ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1663/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1663/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Deliberând, în

condițiile art. 256 alin. (1) C. proc. civ., asupra recursului de față:

Prin acțiunea civilă

înregistrată pe rolul Tribunalului Caraș-Severin sub nr. 4055/115 din 04

decembrie 2009, reclamantele B.A. și S.M. au chemat în judecată pârâtul Statul

Român prin M.F.P. prin D.G.F.P. Caraș-Severin, solicitând instanței ca prin

hotărârea ce va pronunța, să dispună obligarea pârâtului la plata

despăgubirilor pentru prejudiciul moral suferit în urma strămutării

(deportării) reclamantelor, părinților și bunicilor acestora, respectiv

defuncta N.P., decedată la data de 29 martie 2006, strămutată în perioada 18

iunie 1951 - 20 decembrie 1955, defunctul G.G., decedat la data de 02 februarie

1996, strămutat în perioada 18 iunie 1951 – 20 decembrie 1955 și defuncta B.K.,

decedată la data de 14 iunie 1976, strămutată în perioada 18 iunie 1951 – 20

decembrie 1955, apreciind că pentru o reparație justă și dreaptă a suferințelor

îndurate, plata sumei de 625.000 euro pentru fiecare reclamantă este

îndestulătoare.

Prin sentința civilă

nr. 880 din 19 mai 2010, pronunțată de Tribunalul Caraș-Severin în dosarul nr.

4055/115/2009, a fost admisă în parte acțiunea civilă formulată și precizată de

reclamantele B.A. și S.M., împotriva pârâtului Statul Român prin M.F.P.,

reprezentat prin D.G.F.P. Caraș-Severin.

A fost obligat

pârâtul să plătească câte 75.000 euro, echivalent în lei la data efectuării

plății, pentru fiecare reclamantă, în parte, cu titlu de daune morale.

Pentru a pronunța

această hotărâre, Tribunalul Caraș-Severin a reținut următoarele:

Prin H.C.M. nr.

200/1951 s-a hotărât ca locuitorii zonei de frontieră cu Iugoslavia de pe o

fâșie de 25 km de la graniță să fie strămutați în interiorul țării, iar la data

de 05 iunie 1951 a venit și Hotărârea Ministerului Afacerilor Interne pentru

declanșarea acțiunii.

Cetățenii vizați de

deportare trebuiau luați prin surprindere, astfel încât, întreaga operațiune să

nu dureze mai mult de 48 de ore, urmând a fi declanșată concomitent numai în

zona cunoscută de conducerea superioară de partid și de Ministerul de Interne.

În mare, deportarea

propriu-zisă s-a făcut prin trezirea oamenilor în toiul nopții, și punerea în

vedere ca în termen de două ore să împacheteze ce puteau să ia cu ei.

Bunurile rămase urmau

să fie cumpărate la prețuri derizorii de „colectivele de primire formate din

delegați al Statului popular și ai Ministerului Agriculturii”.

Astfel, pe lângă

mutarea într-un loc necunoscut, s-a petrecut și spolierea strămutaților,

fiindu-le practic confiscate terenurile avute în proprietate, recoltele aflate

pe acestea, parcul zootehnic în majoritate, mașinile și utilajele folosite în

agricultură, precum și aproape toate bunurile de valoare din gospodărie.

Deportații au fost

urcați în vagoane concepute pentru transportul vitelor, iar după mai mult de o

săptămână au ajuns în mijlocul Bărăganului, într-un câmp pe care erau marcate

locuri de casă cu țăruși. Străzile și locurile de casă s-au repartizat pe

etnii, s-au dat drept „cadou” din partea statului paie pentru chirpici, tocuri

de uși și ferestre și au fost invitați să-și ridice singuri locuințele.

Condițiile de viață

în Bărăgan, astfel cum rezultă și din declarația martorului C.V., au fost

îngrozitoare, lipsa produselor alimentare și a medicamentelor, apa potabilă

insuficientă, condițiile precare de igienă, au amplificat suferințele apărute

în urma deportării.

Reclamantele au fost

strămutate în Câmpia Bărăganului pe perioada 19 iunie 1951 – 25 martie 1956

alături de mama și bunica lor, în prezent decedate.

Au fost lăsați sub

cerul liber primele nopți, apoi și-au făcut colibe ca să se adăpostească de

arșița soarelui și de răcoarea nopților, după care au săpat în pământ un bordei

acoperit cu stuf până la apropierea iernii când au terminat o căsuță din pământ

bătut (chirpici) acoperit cu trestie.

Reclamantele și

familia lor aveau o situație materială înfloritoare, înainte de strămutare, deținând

o casă de locuit mobilată, mai multe terenuri, utilaje pentru lucrarea

câmpului, animale, bunuri casnice, etc.

La întoarcerea din

Bărăgan, bunurile dispăruseră, iar casa era aproape distrusă.

Prin stabilirea

domiciliului obligatoriu au fost cauzate familiei prejudicii, atât materiale

cât și morale, afectându-le membrilor acesteia viața ulterioară și

încălcându-se dreptul personal nepatrimonial la libertate, fiind afectate

onoarea și reputația celor strămutați, având impact și asupra vieții private a familiei.

Conform dispozițiilor

art. 3 din Legea nr. 221/2009, constituie măsură administrativă cu caracter

politic orice măsură luată de organele fostei miliții sau securități, având ca

obiect dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu, iar conform

dispozițiilor art. 5 alin. (1), orice persoană care a făcut în perioada 06

martie 1945-22 decembrie 1989 obiectul unei măsuri administrative cu caracter

politic, precum și după decesul acesteia, soțul sau descendenții acesteia, până

la gradul al II-lea inclusiv, pot solicita instanței de judecată acordarea unor

despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit.

Din probele

administrate rezultă că reclamantele întrunesc condițiile prevăzute de

susmenționatele articole pentru a beneficia de acordarea unor despăgubiri

pentru prejudiciul moral suferit de el și de antecesorii lor, care au fost

privați de libertate pe o perioadă de 4 ani și 6 luni prin măsura strămutării

impusă de autorități.

Date fiind gravitatea

și numărul încălcărilor constatate în cauză, persoanei strămutate trebuie să i

se acorde despăgubiri morale.

Este adevărat că nu

exista un sistem care să repare pe deplin daunele morale constând în dureri

fizice și psihice, întrucât plata unei sume de bani abia dacă poate aduce

victimei unele alinări sau satisfacții. În materia daunelor morale, principiul

reparării integrale a prejudiciului nu poate avea decât un caracter

aproximativ, fapt explicabil în raport de natura neeconomică a respectivelor

daune, imposibil de a fi echivalate material. În schimb, se poate acorda

victimei o indemnizație cu caracter compensatoriu tinzând la oferirea unui

echivalent care, prin excelență poate fi o sumă de bani care îi permite să-și

aline suferința.

De aceea, ceea ce

trebuie evaluat, în realitate, este despăgubirea care vine să compenseze

prejudiciu, și nu prejudiciu ca atare.

Recunoașterea unui

drept de despăgubire nu se aplică decât prin voința de a oferi o satisfacție

care poate contrabalansa efectul vătămării și fără ca această satisfacție să

aibă o reală corespondență cu prejudiciul, astfel că la cuantificarea sumei,

accentul trebuie pus pe importanța prejudiciului, din punctul de vedere al

victimei.

În aceste condiții,

s-a apreciat că cererea reclamantelor de acordare a daunelor morale este

întemeiată, iar la stabilirea întinderii acestora s-a avut în vedere

consecințele negative suferite de reclamante, dar și de mama și bunica

acestora, atât pe plan fizic, cât și psihic, importanța valorilor morale

lezate, intensitatea cu care reclamantele au perceput consecințele vătămării.

Dându-se eficiență

criteriului unei satisfacții suficiente și echitabile, cererea a fost admisă

pentru suma de câte 75.000 euro, pentru fiecare reclamantă în parte.

Indemnizația de care

au beneficiat reclamantele în temeiul Decretului Lege nr. 118/19909 nu poate

constitui în nici un caz o reparație îndestulătoare a suferințelor îndurate,

astfel cum se susține prin întâmpinare.

Reclamantele nu au

beneficiat de nici o altă despăgubire, astfel cum reiese din declarația

acestora pe proprie răspundere.

Împotriva acestei

sentințe a declarat apel pârâtul Statul Român prin M.F.P., D.G.F.P.

Caraș-Severin.

Prin decizia civilă

nr. 377/ A din 28 februarie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă s-a

admis apelul pârâtului, s-a schimbat în tot sentința atacată, în sensul că s-a

respins acțiunea reclamantelor.

Fără a supune

analizei motivele de apel invocate de pârât Curtea, examinând hotărârea atacată

în raport de dispozițiile art. 295 alin. (1) C. proc. civ., în raport de

conținutul Deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale,

decizie publicată în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010, a constatat că

apelul pârâtului este întemeiat, fiind admis, pentru considerentele prezentate

în continuare.

Motivul pentru care

reclamantele nu au dreptul la despăgubiri morale în baza art. 5 alin. (1) lit.

a) din Legea nr. 221/2009 este faptul că acest text legal, care reprezintă

temeiul juridic al acțiunii, a fost declarat neconstituțional prin Decizia nr.

1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, decizie publicată în M.

Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010.

Curtea

Constituțională a reținut că reglementarea cuprinsă în art. 5 alin. (1) lit. a)

din Legea nr. 221/2009 nu a fost temeinic fundamentată și încalcă normele de

tehnică legislativă cuprinse în Legea nr. 24/2000, determinând incoerență și

instabilitate legislativă.

Din această cauză s-a

ajuns la existența unor reglementări paralele și care au aceeași finalitate în

domeniul acordării de despăgubiri pentru daunele morale persoanelor persecutate

din motive politice în perioada comunistă. Curtea Constituțională a ajuns la

această concluzie având în vedere faptul că art. 5 lit. a) din Legea nr.

221/2009 are scop identic celui prevăzut de art. 4 din Decretul-lege nr.

118/1990, diferența constând doar în modalitatea de plată a despăgubirilor

morale, adică prestații lunare, până la sfârșitul vieții, în cazul art. 4 din

Decretul-lege nr. 118/1990 și o sumă globală, în cazul art. 5 alin. (1) lit. a)

din Legea nr. 221/2009.

În fine, Curtea

Constituțională a constatat că dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea

nr. 221/2009 contravin prevederilor art. 1 alin. (3) și (5) din Constituție.

În conformitate cu

art. 147 alin. (1) din Constituție și cu art. 31 alin. (3) din Legea nr.

47/1992, dispozițiile legale constatate ca fiind neconstituționale își

încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții

Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul nu pune de acord

prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui

termen, prevederile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de

drept.

Conform art. 147

alin. (4) din Constituție și art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, de la

data publicării deciziile prin care se constată neconstituționalitatea unei

dispoziții legale sunt general obligatorii și au putere de lege numai pentru

viitor.

În cazul de față,

decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale a fost

publicată în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010. Termenul de 45 de zile a

expirat fără ca Parlamentul să pună de acord prevederile legale declarate

neconstituționale cu dispozițiile Constituției.

Prin urmare, această

decizie a Curții Constituționale a devenit obligatorie pentru instanță.

Art. 5 alin. (1) lit.

a) din Legea nr. 221/2009, care reprezintă temeiul juridic al acțiunii

reclamantelor, și-a încetat efectele juridice.

Inexistența temeiului

juridic atrage nelegalitatea acțiunii reclamantelor sub aspectul despăgubirilor

morale.

Nu se poate reține

nici că reclamantele aveau, anterior deciziei Curții Constituționale, un „bun”

în sensul jurisprudenței C.E.D.O., generată de aplicarea art. 1 din Protocolul

nr. 1 adițional la Convenție. Aveau doar posibilitatea de a-l dobândi printr-o

hotărâre judecătorească, pe care însă o puteau pune în executare doar în

momentul rămânerii definitive în apel.

În cazul de față, nu

s-a pronunțat o hotărâre definitivă, cauza aflându-se în apel, care are un

caracter devolutiv, instanța fiind îndreptățită să exercite un control complet

asupra temeiniciei și legalității hotărârii atacate.

Această interpretare

se impune, cu atât mai mult cu cât, pct. 10 din art. 322 C. proc. civ.,

introdus prin Legea nr. 177/2010, reglementează un nou motiv de revizuire,

respectiv posibilitatea revizuirii unei hotărâri dacă, după ce a rămas

definitivă, Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra excepției invocată în

acea cauză, declarând neconstituțională legea, ordonanța ori o dispoziție

dintr-o lege sau o ordonanță.

Față de considerentele

reținute, Curtea a constatat că nu mai prezintă nici o relevanță și nu se mai

impun a fi analizate criticile aduse de apelant hotărârii primei instanțe cu

privire la cuantumul despăgubirilor, cu atât mai mult cu cât, art. I și art. II

din O.U.G. nr. 62/2010 au fost declarate neconstituționale.

Împotriva acestei

decizii au declarat recurs, în termen legal, reclamantele B.A. și S.M.

Criticile formulate

prin motivele de recurs vizează, în esență, următoarele aspecte:

- Hotărârea instanței

de apel este nelegală, în cauză fiind incident motivul prevăzut de art. 304

pct. 9 C. proc. civ., având în vedere nerespectarea principiului egalității în

drepturi și normei incidente în această materie.

Astfel, acțiunea

introdusă de reclamante a fost înregistrată la Tribunalul Caraș-Severin la data

de 04 decembrie 2009, judecata asupra fondului având loc la 19 mai 2010.

Interpretarea dată de

curtea de apel în cauză duce la încălcarea dispozițiilor art. 16 din

Constituția României, creând o discriminare între persoanele care au introdus

acțiunea principală în relativ aceeași perioadă și care au obținut o hotărâre

în fond rămasă definitivă la alt moment.

De asemenea, o astfel

de interpretare este în contradicție cu prevederile art. 1 din Protocolul nr.

12 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților

fundamentale, adoptat în anul 2000, în sensul că judecătorul cauzei aflate pe

rol este obligat să verifice data înregistrării cererii de chemare în judecată,

adică să constate faptul că aceasta a fost introdusă sub imperiul unei legi în

vigoare la acea dată și să mai constate că ar exista neegalitate între

persoanele care au obținut hotărâre judecătorească definitivă până la data de

15 noiembrie 2010, dată la care s-a publicat decizia Curții Constituționale, față

de celelalte persoane, care din cauza tergiversării judecării cauzei au pierdut

această șansă.

În consecință, după

cum chiar Curtea Constituțională a statuat în jurisprudența sa, respectarea

principiului egalității în fața legii presupune instituirea unui tratament egal

pentru situații care, în funcție de scopul urmărit, nu sunt diferite.

Simpla împrejurare de

fapt, respectiv rămânerea definitivă la alt moment a hotărârilor în fond, nu

poate fi calificată drept un criteriu obiectiv și rezonabil de diferențiere,

astfel încât nu se poate justifica tratamentul discriminatoriu aplicabil

persoanelor îndreptățite la despăgubiri aflate în situații identice la data

introducerii acțiunilor.

- Nerespectarea

principiului neretroactivității legii și normelor legale în materie.

Principiul

neretroactivității legii civile noi îl constituie regula de drept potrivit

căreia, legea civilă se aplică numai situațiilor care se ivesc în practică după

intrarea ei în vigoare, neputându-se aplica faptelor sau actelor juridice petrecute

anterior.

- Preeminența

reglementărilor internaționale în fața legislației interne este consacrată

expres de Constituția României, care prevede în art. 20 că „Dispozițiile

constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor vor fi interpretate

și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu

pactele și cu celelalte tratate la care România este parte. Dacă exista

neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale

ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate

reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau

legile interne conțin dispoziții mai favorabile.”În sensul obligativității

respectării celor două principii arătate mai sus, Curtea Constituțională s-a

pronunțat și prin Decizia nr. 830/2008.

- Nerespectarea

dreptului la un proces echitabil.

Prin dispozițiile

art. 5 din Legea nr. 221/2009, în forma inițială, a fost creată speranța

dobândirii unui bun, respectiv dreptul de a obține despăgubiri pentru

prejudiciul moral cauzat prin măsura administrativă dispusă, în sensul art. 1

din Protocolul adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a

libertăților fundamentale, iar intervenția de natură legislativă,

constituțională, pe parcursul judecării litigiului duce la încălcarea

principiului egalității armelor în procesul civil, cu consecința nerespectării

dreptului la un proces echitabil, astfel cum acesta este reglementat prin art.

6 din Convenția Europeană.

- Nerespectarea art.

1 din Protocolul 1 adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și

a libertăților fundamentale, cu privire la nerespectarea noțiunii de „bun” în

sensul jurisprudenței C.E.D.O.

În această situație,

se apreciază că după pronunțarea unei hotărâri, chiar nedefinitive, persoanele

îndreptățite beneficiază de un bun sensul art. 1 din Protocolul 1 adițional la

Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Examinând recursul

prin prisma criticilor invocate, ce pot fi încadrate în dispozițiile art. 304

pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că nu este fondat, urmând să îl

respingă, pentru considerentele ce succed:

Analizând criticile

formulate de recurentele reclamante, Înalta Curte constată că cele referitoare

la respingerea cererii de acordare a daunelor morale față de greșita înlăturare

a dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, urmează a fi

analizate și din perspectiva Deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011, publicată

în M. Of. al României, Partea I, Nr. 789 din 7 noiembrie 2011, pronunțată de

Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii.

Problema de drept,

din perspectiva căreia a fost soluționată speța în mod definitiv, nu este cea a

îndreptățirii reclamantelor la acordarea daunelor morale în condițiile art. 5

alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, ci aceea dacă respectivul text de

lege mai poate fi aplicat cauzei supusă soluționării în recurs, în condițiile

în care a fost declarat neconstituțional, printr-un control a posteriori de

constituționalitate, prin decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21

octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010,

dată de la care a devenit obligatorie pentru instanțele de judecată.

După cum a reținut și

instanța de apel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituția României,

dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își

încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții

Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord

prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata

acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept.

La alin. (4) al

articolului menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la

data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere

numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la

art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții

Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.

În raport de această

reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea

neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale,

care produce efecte pentru viitor și erga ommnes, se aplică și acțiunilor în

curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Se reține că această

problemă de drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011

pronunțată de Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, mai

sus-menționată, în sensul că Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale

produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data

publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care la această dată

era deja pronunțată o hotărâre definitivă.

Cu alte cuvinte,

urmare Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5

alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu

mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data

publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of.

Or, în speță, la data

publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curții

Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza

nefiind deci soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii.

Nu se poate spune

nici că, fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5

alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele

textului de lege să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii

judiciare, întrucât nu suntem în prezența unui act juridic convențional ale

cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.

Dimpotrivă, este

vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi

este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității,

ivit înaintea definitivării sale.

Cum norma tranzitorie

cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă, de ordine

publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece

altfel, ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte

juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică,

ceea ce Constituția interzice în mod categoric.

Pe de altă parte,

împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru

viitor, dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al

neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor

drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

În speță, nu există

însă un drept definitiv câștigat, iar reclamantele nu erau titularele unui bun

susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la

Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, câtă

vreme la data publicării deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu

exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul lor.

Concluzionând, prin

intervenția instanței de contencios constituțional, urmare sesizării acesteia

cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal

într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de

constituționalitate.

De aceea, nu se poate

susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea

lui de efecte erga ommnes și ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru

că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal

constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței

dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.

Pentru toate aceste

considerente, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.,

Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul, cu consecința menținerii

deciziei pronunțate de instanța de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamantele B.A. și S.M., împotriva deciziei

nr. 377/ A din 28 februarie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 08 martie 2012.