ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 347/2012

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul

Tribunalului Caraș-Severin la data de 17 decembrie 2009, reclamantul F.S.I. a

chemat în judecată Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice București,

reprezentat de D.G.F.P. a județului Caraș-Severin, solicitând instanței ca prin

hotărârea ce o va pronunța în cauză să dispună obligarea pârâtului la plata

sumei de 1.000.000 euro, cu titlu de daune morale, pentru luarea măsurilor

administrative cu caracter politic, privind dislocarea și stabilirea de

domiciliu obligatoriu, în baza deciziei nr. 200/1951, precum și pentru suferințele

cauzate de acesta prin măsura administrativă și nedreaptă pe care a trebuit să

o îndure atât el, cât și familia sa.

În motivarea

acțiunii, se arată că reclamantul, părinții și bunicii acestuia au fost deportați

în Câmpia Bărăganului.

În general,

deportarea propriu-zisă s-a făcut prin trezirea oamenilor în toiul nopții și

punerea în vedere ca, în termen de 2 ore, să împacheteze ce puteau să ia cu ei,

bunurile rămase urmând a fi cumpărare la prețuri derizorii de „colectivele de

primire formate din delegați ai Sfatului popular și ai Ministerului

Agriculturii”.

Astfel, pe lângă

mutarea într-un loc necunoscut, s-a petrecut și spolierea strămutaților,

fiindu-le practic confiscate terenurile avute în proprietate, recoltele aflate

pe acestea, parcul zootehnic în majoritate, mașinile și utilajele folosite în

agricultură, precum și aproape toate bunurile de valoare din gospodărie.

Deportații au fost

urcați în vagoane concepute pentru transportul vitelor, iar după mai mult de o

săptămână au ajuns în mijlocul Bărăganului, într-un câmp pe care erau marcate

locuri de casă cu țăruși, străzile și locurile de casă repartizându-se pe

etnii. S-au dat drept „cadou” din partea statului paie pentru chirpici, tocuri

de uși și ferestre, și au fost invitați să-și ridice singuri locuințele. În

funcție de numărul de copii, fiecare familie trebuia să contribuie cu chirpici

și pentru construirea dispensarului, școlii și Sfatului popular.

În ceea ce privește

daunele morale suferite, acestea sunt antrenate în principal prin faptele care

aduc atingere drepturilor personale nepatrimoniale, fără a omite însă

vătămările care își găsesc expresia chiar în ducerea fizică încercată de

victimă și se circumscriu, în principal, în prejudicii constând în dureri

psihice sau fizice.

În drept, reclamantul

și-a întemeiat acțiunea pe dispozițiile Legii nr. 221/1009 privind condamnările

cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate

în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, dispozițiile art. 8 și urm. din

Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, a

protocoalelor adiționale la această convenție, ratificată de România prin Legea

nr. 30/1004, cu modificările ulterioare, Decretul-lege nr. 118/1990, privind

acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de

dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate

în străinătate, ori constituite în prizonieri, republicat, cu modificările

ulterioare, O.U.G. nr. 214/1999 privind acordarea calității de luptător în

rezistența anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracțiuni săvârșite

din motive politice persoanelor împotriva cărora au fost dispuse din motive

politice, măsuri administrative abuzive, precum și persoanelor care au

participat la acțiuni de împotrivire cu arme și de răsturnare prin forță a

regimului comunist, instaurat în România, aprobată prin Legea nr. 568/2001, cu

modificările ulterioare.

Prin sentința civilă nr.

423 din 16 martie 2010, pronunțată de Tribunalul Caraș-Severin, a fost admisă

în parte acțiunea civilă formulată de reclamantul F.S.I. împotriva Statul

Român, prin Ministerul Finanțelor Publice - D.G.F.P. Caraș-Severin și s-a

dispus obligarea pârâtului la plata către reclamant a sumei de 220.000 euro, echivalentul

în lei la data efectuării plății, reprezentând daune morale.

În baza art. 246 C. proc. civ. s-a luat act de renunțarea reclamantului la judecarea precizării de acțiune.

Pentru a pronunța

această hotărâre, Tribunalul Caraș-Severin a reținut, în esență, că stabilirea

domiciliului obligatoriu într-o localitate aflată la mare depărtare de

localitatea de domiciliu a reclamantului, datorită situației materiale

prospere, considerată drept o amenințare la adresa sistemului politic

totalitar, reprezintă o măsură abuzivă la care a fost supusă familia acestuia

și se constituie într-o privare de libertate, reclamantul îndeplinind cerințele

art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 pentru a putea pretinde

acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit.

La stabilirea

cuantumului despăgubirilor, tribunalul a ținut seama de repercusiunile

prejudiciului moral asupra stării generale a sănătății, precum și asupra

posibilității reclamantului de a se realiza deplin pe plan social, profesional

și familial.

Împotriva sentinței pronunțate

de Tribunalul Caraș-Severin a declarat apel pârâtul Statul Român, prin

Ministerul Finanțelor Publice București, reprezentat de Direcția Generală a

Finanțelor Publice Caraș-Severin, solicitând admiterea acestuia și schimbarea în

tot a sentinței primei instanțe, în sensul respingerii acțiunii reclamantului.

Prin

decizia nr. 285/ A din 17 februarie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă, a fost admis apelul și s-a schimbat în tot sentința, iar pe fond, a fost

respinsă acțiunea reclamantului.

În considerentele

hotărârii s-a reținut că, prin decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, s-a constatat neconstituționalitatea dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit.

a) teza I din Legea nr. 221/2009, iar prin decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010 a Curții Constituționale s-a constatat neconstituționalitatea dispozițiilor art. I și II din O.U.G.

nr. 62/2010.

Față de

soluția Curții Constituționale, instanța de apel a constatat că, la data

soluționării apelului, nu mai există temeiul juridic prevăzut de legea specială

în baza căruia s-a formulat și admis acțiunea de către instanța de fond.

Prin

urmare, a reținut că nu poate subzista nici susținerea că, anterior deciziei

Curții Constituționale, reclamantul ar fi fost proprietarul unui „bun

”

, în sensul art. 1

din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Drepturilor Omului, prin aceea că prima instanță a dat o soluție de admitere totală

sau parțială a acțiunii, deoarece pretinsul drept de proprietate este supus

condiției stabilite de către norma juridică specială, și, mai ales, izvorul

acestui drept este însăși reglementarea din legea specială respectiv art. 5 alin.

(1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.

Fiind

declarat neconstituțional tocmai izvorului legal al pretinsului drept de

proprietate și în lipsa unei manifestări de voință în sensul recunoașterii

acestui bun de către legiuitorul intern, acțiunea reclamantului, cât și soluția

judiciară întemeiată pe acest text de lege se plasează în afara ordinii

constituționale și juridice.

În cauză,

a declarat recurs, în termen legal, reclamantul F.S.I. care, invocând temeiurile

prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., critică decizia instanței de

apel pe considerentul greșitei respingeri a acțiunii, susținând nerespectarea

principiului egalității în drepturi și normelor legale în materie, precum și a

principiului neretroactivității legii.

Recursul se privește

ca nefondat, urmând a fi respins în considerarea argumentelor ce succed.

Potrivit art. 147 alin.

(4) din legea fundamentală, deciziile Curții Constituționale se publică în M.

Of. al României iar de la data publicării sunt general obligatorii și au putere

numai pentru viitor.

Corelativ, art. 11 alin.

(3) al Legii nr. 47/1992, republicată, „privind organizarea și funcționarea

Curții Constituționale” dispune că deciziile și hotărârile Curții

Constituționale se publică în M. Of. al României, sunt general obligatorii și

au putere numai pentru viitor.

Este stabilit astfel,

fără echivoc, efectul ex nunc al deciziilor instanței de contencios constituțional,

aceasta fiind o aplicare - în materia controlului constituționalității legilor

– a principiului general al neretroactivității legilor.

Altfel spus, deși

încă de la pronunțarea deciziei Curții Constituționale, este deja stabilit că

legiuitorul a încălcat norma constituțională, efectul constatării

neconformității textului incriminat cu legea fundamentală, nu poate

retroactiva, acesta producându-se doar pentru viitor, respectiv de la data

publicării deciziei în M. Of.

Ca atare, numai până

la această dată, prezumția de constituționalitate nu este înlăturată și

aplicarea legii nu este afectată, în condițiile în care nu ne aflăm în situația

unor acte juridice convenționale, ale căror efecte să fie guvernate de regula

tempus regit actum.

În acest context, nu

se poate susține că textul aflat în vigoare la data inițierii demersului

judiciar (art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009) își prelungește

efectele pe toată perioada derulării procesului, chiar după declararea acestuia

ca neconstituțional - prin decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale - și respectiv publicarea acestei decizii în M. Of. al României, la 15

noiembrie 2010.

Or, în speță, decizia

din apel a fost pronunțată la 15 februarie 2011, dată la care - urmare declarării

neconformității textului cu legea fundamentală și a publicării în M. Of. a

deciziei instanței de contencios constituțional care a constatat această

neconformitate - norma juridică pe care s-au întemeiat pretențiile reclamantei,

nu mai exista, și în lipsa unor dispoziții legale exprese, nici nu se putea

considera că ultraactivează.

În consecință, la

momentul la care instanța de apel, devoluând fondul, a fost chemată să se

pronunțe asupra pretențiilor formulate prin cererea introductivă, dreptul

pretins nu mai avea nici un fundament în legislația internă și nici nu se putea

invoca existența unui „bun” din perspectiva art. 1 al Protocolului nr. 1

adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în condițiile în care în

cauză nu fusese pronunțată o hotărâre definitivă, susceptibilă de a fi pusă în

executare.

Problema de drept la

care se face trimitere prin prezentul recurs – ultraactivitatea unui text de

lege și după publicarea în M. Of. a deciziei Curții Constituționale prin care

se constată neconformitatea acestuia cu legea fundamentală – a fost de altfel

definitiv tranșată de Înalta Curte de Casație și Justiție care (în compunerea

prevăzută de art. 330

6

alin. (1) C. proc. civ., astfel cum acesta a

fost modificat și completat prin Legea nr. 202/2010) prin decizia nr. 12 din 19

septembrie 2011 - publicată în M. Of. nr. 789 din 7 noiembrie 2011, Partea I -

a statuat că în situația în care judecătorul continuă să aplice o normă de

drept inexistentă din punct de vedere juridic, ale cărei efecte au încetat, acesta

„nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale jurisdicționale, pe care și-o

depășește, arogându-și puteri pe care nici dreptul intern și nici normele

convenționale europene, nu i le legitimează”.

Așa fiind, în

considerarea celor ce preced, recursul urmează a se respinge, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat

recursul declarat de reclamantul F.S.I. împotriva deciziei nr. 285/ A din 17

februarie 2011 a Curții de Apel Timișoara , secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 24 ianuarie 2012.