ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7845/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7845/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra cauzei civile

de față, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul

Tribunalului Caraș-Severin, secția civilă, reclamantul R.O. a chemat în

judecată Statul Român, reprezentat de Ministerul Economiei și Finanțelor

Publice București, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Caraș-Severin,

solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, în temeiul

dispozițiilor Legii nr. 221/2009, să dispună obligarea pârâtului la plata sumei

de 1.000.000 euro, cu titlu de daune morale, pentru prejudiciul suferit ca

urmare a deportării.

În motivarea

acțiunii, reclamantul a arătat că, la data de 18 iunie 1951, noaptea la ora

24.00, au venit organele de grăniceri, miliție și securitate și le-au ordonat

ca în timp de două ore să împacheteze și să părăsească de îndată locuința,

nelăsându-i să meargă să anunțe vecinii și nici chiar neamurile, neștiind unde vor

pleca părăsind casa cu toate bunurile în ea. Au apucat să pună în căruța lor

niște alimente, lenjerie de pat, un sac de făină și câteva haine de schimb.

Familia reclamantului

era compusă din bunicii R.V. și R.I., părinții reclamantului R.C. și R.M., fratele

reclamantului R.M., în vârstă de 13 ani și reclamantul R.O., în vârstă de 11

ani.

Cu toată familia,

escortați de miliție, au ajuns la Orșova. Acolo au fost urcați în tren de marfă

și după un drum greu care a durat câteva zile, în vagoane de tren destinate

transportului de marfă, au fost debarcați în Câmpia Bărăganului, în localitatea

Feteștii Noi.

Au locuit în Câmpia

Bărăganului în localitatea Feteștii Noi înfruntând frigul, mizeria sau arșița

dogoritoare, din data de 18 iunie 1951 până la data de 27 ianuarie 1956.

La data de 20

decembrie 1955 li s-a ridicat restricția de domiciliu obligatoriu și la data de

01 ianuarie 1956, s-au îmbarcat într-un tren și timp de 6 zile și 6 nopți au

călătorit până acasă, îndurând frigul zi și noapte, în acea iarnă geroasă.

La întoarcere, în

anul 1956, nu au mai găsit nimic din bunurile rămase, nu au primit nicio brazdă

de pământ ca să aibă din ce trăi și nu li s-a dat voie să intre în locuința

lor.

Prin Sentința civilă

nr. 686 din 22 aprilie 2010, Tribunalul Caraș-Severin a admis în parte acțiunea

și a obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 150.000 euro, cu titlu

de despăgubiri morale.

Pentru a pronunța

această hotărâre, tribunalul a reținut că, potrivit dispozițiilor art. 1 alin

(2) din Legea nr. 221/2009, constituie măsură administrativă cu caracter

politic orice măsură luată de organele fostei miliții sau securități, având ca

obiect dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu, internarea în unități

și colonii de muncă, stabilirea de loc de muncă obligatoriu, dacă au fost

întemeiate pe unul sau mai multe acte normative, la lit. e) fiind menționată

Decizia nr. 200/1951 a Ministerului Afacerilor Interne.

Conform art. 5 din

același act normativ, orice persoană care a făcut obiectul unor măsuri

administrative cu caracter politic poate solicita obligarea statului la

despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.

Din analiza actelor

aflate la dosar rezultă că, la data de 18 iunie 1951, reclamantul a fost

deportat din localitatea Câmpia, jud. Caraș-Severin, în localitatea Feteștii

Noi în Câmpia Bărăganului.

La data la care

familia reclamantului a fost obligată să părăsească localitatea, aceasta avea o

situație materială bună, fiind cunoscută în localitate.

Obligat să lase în

urmă tot ce a avut, reclamantul, deportat în Bărăgan, nu a avut casă,

documente, într-un cuvânt nimic, fiind lăsat în câmp, sub cerul liber.

Conform adresei din

14 octombrie 2000, Direcția Instanțelor Militare din cadrul Ministerului

Justiției, reclamantul R.O. a făcut obiectul Deciziei M.A.I. nr. 200/1951 prin

care i s-a fixat domiciliu obligatoriu în localitatea Feteștii Noi, iar prin

Decizia M.A.I. nr. 6200/1955, la data de 20 decembrie 1955, reclamantului i

s-au ridicat restricțiile domiciliare.

Prin Hotărârea nr.

1673, Comisia Județeană Caraș-Severin de aplicare a Decretului-Lege nr.

118/1990, a acordat reclamantului, în baza adeverinței din 07 decembrie 1990, o

indemnizație lunară de 914 RON, cu titlu de despăgubire pentru măsurile abuzive

la care a fost supus în perioada comunistă.

Din probele

administrate, rezultă că reclamantul este îndreptățit să solicite obligarea

statului la despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin dislocare.

Criteriile de

apreciere a prejudiciilor morale nu au la bază criterii exacte, științifice,

deoarece există o incompatibilitate între caracterul moral nepatrimonial

al daunelor și cuantumul bănesc patrimonial al despăgubirilor.

În aprecierea

importanței prejudiciului moral trebuie avute în vedere repercusiunile

prejudiciului moral asupra stării generale a sănătății, precum și asupra

posibilității ei de a se realiza deplin pe plan social, profesional și

familial.

Astfel, s-a

considerat că antecesorii reclamantului și chiar reclamantul personal au fost

împiedicați să-și dezvolte, în condiții corespunzătoare, personalitatea, să

evolueze din punct de vedere social și profesional și să dobândească în timp

util un statut corespunzător așteptărilor lor.

Privarea de libertate

pe nedrept a condus la crearea unui prejudiciu nepatrimonial ce a constat în

consecințele dăunătoare neevaluabile în bani ce au rezultat din atingerile și

încălcările dreptului personal nepatrimonial la libertate, cu consecința

inclusiv a unor inconveniente de ordin fizic datorate pierderii confortului,

fiind afectate totodată acele atribute ale persoanei care influențează

relațiile sociale - onoare, reputație - precum și cele care se situează în

domeniul afectiv al vieții umane - relațiile cu prietenii, apropiații, vătămări

care își găsesc expresia cea mai tipică în durerea morală încercată de victimă.

Lipsirea de libertate

a avut repercusiuni și în planul vieții private și profesionale a persoanei

condamnate din motive politice, inclusiv după momentul eliberării, fiindu-i

afectate datorită condițiilor istorice anterioare anului 1989 viața familială,

imaginea și chiar sursele de venit.

Fiind întrunite

elementele răspunderii civile instituite de art. 5 din Legea nr. 221/2009. și

art. 48 alin. (3) din Constituție, s-a reținut că se impune repararea integrală

de către stat a pagubei suferite, ceea ce presupune în principiu înlăturarea

tuturor consecințelor dăunătoare ale acesteia, în scopul repunerii, pe cât

posibil, în situația anterioară a victimei.

În stabilirea

cuantumului, s-a avut în vedere faptul că, pe de o parte, orice arestare și

inculpare pe nedrept produc celor în cauză suferințe pe plan moral, social și

profesional, că astfel de măsuri lezează demnitatea, onoarea, precum și

împrejurarea că în comunitatea din care făceau parte, aceștia erau cunoscuți ca

persoane deosebite, iar prin îndepărtarea fizică a reclamantului și familiei

acestuia ca măsură administrativă abuzivă, că a fost lipsit de posibilitatea de

a-și continua activitățile ulterioare și de a obține venituri corespunzătoare.

Cât privește însă

cuantumul acestor daune morale, instanța a apreciat că suma de 1.000.000 euro

solicitată prin acțiunea introductivă este exagerată, considerând că 150.000

euro reprezintă o satisfacție echitabilă pentru prejudiciul suferit.

Împotriva acestei

sentințe a declarat apel pârâtul.

Prin Decizia civilă

nr. 395/A din 21 octombrie 2010, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă a

admis apelul pârâtului și a schimbat, în parte, sentința apelată, în sensul că

l-a obligat pe pârât la plata sumei de 4.500 euro, menținând celelalte

dispoziții ale sentinței.

Instanța de apel și-a

motivat soluția pe următoarele considerente:

Atingerile aduse

persoanei umane prin încălcarea drepturilor sale nepatrimoniale - drepturilor

la viață, la integritate corporală și la sănătate, dreptul la libertate

individuală, dreptul la viață personală, la sensibilitate, la afecțiuni și la

dragoste, dreptul la viața de familie, dreptul la cinste, la onoare, la

demnitate, la prestigiu și la reputație - cauzează sau pot cauza nu numai

prejudicii materiale, cât și prejudicii morale.

Prejudiciile sau

daunele morale constau mai ales în durerile fizice și psihice încercate de

victime în restrângerea posibilităților de viață provenite din vătămări

(loviri, răniri, mutilări etc.), în suferințele psihice determinate de

vătămarea integrității corporale sau a sănătății ori de cauzarea morții unei

persoane apropiate, în suferințele personale și neajunsurile sociale încercate

de victimele calomniilor, defăimărilor, precum și în orice alte prejudicii

privind viața personală, familială și socială a omului.

Probleme reparării

daunelor morale a fost dintotdeauna dificilă, datorită atât faptului că

suferințele morale nu sunt susceptibile de o reparare propriu-zisă, ci numai de

o alinare, de o ușurare, cât și faptului că unele suferințe morale îl însoțesc

pe om timp îndelungat și câteodată chiar și până la sfârșitul vieții sale.

Pornind de la aceste

considerații teoretice și având în vedere că legislația nu stabilește criterii

legale pentru determinarea prejudiciului moral, doctrina și jurisprudența au

consacrat anumite criterii, cum ar fi consecințele negative suferite pe plan

fizic și moral, importanța valorilor morale lezate, măsura în care au fost

afectate situația familială, situația profesională sau cea socială.

Un criteriu

fundamental însă, consacrat de doctrină și jurisprudență în cuantificarea

despăgubirilor acordate pentru prejudiciul moral este echitatea. Din acest

punct de vedere, stabilirea cuantumului unor asemenea despăgubiri implică fără

îndoială și o doză de aproximare, însă instanța trebuie să stabilească un

anumit echilibru între prejudiciul moral suferit, care niciodată nu va putea fi

înlăturat în totalitate, și despăgubirile acordate, care să permită celui

prejudiciat anumite avantaje care să atenueze suferințele morale, fără a se

ajunge însă în situația îmbogățirii fără just temei.

Și în termenii

Convenției Europene a Drepturilor Omului criteriul echității în materia

despăgubirilor morale are în vedere necesitatea ca persoana vătămată să

primească o satisfacție echitabilă pentru prejudiciul moral suferit, cu efecte

compensatorii, dar în același timp despăgubirile să nu reprezinte amenzi

excesive pentru autorii prejudiciului și nici venituri nejustificate pentru

victime.

În speța de față,

raportat la probatoriul administrat, Curtea a considerat că suma acordată

reclamantului, de 150.000 euro, este nejustificat de mare în raport cu

prejudiciul moral suferit, în condițiile în care acesta a beneficiat de

dispozițiile reglementate de Decretul-Lege nr. 118/1990 și toate celelalte

facilități acordate de acest act normativ, considerând că o despăgubire

echitabilă pentru acesta, cu păstrarea unui anumit echilibru în raport cu

prejudiciul moral o reprezintă suma de 4.500 euro.

Totodată, Curtea a

avut în vedere dispozițiile O.U.G. nr. 62/2010, care au modificat art. 5 alin.

(1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, în sensul stabilirii unui plafon maxim al

despăgubirilor pentru prejudiciul moral suferit prin condamnarea cu caracter

politic.

Decizia Curții de

Apel a fost atacată cu recurs, în termen legal, de ambele părți.

I. Reclamantul a

formulat următoarele critici:

Acordarea

despăgubirilor morale în cuantum de 4.500 euro este nejustificată, în raport cu

prejudiciul moral suferit.

Motivarea instanței

de apel în ce privește cuantumul despăgubirilor acordate este superficială și

subiectivă, deoarece nu se poate cuantifica suferința unui adolescent care nu a

avut copilărie.

Mai susține

recurentul-reclamant că, întrucât la data de 25 octombrie 2010, Curtea

Constituțională a declarat neconstituționale prevederile O.U.G. nr. 62/2010,

motivarea instanței de apel ținând seama de dispozițiile acestui act normativ,

este lipsită de temei juridic.

Totodată, în termenii

Convenției Europene a Drepturilor Omului, criteriul echității în materia

despăgubirilor morale are în vedere necesitatea ca persoana vătămată să

primească o satisfacție echitabilă pentru prejudiciul moral suferit, cu efecte

compensatorii, care să nu reprezinte amenzi excesive pentru autorii

prejudiciului și nici venituri nejustificate pentru victime

Recurentul-reclamant

solicită admiterea recursului și modificarea deciziei recurate în sensul

respingerii apelului pârâtului, cu consecința menținerii sentinței

tribunalului.

II. Prin recursul

său, pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de

Direcția Generală a Finanțelor Publice Caraș-Severin a criticat decizia

recurată sub următoarele aspecte:

Legea nr. 221/2009

conferă dreptul la despăgubiri pentru prejudiciul moral doar persoanelor care

au suferit o condamnare prin sentință penală, nu și celor față de care s-a luat

o măsură administrativă, cum este cazul în speță.

Prin măsura

dislocării și stabilirii de domiciliu obligatoriu, dispusă în perioada 18 iunie

1951 - 20 aprilie 1956, reclamantul a fost supus unor măsuri administrative cu

caracter politic și nu a suferit o condamnare, astfel că nu sunt îndeplinite

condițiile pentru a primi despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit,

întrucât Legea nr. 221/2009 prevede posibilitatea acordării de despăgubiri

numai persoanelor care au suferit o condamnare.

Pe de altă parte,

susține recurentul-pârât că nu se justifică acordarea de daune morale având în

vedere că drepturile prevăzute și acordate în temeiul Decretului-Lege nr.

118/1990 reprezintă măsuri cu caracter reparatoriu pentru persoanele care au

fost persecutate din motive politice.

Se mai susține că în

cuantificarea prejudiciului moral, instanța trebuie să țină seama de principiul

proporționalității daunei cu despăgubirea acordată, astfel încât suma acordată

să fie rezonabilă, echitabilă, corespunzătoare prejudiciului real suferit.

Solicită admiterea

recursului și modificarea deciziei recurate în sensul respingerii acțiunii.

Examinând decizia

atacată prin prisma criticilor formulate în ambele recursuri, Înalta Curte va

admite ambele recursuri, va casa decizia recurată și va trimite cauza spre

rejudecarea apelului, pentru următoarele considerente:

Analizând motivele de

nelegalitate invocate de recurenți, Înalta Curte apreciază că se impune a fi

analizată cu prioritate critica din recursul pârâtului prin care se contestă

dreptul reclamanților la daune morale pe temeiul dispozițiilor Legii nr.

221/2009, pe care o constată a fi nefondată.

Astfel, contrar

susținerilor recurentului-pârât, Legea nr. 221/2009 conferă dreptul la

despăgubiri pentru prejudiciul moral nu doar persoanelor care au suferit

condamnări cu caracter politic, ci și celor care au făcut obiectul unor măsuri

administrative cu caracter politic.

Faptul că la lit. a)

din alin. (1) al art. 5 din Legea nr. 221/2009 se prevede acordarea de

despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare nu infirmă dreptul

la despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin măsuri administrative cu

caracter politic.

Aceasta deoarece,

alin. (1) al art. 5 deschide calea acțiunii în justiție pentru repararea

prejudiciului suferit atât ca urmare a unor condamnări cu caracter politic, cât

și ca urmare a unor măsuri administrative cu caracter politic: „Orice persoană

care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22

decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter

politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții

acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanței prevăzute la

art. 4 alin. (4), în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei

legi, obligarea statului la: …”.

Așa fiind,

categoriile de despăgubiri - morale și materiale - enumerate în continuare, la

lit. a) și b), nu pot fi înțelese decât ca vizând persoanele care au suferit

oricare dintre măsurile cu caracter politic menționate la alin. (1), adică fie

condamnări, fie măsuri administrative.

Interpretarea

susținută de recurentul-pârât, potrivit căreia pot fi acordate despăgubiri

numai pentru prejudiciul moral suferit printr-o condamnare cu caracter politic,

nu și pentru prejudiciul moral suferit printr-o măsură administrativă cu

caracter politic, nu poate fi acceptată, deoarece ea ignoră sensul

dispozițiilor de la alin. (1) al art. 5 și însăși rațiunea pentru care a fost

adoptată Legea nr. 221/2009, aceea de a asigura repararea prejudiciilor

suferite de victimele regimului comunist, condamnate politic sau care au făcut

obiectul unor măsuri cu caracter politic.

Pe de altă parte, a

distinge între cele două categorii de măsuri cu caracter politic - condamnări

și măsuri administrative, sub aspectul naturii prejudiciului supus reparării -

moral sau material, ar însemna crearea unui cadru juridic discriminatoriu

pentru persoane aflate în situații similare, întrucât atât condamnările cu

caracter politic, cât și măsurile administrative cu caracter politic sunt

măsuri abuzive ale regimului comunist, care au generat prejudicii materiale și

morale celor cărora s-au împotrivit, sub diverse forme, regimului totalitar

comunist.

Prin urmare, recunoscând

reclamanților dreptul la acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral

suferit ca urmare a măsurii administrative cu caracter politic prevăzută la

art. 3 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 221/2009, instanța de apel a pronunțat o

hotărâre cu aplicarea corectă a dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din

această lege.

Așa fiind, față de

cele arătate, urmează a se reține că dreptul reclamanților la despăgubiri

pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a măsurii administrative cu caracter

politic la care au fost supuși în perioada comunistă este stabilit în mod

irevocabil.

Pe aspectul

cuantumului despăgubirilor morale acordate, au fost formulate critici prin

ambele recursuri, susținându-se valoarea insuficientă a acestora de către

recurentul-reclamant și respectiv, întinderea nejustificat de mare a acestor

daune de către recurentul-pârât.

Astfel, prin art. I

pct. 1 din O.U.G. nr. 62/2010 s-a modificat art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea

nr. 221/2009, în sensul că s-a stabilit o limitare a cuantumului despăgubirilor

pentru prejudiciul moral suferit de persoanele ce intră în sfera de

reglementare a Legii nr. 221/2009, iar prin art. II din aceeași ordonanță s-a

prevăzut că dispozițiile Legii nr. 221/2009, astfel cum au fost modificate și

completate prin O.U.G. nr. 62/2010, se aplică proceselor și cererilor pentru a

căror soluționare nu a fost pronunțată o hotărâre judecătorească definitivă

până la data intrării în vigoare a acestei ordonanțe de urgență.

Dispozițiile art. I

pct. 1 și art. II din O.U.G. nr. 62/2010 au fost, însă, declarate

neconstituționale prin Decizia Curții Constituționale nr. 1354/2010, publicată

în M. Of. nr. 761/15.11.2010. Or, potrivit art. 147 alin. (4) din Constituție,

deciziile Curții Constituționale sunt general obligatorii, iar potrivit art.

147 alin. (1), dispozițiile constatate neconstituționale își încetează efectele

juridice în 45 zile de la publicarea deciziei în M. Of.

În consecință, ca

efect al Deciziei Curții Constituționale nr. 1354/2010, nu mai există bază

legală pentru limitarea cuantumului despăgubirilor ce pot fi acordate în

temeiul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, astfel că soluția

Curții de Apel, aceea de cuantificare a daunelor morale în funcție de plafonul

maxim impus de O.U.G. nr. 62/2010, și-a pierdut fundamentul juridic.

Așa fiind, față de

incidența în speță a Deciziei Curții Constituționale nr. 1354/2010, se impune

admiterea recursurilor ambelor părți și casarea deciziei recurate cu trimitere

la aceeași Curte de Apel, pentru ca judecata să fie reluată pe aspectul

cuantificării daunelor morale, ținându-se seama că nu mai există un plafon

maxim legal pentru daunele morale ce pot fi acordate în temeiul art. 5 alin.

(1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.

La cuantificarea

daunelor morale cuvenite reclamantului, instanța de trimitere va avea în

vedere, prin raportare la circumstanțele particulare ale speței, criteriile

legale și jurisprudențiale în materie, respectiv natura măsurii aplicate

reclamantului, durata acestei măsuri, perioada de timp scursă de la condamnare

și consecințele negative suferite de reclamant în plan fizic, psihic și social,

importanța valorilor lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori,

intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării, măsura în care

i-a fost afectată reclamantului situația profesională sau socială, măsurile

reparatorii deja acordate în baza Decretului-Lege nr. 118/1990 sau O.U.G. nr.

214/1999. Totodată, instanța de trimitere va avea în vedere, sub formă de

apărări, și criticile din recursul pârâtului relative la relevanța în cauză a

măsurilor reparatorii deja acordate reclamantului în baza Decretului-Lege nr.

118/1990, urmând a aprecia asupra acestui aspect din perspectiva dispozițiilor

art. 5 alin. (1) lit. a) teza a II-a și alin. (1

1

) din Legea nr.

221/2009.

Pentru considerentele

arătate, în baza dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se vor admite

recursurile, se va casa decizia recurată și se va trimite cauza la Curtea de

Apel Timișoara pentru rejudecarea apelurilor.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile

declarate de reclamantul R.O. și de pârâtul Statul Român, reprezentat de

Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice

Caraș-Severin împotriva Deciziei nr. 395/A din 21 octombrie 2010 a Curții de

Apel Timișoara, secția civilă.

Casează decizia

recurată și trimite cauza spre rejudecare la aceeași Curte de Apel.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 4 noiembrie 2011.