ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 347/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Caraș-Severin la data de 17 decembrie 2009, reclamantul F.S.I. a chemat în judecată Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice București, reprezentat de D.G.F.P. a județului Caraș-Severin, solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța în cauză să dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 1.000.000 euro, cu titlu de daune morale, pentru luarea măsurilor administrative cu caracter politic, privind dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu, în baza deciziei nr. 200/1951, precum și pentru suferințele cauzate de acesta prin măsura administrativă și nedreaptă pe care a trebuit să o îndure atât el, cât și familia sa.

În motivarea acțiunii, se arată că reclamantul, părinții și bunicii acestuia au fost deportați în Câmpia Bărăganului. În general, deportarea propriu-zisă s-a făcut prin trezirea oamenilor în toiul nopții și punerea în vedere ca, în termen de 2 ore, să împacheteze ce puteau să ia cu ei, bunurile rămase urmând a fi cumpărare la prețuri derizorii de „colectivele de primire formate din delegați ai Sfatului popular și ai Ministerului Agriculturii”. Astfel, pe lângă mutarea într-un loc necunoscut, s-a petrecut și spolierea strămutaților, fiindu-le practic confiscate terenurile avute în proprietate, recoltele aflate pe acestea, parcul zootehnic în majoritate, mașinile și utilajele folosite în agricultură, precum și aproape toate bunurile de valoare din gospodărie.

Deportații au fost urcați în vagoane concepute pentru transportul vitelor, iar după mai mult de o săptămână au ajuns în mijlocul Bărăganului, într-un câmp pe care erau marcate locuri de casă cu țăruși, străzile și locurile de casă repartizându-se pe etnii. S-au dat drept „cadou” din partea statului paie pentru chirpici, tocuri de uși și ferestre, și au fost invitați să-și ridice singuri locuințele. În funcție de numărul de copii, fiecare familie trebuia să contribuie cu chirpici și pentru construirea dispensarului, școlii și Sfatului popular. În ceea ce privește daunele morale suferite, acestea sunt antrenate în principal prin faptele care aduc atingere drepturilor personale nepatrimoniale, fără a omite însă vătămările care își găsesc expresia chiar în ducerea fizică încercată de victimă și se circumscriu, în principal, în prejudicii constând în dureri psihice sau fizice.

În drept, reclamantul și-a întemeiat acțiunea pe dispozițiile Legii nr. 221/1009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, dispozițiile art. 8 și urm. din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, a protocoalelor adiționale la această convenție, ratificată de România prin Legea nr. 30/1004, cu modificările ulterioare, Decretul-lege nr. 118/1990, privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate, ori constituite în prizonieri, republicat, cu modificările ulterioare, O.U.G.

nr. 214/1999 privind acordarea calității de luptător în rezistența anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracțiuni săvârșite din motive politice persoanelor împotriva cărora au fost dispuse din motive politice, măsuri administrative abuzive, precum și persoanelor care au participat la acțiuni de împotrivire cu arme și de răsturnare prin forță a regimului comunist, instaurat în România, aprobată prin Legea nr. 568/2001, cu modificările ulterioare. Prin sentința civilă nr. 423 din 16 martie 2010, pronunțată de Tribunalul Caraș-Severin, a fost admisă în parte acțiunea civilă formulată de reclamantul F.S.I. împotriva Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice - D.G.F.P. Caraș-Severin și s-a dispus obligarea pârâtului la plata către reclamant a sumei de 220.000 euro, echivalentul în lei la data efectuării plății, reprezentând daune morale.

În baza art. 246 C. proc. civ. s-a luat act de renunțarea reclamantului la judecarea precizării de acțiune. Pentru a pronunța această hotărâre, Tribunalul Caraș-Severin a reținut, în esență, că stabilirea domiciliului obligatoriu într-o localitate aflată la mare depărtare de localitatea de domiciliu a reclamantului, datorită situației materiale prospere, considerată drept o amenințare la adresa sistemului politic totalitar, reprezintă o măsură abuzivă la care a fost supusă familia acestuia și se constituie într-o privare de libertate, reclamantul îndeplinind cerințele art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 pentru a putea pretinde acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit.

La stabilirea cuantumului despăgubirilor, tribunalul a ținut seama de repercusiunile prejudiciului moral asupra stării generale a sănătății, precum și asupra posibilității reclamantului de a se realiza deplin pe plan social, profesional și familial. Împotriva sentinței pronunțate de Tribunalul Caraș-Severin a declarat apel pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice București, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Caraș-Severin, solicitând admiterea acestuia și schimbarea în tot a sentinței primei instanțe, în sensul respingerii acțiunii reclamantului. Prin decizia nr. 285/ A din 17 februarie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă, a fost admis apelul și s-a schimbat în tot sentința, iar pe fond, a fost respinsă acțiunea reclamantului.

În considerentele hotărârii s-a reținut că, prin decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, s-a constatat neconstituționalitatea dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009, iar prin decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010 a Curții Constituționale s-a constatat neconstituționalitatea dispozițiilor art. I și II din O.U.G. nr. 62/2010. Față de soluția Curții Constituționale, instanța de apel a constatat că, la data soluționării apelului, nu mai există temeiul juridic prevăzut de legea specială în baza căruia s-a formulat și admis acțiunea de către instanța de fond.

Prin urmare, a reținut că nu poate subzista nici susținerea că, anterior deciziei Curții Constituționale, reclamantul ar fi fost proprietarul unui „bun ” , în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Drepturilor Omului, prin aceea că prima instanță a dat o soluție de admitere totală sau parțială a acțiunii, deoarece pretinsul drept de proprietate este supus condiției stabilite de către norma juridică specială, și, mai ales, izvorul acestui drept este însăși reglementarea din legea specială respectiv art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009. Fiind declarat neconstituțional tocmai izvorului legal al pretinsului drept de proprietate și în lipsa unei manifestări de voință în sensul recunoașterii acestui bun de către legiuitorul intern, acțiunea reclamantului, cât și soluția judiciară întemeiată pe acest text de lege se plasează în afara ordinii constituționale și juridice.

În cauză, a declarat recurs, în termen legal, reclamantul F.S.I. care, invocând temeiurile prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., critică decizia instanței de apel pe considerentul greșitei respingeri a acțiunii, susținând nerespectarea principiului egalității în drepturi și normelor legale în materie, precum și a principiului neretroactivității legii. Recursul se privește ca nefondat, urmând a fi respins în considerarea argumentelor ce succed. Potrivit art. 147 alin. (4) din legea fundamentală, deciziile Curții Constituționale se publică în M. Of. al României iar de la data publicării sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor. Corelativ, art. 11 alin. (3) al Legii nr. 47/1992, republicată, „privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale” dispune că deciziile și hotărârile Curții Constituționale se publică în M. Of.

al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor. Este stabilit astfel, fără echivoc, efectul ex nunc al deciziilor instanței de contencios constituțional, aceasta fiind o aplicare - în materia controlului constituționalității legilor – a principiului general al neretroactivității legilor. Altfel spus, deși încă de la pronunțarea deciziei Curții Constituționale, este deja stabilit că legiuitorul a încălcat norma constituțională, efectul constatării neconformității textului incriminat cu legea fundamentală, nu poate retroactiva, acesta producându-se doar pentru viitor, respectiv de la data publicării deciziei în M. Of. Ca atare, numai până la această dată, prezumția de constituționalitate nu este înlăturată și aplicarea legii nu este afectată, în condițiile în care nu ne aflăm în situația unor acte juridice convenționale, ale căror efecte să fie guvernate de regula tempus regit actum.

În acest context, nu se poate susține că textul aflat în vigoare la data inițierii demersului judiciar (art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009) își prelungește efectele pe toată perioada derulării procesului, chiar după declararea acestuia ca neconstituțional - prin decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale - și respectiv publicarea acestei decizii în M. Of. al României, la 15 noiembrie 2010. Or, în speță, decizia din apel a fost pronunțată la 15 februarie 2011, dată la care - urmare declarării neconformității textului cu legea fundamentală și a publicării în M. Of. a deciziei instanței de contencios constituțional care a constatat această neconformitate - norma juridică pe care s-au întemeiat pretențiile reclamantei, nu mai exista, și în lipsa unor dispoziții legale exprese, nici nu se putea considera că ultraactivează.

În consecință, la momentul la care instanța de apel, devoluând fondul, a fost chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate prin cererea introductivă, dreptul pretins nu mai avea nici un fundament în legislația internă și nici nu se putea invoca existența unui „bun” din perspectiva art. 1 al Protocolului nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în condițiile în care în cauză nu fusese pronunțată o hotărâre definitivă, susceptibilă de a fi pusă în executare. Problema de drept la care se face trimitere prin prezentul recurs – ultraactivitatea unui text de lege și după publicarea în M. Of. a deciziei Curții Constituționale prin care se constată neconformitatea acestuia cu legea fundamentală – a fost de altfel definitiv tranșată de Înalta Curte de Casație și Justiție care (în compunerea prevăzută de art. 330 6 alin. (1) C. proc.

civ., astfel cum acesta a fost modificat și completat prin Legea nr. 202/2010) prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 - publicată în M. Of. nr. 789 din 7 noiembrie 2011, Partea I - a statuat că în situația în care judecătorul continuă să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic, ale cărei efecte au încetat, acesta „nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale jurisdicționale, pe care și-o depășește, arogându-și puteri pe care nici dreptul intern și nici normele convenționale europene, nu i le legitimează”. Așa fiind, în considerarea celor ce preced, recursul urmează a se respinge, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul F.S.I. împotriva deciziei nr. 285/ A din 17 februarie 2011 a Curții de Apel Timișoara , secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 24 ianuarie 2012.