M.A.I. nr. 6200/1955, la data de 20 decembrie 1955, reclamantului i s-au ridicat restricțiile domiciliare. Prin Hotărârea nr. 1673, Comisia Județeană Caraș-Severin de aplicare a Decretului-Lege nr. 118/1990, a acordat reclamantului, în baza adeverinței din 07 decembrie 1990, o indemnizație lunară de 914 RON, cu titlu de despăgubire pentru măsurile abuzive la care a fost supus în perioada comunistă. Din probele administrate, rezultă că reclamantul este îndreptățit să solicite obligarea statului la despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin dislocare.

Criteriile de apreciere a prejudiciilor morale nu au la bază criterii exacte, științifice, deoarece există o incompatibilitate între caracterul moral nepatrimonial al daunelor și cuantumul bănesc patrimonial al despăgubirilor. În aprecierea importanței prejudiciului moral trebuie avute în vedere repercusiunile prejudiciului moral asupra stării generale a sănătății, precum și asupra posibilității ei de a se realiza deplin pe plan social, profesional și familial. Astfel, s-a considerat că antecesorii reclamantului și chiar reclamantul personal au fost împiedicați să-și dezvolte, în condiții corespunzătoare, personalitatea, să evolueze din punct de vedere social și profesional și să dobândească în timp util un statut corespunzător așteptărilor lor.

Privarea de libertate pe nedrept a condus la crearea unui prejudiciu nepatrimonial ce a constat în consecințele dăunătoare neevaluabile în bani ce au rezultat din atingerile și încălcările dreptului personal nepatrimonial la libertate, cu consecința inclusiv a unor inconveniente de ordin fizic datorate pierderii confortului, fiind afectate totodată acele atribute ale persoanei care influențează relațiile sociale - onoare, reputație - precum și cele care se situează în domeniul afectiv al vieții umane - relațiile cu prietenii, apropiații, vătămări care își găsesc expresia cea mai tipică în durerea morală încercată de victimă. Lipsirea de libertate a avut repercusiuni și în planul vieții private și profesionale a persoanei condamnate din motive politice, inclusiv după momentul eliberării, fiindu-i afectate datorită condițiilor istorice anterioare anului 1989 viața familială, imaginea și chiar sursele de venit.

Fiind întrunite elementele răspunderii civile instituite de art. 5 din Legea nr. 221/2009. și art. 48 alin. (3) din Constituție, s-a reținut că se impune repararea integrală de către stat a pagubei suferite, ceea ce presupune în principiu înlăturarea tuturor consecințelor dăunătoare ale acesteia, în scopul repunerii, pe cât posibil, în situația anterioară a victimei. În stabilirea cuantumului, s-a avut în vedere faptul că, pe de o parte, orice arestare și inculpare pe nedrept produc celor în cauză suferințe pe plan moral, social și profesional, că astfel de măsuri lezează demnitatea, onoarea, precum și împrejurarea că în comunitatea din care făceau parte, aceștia erau cunoscuți ca persoane deosebite, iar prin îndepărtarea fizică a reclamantului și familiei acestuia ca măsură administrativă abuzivă, că a fost lipsit de posibilitatea de a-și continua activitățile ulterioare și de a obține venituri corespunzătoare.

Cât privește însă cuantumul acestor daune morale, instanța a apreciat că suma de 1.000.000 euro solicitată prin acțiunea introductivă este exagerată, considerând că 150.000 euro reprezintă o satisfacție echitabilă pentru prejudiciul suferit. Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâtul. Prin Decizia civilă nr. 395/A din 21 octombrie 2010, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă a admis apelul pârâtului și a schimbat, în parte, sentința apelată, în sensul că l-a obligat pe pârât la plata sumei de 4.500 euro, menținând celelalte dispoziții ale sentinței.

Instanța de apel și-a motivat soluția pe următoarele considerente: Atingerile aduse persoanei umane prin încălcarea drepturilor sale nepatrimoniale - drepturilor la viață, la integritate corporală și la sănătate, dreptul la libertate individuală, dreptul la viață personală, la sensibilitate, la afecțiuni și la dragoste, dreptul la viața de familie, dreptul la cinste, la onoare, la demnitate, la prestigiu și la reputație - cauzează sau pot cauza nu numai prejudicii materiale, cât și prejudicii morale.

Prejudiciile sau daunele morale constau mai ales în durerile fizice și psihice încercate de victime în restrângerea posibilităților de viață provenite din vătămări (loviri, răniri, mutilări etc.), în suferințele psihice determinate de vătămarea integrității corporale sau a sănătății ori de cauzarea morții unei persoane apropiate, în suferințele personale și neajunsurile sociale încercate de victimele calomniilor, defăimărilor, precum și în orice alte prejudicii privind viața personală, familială și socială a omului. Probleme reparării daunelor morale a fost dintotdeauna dificilă, datorită atât faptului că suferințele morale nu sunt susceptibile de o reparare propriu-zisă, ci numai de o alinare, de o ușurare, cât și faptului că unele suferințe morale îl însoțesc pe om timp îndelungat și câteodată chiar și până la sfârșitul vieții sale.

Pornind de la aceste considerații teoretice și având în vedere că legislația nu stabilește criterii legale pentru determinarea prejudiciului moral, doctrina și jurisprudența au consacrat anumite criterii, cum ar fi consecințele negative suferite pe plan fizic și moral, importanța valorilor morale lezate, măsura în care au fost afectate situația familială, situația profesională sau cea socială. Un criteriu fundamental însă, consacrat de doctrină și jurisprudență în cuantificarea despăgubirilor acordate pentru prejudiciul moral este echitatea.

Din acest punct de vedere, stabilirea cuantumului unor asemenea despăgubiri implică fără îndoială și o doză de aproximare, însă instanța trebuie să stabilească un anumit echilibru între prejudiciul moral suferit, care niciodată nu va putea fi înlăturat în totalitate, și despăgubirile acordate, care să permită celui prejudiciat anumite avantaje care să atenueze suferințele morale, fără a se ajunge însă în situația îmbogățirii fără just temei. Și în termenii Convenției Europene a Drepturilor Omului criteriul echității în materia despăgubirilor morale are în vedere necesitatea ca persoana vătămată să primească o satisfacție echitabilă pentru prejudiciul moral suferit, cu efecte compensatorii, dar în același timp despăgubirile să nu reprezinte amenzi excesive pentru autorii prejudiciului și nici venituri nejustificate pentru victime.

În speța de față, raportat la probatoriul administrat, Curtea a considerat că suma acordată reclamantului, de 150.000 euro, este nejustificat de mare în raport cu prejudiciul moral suferit, în condițiile în care acesta a beneficiat de dispozițiile reglementate de Decretul-Lege nr. 118/1990 și toate celelalte facilități acordate de acest act normativ, considerând că o despăgubire echitabilă pentru acesta, cu păstrarea unui anumit echilibru în raport cu prejudiciul moral o reprezintă suma de 4.500 euro. Totodată, Curtea a avut în vedere dispozițiile O.U.G. nr. 62/2010, care au modificat art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, în sensul stabilirii unui plafon maxim al despăgubirilor pentru prejudiciul moral suferit prin condamnarea cu caracter politic.

Decizia Curții de Apel a fost atacată cu recurs, în termen legal, de ambele părți. I. Reclamantul a formulat următoarele critici: Acordarea despăgubirilor morale în cuantum de 4.500 euro este nejustificată, în raport cu prejudiciul moral suferit. Motivarea instanței de apel în ce privește cuantumul despăgubirilor acordate este superficială și subiectivă, deoarece nu se poate cuantifica suferința unui adolescent care nu a avut copilărie. Mai susține recurentul-reclamant că, întrucât la data de 25 octombrie 2010, Curtea Constituțională a declarat neconstituționale prevederile O.U.G. nr. 62/2010, motivarea instanței de apel ținând seama de dispozițiile acestui act normativ, este lipsită de temei juridic.

Totodată, în termenii Convenției Europene a Drepturilor Omului, criteriul echității în materia despăgubirilor morale are în vedere necesitatea ca persoana vătămată să primească o satisfacție echitabilă pentru prejudiciul moral suferit, cu efecte compensatorii, care să nu reprezinte amenzi excesive pentru autorii prejudiciului și nici venituri nejustificate pentru victime Recurentul-reclamant solicită admiterea recursului și modificarea deciziei recurate în sensul respingerii apelului pârâtului, cu consecința menținerii sentinței tribunalului. II. Prin recursul său, pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Caraș-Severin a criticat decizia recurată sub următoarele aspecte: Legea nr. 221/2009 conferă dreptul la despăgubiri pentru prejudiciul moral doar persoanelor care au suferit o condamnare prin sentință penală, nu și celor față de care s-a luat o măsură administrativă, cum este cazul în speță.

Prin măsura dislocării și stabilirii de domiciliu obligatoriu, dispusă în perioada 18 iunie 1951 - 20 aprilie 1956, reclamantul a fost supus unor măsuri administrative cu caracter politic și nu a suferit o condamnare, astfel că nu sunt îndeplinite condițiile pentru a primi despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit, întrucât Legea nr. 221/2009 prevede posibilitatea acordării de despăgubiri numai persoanelor care au suferit o condamnare. Pe de altă parte, susține recurentul-pârât că nu se justifică acordarea de daune morale având în vedere că drepturile prevăzute și acordate în temeiul Decretului-Lege nr. 118/1990 reprezintă măsuri cu caracter reparatoriu pentru persoanele care au fost persecutate din motive politice.

Se mai susține că în cuantificarea prejudiciului moral, instanța trebuie să țină seama de principiul proporționalității daunei cu despăgubirea acordată, astfel încât suma acordată să fie rezonabilă, echitabilă, corespunzătoare prejudiciului real suferit. Solicită admiterea recursului și modificarea deciziei recurate în sensul respingerii acțiunii. Examinând decizia atacată prin prisma criticilor formulate în ambele recursuri, Înalta Curte va admite ambele recursuri, va casa decizia recurată și va trimite cauza spre rejudecarea apelului, pentru următoarele considerente: Analizând motivele de nelegalitate invocate de recurenți, Înalta Curte apreciază că se impune a fi analizată cu prioritate critica din recursul pârâtului prin care se contestă dreptul reclamanților la daune morale pe temeiul dispozițiilor Legii nr. 221/2009, pe care o constată a fi nefondată.

Astfel, contrar susținerilor recurentului-pârât, Legea nr. 221/2009 conferă dreptul la despăgubiri pentru prejudiciul moral nu doar persoanelor care au suferit condamnări cu caracter politic, ci și celor care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic. Faptul că la lit. a) din alin. (1) al art. 5 din Legea nr. 221/2009 se prevede acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare nu infirmă dreptul la despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin măsuri administrative cu caracter politic.

Aceasta deoarece, alin. (1) al art. 5 deschide calea acțiunii în justiție pentru repararea prejudiciului suferit atât ca urmare a unor condamnări cu caracter politic, cât și ca urmare a unor măsuri administrative cu caracter politic: „Orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanței prevăzute la art. 4 alin. (4), în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la: …”. Așa fiind, categoriile de despăgubiri - morale și materiale - enumerate în continuare, la lit. a) și b), nu pot fi înțelese decât ca vizând persoanele care au suferit oricare dintre măsurile cu caracter politic menționate la alin. (1), adică fie condamnări, fie măsuri administrative.

Interpretarea susținută de recurentul-pârât, potrivit căreia pot fi acordate despăgubiri numai pentru prejudiciul moral suferit printr-o condamnare cu caracter politic, nu și pentru prejudiciul moral suferit printr-o măsură administrativă cu caracter politic, nu poate fi acceptată, deoarece ea ignoră sensul dispozițiilor de la alin. (1) al art. 5 și însăși rațiunea pentru care a fost adoptată Legea nr. 221/2009, aceea de a asigura repararea prejudiciilor suferite de victimele regimului comunist, condamnate politic sau care au făcut obiectul unor măsuri cu caracter politic.

Pe de altă parte, a distinge între cele două categorii de măsuri cu caracter politic - condamnări și măsuri administrative, sub aspectul naturii prejudiciului supus reparării - moral sau material, ar însemna crearea unui cadru juridic discriminatoriu pentru persoane aflate în situații similare, întrucât atât condamnările cu caracter politic, cât și măsurile administrative cu caracter politic sunt măsuri abuzive ale regimului comunist, care au generat prejudicii materiale și morale celor cărora s-au împotrivit, sub diverse forme, regimului totalitar comunist. Prin urmare, recunoscând reclamanților dreptul la acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a măsurii administrative cu caracter politic prevăzută la art. 3 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 221/2009, instanța de apel a pronunțat o hotărâre cu aplicarea corectă a dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din această lege.

Așa fiind, față de cele arătate, urmează a se reține că dreptul reclamanților la despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a măsurii administrative cu caracter politic la care au fost supuși în perioada comunistă este stabilit în mod irevocabil. Pe aspectul cuantumului despăgubirilor morale acordate, au fost formulate critici prin ambele recursuri, susținându-se valoarea insuficientă a acestora de către recurentul-reclamant și respectiv, întinderea nejustificat de mare a acestor daune de către recurentul-pârât. Astfel, prin art. I pct. 1 din O.U.G. nr. 62/2010 s-a modificat art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, în sensul că s-a stabilit o limitare a cuantumului despăgubirilor pentru prejudiciul moral suferit de persoanele ce intră în sfera de reglementare a Legii nr. 221/2009, iar prin art. II din aceeași ordonanță s-a prevăzut că dispozițiile Legii nr. 221/2009, astfel cum au fost modificate și completate prin O.U.G.

nr. 62/2010, se aplică proceselor și cererilor pentru a căror soluționare nu a fost pronunțată o hotărâre judecătorească definitivă până la data intrării în vigoare a acestei ordonanțe de urgență. Dispozițiile art. I pct. 1 și art. II din O.U.G. nr. 62/2010 au fost, însă, declarate neconstituționale prin Decizia Curții Constituționale nr. 1354/2010, publicată în M. Of. nr. 761/15.11.2010. Or, potrivit art. 147 alin. (4) din Constituție, deciziile Curții Constituționale sunt general obligatorii, iar potrivit art. 147 alin. (1), dispozițiile constatate neconstituționale își încetează efectele juridice în 45 zile de la publicarea deciziei în M. Of.

În consecință, ca efect al Deciziei Curții Constituționale nr. 1354/2010, nu mai există bază legală pentru limitarea cuantumului despăgubirilor ce pot fi acordate în temeiul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, astfel că soluția Curții de Apel, aceea de cuantificare a daunelor morale în funcție de plafonul maxim impus de O.U.G. nr. 62/2010, și-a pierdut fundamentul juridic. Așa fiind, față de incidența în speță a Deciziei Curții Constituționale nr. 1354/2010, se impune admiterea recursurilor ambelor părți și casarea deciziei recurate cu trimitere la aceeași Curte de Apel, pentru ca judecata să fie reluată pe aspectul cuantificării daunelor morale, ținându-se seama că nu mai există un plafon maxim legal pentru daunele morale ce pot fi acordate în temeiul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.

La cuantificarea daunelor morale cuvenite reclamantului, instanța de trimitere va avea în vedere, prin raportare la circumstanțele particulare ale speței, criteriile legale și jurisprudențiale în materie, respectiv natura măsurii aplicate reclamantului, durata acestei măsuri, perioada de timp scursă de la condamnare și consecințele negative suferite de reclamant în plan fizic, psihic și social, importanța valorilor lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori, intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării, măsura în care i-a fost afectată reclamantului situația profesională sau socială, măsurile reparatorii deja acordate în baza Decretului-Lege nr. 118/1990 sau O.U.G. nr. 214/1999.

Totodată, instanța de trimitere va avea în vedere, sub formă de apărări, și criticile din recursul pârâtului relative la relevanța în cauză a măsurilor reparatorii deja acordate reclamantului în baza Decretului-Lege nr. 118/1990, urmând a aprecia asupra acestui aspect din perspectiva dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza a II-a și alin. (1 1 ) din Legea nr. 221/2009. Pentru considerentele arătate, în baza dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se vor admite recursurile, se va casa decizia recurată și se va trimite cauza la Curtea de Apel Timișoara pentru rejudecarea apelurilor.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursurile declarate de reclamantul R.O. și de pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Caraș-Severin împotriva Deciziei nr. 395/A din 21 octombrie 2010 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă. Casează decizia recurată și trimite cauza spre rejudecare la aceeași Curte de Apel. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 4 noiembrie 2011.