ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1663/2012

Deliberând, în condițiile art. 256 alin. (1) C. proc. civ., asupra recursului de față: Prin acțiunea civilă înregistrată pe rolul Tribunalului Caraș-Severin sub nr. 4055/115 din 04 decembrie 2009, reclamantele B.A. și S.M. au chemat în judecată pârâtul Statul Român prin M.F.P. prin D.G.F.P.

Caraș-Severin, solicitând instanței ca prin hotărârea ce va pronunța, să dispună obligarea pârâtului la plata despăgubirilor pentru prejudiciul moral suferit în urma strămutării (deportării) reclamantelor, părinților și bunicilor acestora, respectiv defuncta N.P., decedată la data de 29 martie 2006, strămutată în perioada 18 iunie 1951 - 20 decembrie 1955, defunctul G.G., decedat la data de 02 februarie 1996, strămutat în perioada 18 iunie 1951 – 20 decembrie 1955 și defuncta B.K., decedată la data de 14 iunie 1976, strămutată în perioada 18 iunie 1951 – 20 decembrie 1955, apreciind că pentru o reparație justă și dreaptă a suferințelor îndurate, plata sumei de 625.000 euro pentru fiecare reclamantă este îndestulătoare.

Prin sentința civilă nr. 880 din 19 mai 2010, pronunțată de Tribunalul Caraș-Severin în dosarul nr. 4055/115/2009, a fost admisă în parte acțiunea civilă formulată și precizată de reclamantele B.A. și S.M., împotriva pârâtului Statul Român prin M.F.P., reprezentat prin D.G.F.P. Caraș-Severin. A fost obligat pârâtul să plătească câte 75.000 euro, echivalent în lei la data efectuării plății, pentru fiecare reclamantă, în parte, cu titlu de daune morale. Pentru a pronunța această hotărâre, Tribunalul Caraș-Severin a reținut următoarele: Prin H.C.M. nr. 200/1951 s-a hotărât ca locuitorii zonei de frontieră cu Iugoslavia de pe o fâșie de 25 km de la graniță să fie strămutați în interiorul țării, iar la data de 05 iunie 1951 a venit și Hotărârea Ministerului Afacerilor Interne pentru declanșarea acțiunii.

Cetățenii vizați de deportare trebuiau luați prin surprindere, astfel încât, întreaga operațiune să nu dureze mai mult de 48 de ore, urmând a fi declanșată concomitent numai în zona cunoscută de conducerea superioară de partid și de Ministerul de Interne. În mare, deportarea propriu-zisă s-a făcut prin trezirea oamenilor în toiul nopții, și punerea în vedere ca în termen de două ore să împacheteze ce puteau să ia cu ei. Bunurile rămase urmau să fie cumpărate la prețuri derizorii de „colectivele de primire formate din delegați al Statului popular și ai Ministerului Agriculturii”. Astfel, pe lângă mutarea într-un loc necunoscut, s-a petrecut și spolierea strămutaților, fiindu-le practic confiscate terenurile avute în proprietate, recoltele aflate pe acestea, parcul zootehnic în majoritate, mașinile și utilajele folosite în agricultură, precum și aproape toate bunurile de valoare din gospodărie.

Deportații au fost urcați în vagoane concepute pentru transportul vitelor, iar după mai mult de o săptămână au ajuns în mijlocul Bărăganului, într-un câmp pe care erau marcate locuri de casă cu țăruși. Străzile și locurile de casă s-au repartizat pe etnii, s-au dat drept „cadou” din partea statului paie pentru chirpici, tocuri de uși și ferestre și au fost invitați să-și ridice singuri locuințele. Condițiile de viață în Bărăgan, astfel cum rezultă și din declarația martorului C.V., au fost îngrozitoare, lipsa produselor alimentare și a medicamentelor, apa potabilă insuficientă, condițiile precare de igienă, au amplificat suferințele apărute în urma deportării. Reclamantele au fost strămutate în Câmpia Bărăganului pe perioada 19 iunie 1951 – 25 martie 1956 alături de mama și bunica lor, în prezent decedate.

Au fost lăsați sub cerul liber primele nopți, apoi și-au făcut colibe ca să se adăpostească de arșița soarelui și de răcoarea nopților, după care au săpat în pământ un bordei acoperit cu stuf până la apropierea iernii când au terminat o căsuță din pământ bătut (chirpici) acoperit cu trestie. Reclamantele și familia lor aveau o situație materială înfloritoare, înainte de strămutare, deținând o casă de locuit mobilată, mai multe terenuri, utilaje pentru lucrarea câmpului, animale, bunuri casnice, etc. La întoarcerea din Bărăgan, bunurile dispăruseră, iar casa era aproape distrusă. Prin stabilirea domiciliului obligatoriu au fost cauzate familiei prejudicii, atât materiale cât și morale, afectându-le membrilor acesteia viața ulterioară și încălcându-se dreptul personal nepatrimonial la libertate, fiind afectate onoarea și reputația celor strămutați, având impact și asupra vieții private a familiei.

Conform dispozițiilor art. 3 din Legea nr. 221/2009, constituie măsură administrativă cu caracter politic orice măsură luată de organele fostei miliții sau securități, având ca obiect dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu, iar conform dispozițiilor art. 5 alin. (1), orice persoană care a făcut în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989 obiectul unei măsuri administrative cu caracter politic, precum și după decesul acesteia, soțul sau descendenții acesteia, până la gradul al II-lea inclusiv, pot solicita instanței de judecată acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit. Din probele administrate rezultă că reclamantele întrunesc condițiile prevăzute de susmenționatele articole pentru a beneficia de acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de el și de antecesorii lor, care au fost privați de libertate pe o perioadă de 4 ani și 6 luni prin măsura strămutării impusă de autorități.

Date fiind gravitatea și numărul încălcărilor constatate în cauză, persoanei strămutate trebuie să i se acorde despăgubiri morale. Este adevărat că nu exista un sistem care să repare pe deplin daunele morale constând în dureri fizice și psihice, întrucât plata unei sume de bani abia dacă poate aduce victimei unele alinări sau satisfacții. În materia daunelor morale, principiul reparării integrale a prejudiciului nu poate avea decât un caracter aproximativ, fapt explicabil în raport de natura neeconomică a respectivelor daune, imposibil de a fi echivalate material. În schimb, se poate acorda victimei o indemnizație cu caracter compensatoriu tinzând la oferirea unui echivalent care, prin excelență poate fi o sumă de bani care îi permite să-și aline suferința.

De aceea, ceea ce trebuie evaluat, în realitate, este despăgubirea care vine să compenseze prejudiciu, și nu prejudiciu ca atare. Recunoașterea unui drept de despăgubire nu se aplică decât prin voința de a oferi o satisfacție care poate contrabalansa efectul vătămării și fără ca această satisfacție să aibă o reală corespondență cu prejudiciul, astfel că la cuantificarea sumei, accentul trebuie pus pe importanța prejudiciului, din punctul de vedere al victimei. În aceste condiții, s-a apreciat că cererea reclamantelor de acordare a daunelor morale este întemeiată, iar la stabilirea întinderii acestora s-a avut în vedere consecințele negative suferite de reclamante, dar și de mama și bunica acestora, atât pe plan fizic, cât și psihic, importanța valorilor morale lezate, intensitatea cu care reclamantele au perceput consecințele vătămării.

Dându-se eficiență criteriului unei satisfacții suficiente și echitabile, cererea a fost admisă pentru suma de câte 75.000 euro, pentru fiecare reclamantă în parte. Indemnizația de care au beneficiat reclamantele în temeiul Decretului Lege nr. 118/19909 nu poate constitui în nici un caz o reparație îndestulătoare a suferințelor îndurate, astfel cum se susține prin întâmpinare. Reclamantele nu au beneficiat de nici o altă despăgubire, astfel cum reiese din declarația acestora pe proprie răspundere. Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâtul Statul Român prin M.F.P., D.G.F.P. Caraș-Severin. Prin decizia civilă nr. 377/ A din 28 februarie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă s-a admis apelul pârâtului, s-a schimbat în tot sentința atacată, în sensul că s-a respins acțiunea reclamantelor.

Fără a supune analizei motivele de apel invocate de pârât Curtea, examinând hotărârea atacată în raport de dispozițiile art. 295 alin. (1) C. proc. civ., în raport de conținutul Deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, decizie publicată în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010, a constatat că apelul pârâtului este întemeiat, fiind admis, pentru considerentele prezentate în continuare. Motivul pentru care reclamantele nu au dreptul la despăgubiri morale în baza art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 este faptul că acest text legal, care reprezintă temeiul juridic al acțiunii, a fost declarat neconstituțional prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, decizie publicată în M. Of.

nr. 761 din 15 noiembrie 2010. Curtea Constituțională a reținut că reglementarea cuprinsă în art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 nu a fost temeinic fundamentată și încalcă normele de tehnică legislativă cuprinse în Legea nr. 24/2000, determinând incoerență și instabilitate legislativă. Din această cauză s-a ajuns la existența unor reglementări paralele și care au aceeași finalitate în domeniul acordării de despăgubiri pentru daunele morale persoanelor persecutate din motive politice în perioada comunistă. Curtea Constituțională a ajuns la această concluzie având în vedere faptul că art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009 are scop identic celui prevăzut de art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990, diferența constând doar în modalitatea de plată a despăgubirilor morale, adică prestații lunare, până la sfârșitul vieții, în cazul art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990 și o sumă globală, în cazul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.

În fine, Curtea Constituțională a constatat că dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 contravin prevederilor art. 1 alin. (3) și (5) din Constituție. În conformitate cu art. 147 alin. (1) din Constituție și cu art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, dispozițiile legale constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, prevederile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept. Conform art. 147 alin. (4) din Constituție și art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, de la data publicării deciziile prin care se constată neconstituționalitatea unei dispoziții legale sunt general obligatorii și au putere de lege numai pentru viitor.

În cazul de față, decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale a fost publicată în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010. Termenul de 45 de zile a expirat fără ca Parlamentul să pună de acord prevederile legale declarate neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Prin urmare, această decizie a Curții Constituționale a devenit obligatorie pentru instanță. Art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, care reprezintă temeiul juridic al acțiunii reclamantelor, și-a încetat efectele juridice. Inexistența temeiului juridic atrage nelegalitatea acțiunii reclamantelor sub aspectul despăgubirilor morale. Nu se poate reține nici că reclamantele aveau, anterior deciziei Curții Constituționale, un „bun” în sensul jurisprudenței C.E.D.O., generată de aplicarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție.

Aveau doar posibilitatea de a-l dobândi printr-o hotărâre judecătorească, pe care însă o puteau pune în executare doar în momentul rămânerii definitive în apel. În cazul de față, nu s-a pronunțat o hotărâre definitivă, cauza aflându-se în apel, care are un caracter devolutiv, instanța fiind îndreptățită să exercite un control complet asupra temeiniciei și legalității hotărârii atacate. Această interpretare se impune, cu atât mai mult cu cât, pct. 10 din art. 322 C. proc. civ., introdus prin Legea nr. 177/2010, reglementează un nou motiv de revizuire, respectiv posibilitatea revizuirii unei hotărâri dacă, după ce a rămas definitivă, Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra excepției invocată în acea cauză, declarând neconstituțională legea, ordonanța ori o dispoziție dintr-o lege sau o ordonanță.

Față de considerentele reținute, Curtea a constatat că nu mai prezintă nici o relevanță și nu se mai impun a fi analizate criticile aduse de apelant hotărârii primei instanțe cu privire la cuantumul despăgubirilor, cu atât mai mult cu cât, art. I și art. II din O.U.G. nr. 62/2010 au fost declarate neconstituționale. Împotriva acestei decizii au declarat recurs, în termen legal, reclamantele B.A. și S.M. Criticile formulate prin motivele de recurs vizează, în esență, următoarele aspecte: - Hotărârea instanței de apel este nelegală, în cauză fiind incident motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., având în vedere nerespectarea principiului egalității în drepturi și normei incidente în această materie.

Astfel, acțiunea introdusă de reclamante a fost înregistrată la Tribunalul Caraș-Severin la data de 04 decembrie 2009, judecata asupra fondului având loc la 19 mai 2010. Interpretarea dată de curtea de apel în cauză duce la încălcarea dispozițiilor art. 16 din Constituția României, creând o discriminare între persoanele care au introdus acțiunea principală în relativ aceeași perioadă și care au obținut o hotărâre în fond rămasă definitivă la alt moment.

De asemenea, o astfel de interpretare este în contradicție cu prevederile art. 1 din Protocolul nr. 12 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, adoptat în anul 2000, în sensul că judecătorul cauzei aflate pe rol este obligat să verifice data înregistrării cererii de chemare în judecată, adică să constate faptul că aceasta a fost introdusă sub imperiul unei legi în vigoare la acea dată și să mai constate că ar exista neegalitate între persoanele care au obținut hotărâre judecătorească definitivă până la data de 15 noiembrie 2010, dată la care s-a publicat decizia Curții Constituționale, față de celelalte persoane, care din cauza tergiversării judecării cauzei au pierdut această șansă.

În consecință, după cum chiar Curtea Constituțională a statuat în jurisprudența sa, respectarea principiului egalității în fața legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situații care, în funcție de scopul urmărit, nu sunt diferite. Simpla împrejurare de fapt, respectiv rămânerea definitivă la alt moment a hotărârilor în fond, nu poate fi calificată drept un criteriu obiectiv și rezonabil de diferențiere, astfel încât nu se poate justifica tratamentul discriminatoriu aplicabil persoanelor îndreptățite la despăgubiri aflate în situații identice la data introducerii acțiunilor. - Nerespectarea principiului neretroactivității legii și normelor legale în materie. Principiul neretroactivității legii civile noi îl constituie regula de drept potrivit căreia, legea civilă se aplică numai situațiilor care se ivesc în practică după intrarea ei în vigoare, neputându-se aplica faptelor sau actelor juridice petrecute anterior.

- Preeminența reglementărilor internaționale în fața legislației interne este consacrată expres de Constituția României, care prevede în art. 20 că „Dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor vor fi interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și cu celelalte tratate la care România este parte. Dacă exista neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile.”În sensul obligativității respectării celor două principii arătate mai sus, Curtea Constituțională s-a pronunțat și prin Decizia nr. 830/2008.

- Nerespectarea dreptului la un proces echitabil. Prin dispozițiile art. 5 din Legea nr. 221/2009, în forma inițială, a fost creată speranța dobândirii unui bun, respectiv dreptul de a obține despăgubiri pentru prejudiciul moral cauzat prin măsura administrativă dispusă, în sensul art. 1 din Protocolul adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, iar intervenția de natură legislativă, constituțională, pe parcursul judecării litigiului duce la încălcarea principiului egalității armelor în procesul civil, cu consecința nerespectării dreptului la un proces echitabil, astfel cum acesta este reglementat prin art. 6 din Convenția Europeană. - Nerespectarea art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, cu privire la nerespectarea noțiunii de „bun” în sensul jurisprudenței C.E.D.O.

În această situație, se apreciază că după pronunțarea unei hotărâri, chiar nedefinitive, persoanele îndreptățite beneficiază de un bun sensul art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Examinând recursul prin prisma criticilor invocate, ce pot fi încadrate în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că nu este fondat, urmând să îl respingă, pentru considerentele ce succed: Analizând criticile formulate de recurentele reclamante, Înalta Curte constată că cele referitoare la respingerea cererii de acordare a daunelor morale față de greșita înlăturare a dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, urmează a fi analizate și din perspectiva Deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011, publicată în M. Of.

al României, Partea I, Nr. 789 din 7 noiembrie 2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii. Problema de drept, din perspectiva căreia a fost soluționată speța în mod definitiv, nu este cea a îndreptățirii reclamantelor la acordarea daunelor morale în condițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, ci aceea dacă respectivul text de lege mai poate fi aplicat cauzei supusă soluționării în recurs, în condițiile în care a fost declarat neconstituțional, printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010, dată de la care a devenit obligatorie pentru instanțele de judecată.

După cum a reținut și instanța de apel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituția României, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept. La alin. (4) al articolului menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.

În raport de această reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga ommnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens. Se reține că această problemă de drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, mai sus-menționată, în sensul că Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă.

Cu alte cuvinte, urmare Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of. Or, în speță, la data publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii. Nu se poate spune nici că, fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezența unui act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.

Dimpotrivă, este vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității, ivit înaintea definitivării sale. Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă, de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel, ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituția interzice în mod categoric. Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor, dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

În speță, nu există însă un drept definitiv câștigat, iar reclamantele nu erau titularele unui bun susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, câtă vreme la data publicării deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul lor. Concluzionând, prin intervenția instanței de contencios constituțional, urmare sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate.

De aceea, nu se poate susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga ommnes și ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice. Pentru toate aceste considerente, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul, cu consecința menținerii deciziei pronunțate de instanța de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantele B.A. și S.M., împotriva deciziei nr. 377/ A din 28 februarie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 08 martie 2012.