ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1801/2012

Deliberând, în condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 1639 din 13 octombrie 2010, Tribunalul Caraș-Severin, a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta I.V.V., în nume propriu și ca moștenitoare după defuncta sa mamă I.P., împotriva pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de D.G.F.P. Caraș-Severin; a obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 12.000 euro, echivalent în RON la data efectuării plății, cu titlu de daune morale și a luat act de renunțarea reclamantei la despăgubiri după I.I., fără cheltuieli de judecată. Pentru a pronunța astfel, Tribunalul, a reținut că prin acțiunea formulată reclamanta I.V.V.

a chemat în judecată pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând instanței ca, prin hotărârea ce va pronunța, să dispună obligarea pârâtului la plata despăgubirilor pentru prejudiciul moral suferit în urma strămutării (deportării) reclamantei și părinților acesteia, respectiv defunctul I.I., decedat la data de 10 februarie 1981, strămutat în perioada 18 iunie 1951-20 decembrie 1955, a defunctei I.P., decedată la data de 17 noiembrie 1992, strămutată în perioada 18 iunie 1951-20 decembrie 1955, în B., apreciind că, pentru o reparație justă și dreaptă a suferințelor îndurate, plata sumei de 750.000 euro pentru fiecare reclamant este îndestulătoare. La termenul de judecată din 5 mai 2010, reclamanta și-a precizat acțiunea în sensul că înțelege și solicită despăgubiri în nume propriu și în calitate de moștenitoare după defuncta sa mamă I.P., renunțând la despăgubiri după tatăl său vitreg I.I.

Din analiza materialului probator administrat în cauză, Tribunalul a reținut că prin H.C.M. nr. 200/1951 s-a hotărât ca locuitorii zonei de frontieră cu Iugoslavia de pe o fâșie de 25 km, de la graniță să fie strămutați în interiorul țării, iar la data de 5 iunie 1951 a venit și hotărârea M.A.I. pentru declanșarea acțiunii. Reclamanta a fost deportată împreună cu părinții în B., în perioada 18 iunie 1951-20 decembrie 1955. La momentul la care familia a fost nevoită să-și părăsească domiciliul, au fost obligați să abandoneze casa în care locuiau, care ulterior a fost folosită de autorități în parte ca dispensar și în parte ca locuință pentru organele de miliție și care a fost găsită la întoarcere întru-un avansat stadiu de degradare, precum și alte bunuri.

La întoarcerea din B., terenurile nu au mai fost restituite, rămânând în proprietatea Statului. Instanța de fond a arătat că, prin stabilirea domiciliului obligatoriu au fost cauzate familiei reclamantei prejudicii atât materiale cât și morale, afectându-le membrilor acesteia viața ulterioară și încălcându-se dreptul personal nepatrimonial la libertate, fiind afectate onoarea și reputația celor strămutați, și având impact și asupra vieții private a familiei. Din probele administrate, Tribunalul a reținut că reclamanta întrunește condițiile prevăzute de art. 3 și art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009 pentru a beneficia de acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de ea și de antecesorii ei, care au fost privați de libertate pe o perioadă de aproximativ 5 ani prin măsura strămutării impusă de autorități.

Date fiind gravitatea și numărul încălcărilor constatate în cauză, persoanei strămutate trebuie să i se acorde despăgubiri morale. În aceste condiții, s-a apreciat că cererea reclamantei de acordare a daunelor morale este întemeiată, iar la stabilirea întinderii acestora s-au avut în vedere consecințele negative suferite de reclamantă și de părinții acesteia, atât pe plan fizic, cât și psihic, importanța valorii morale lezate, intensitatea cu care reclamanta a perceput consecințele vătămării. Dându-se eficiență criteriului unei satisfacții suficiente și echitabile, cererea a fost admisă pentru suma de 12.000 euro. Față de dispozițiile art. 3, art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, art. 6, 8 C.E.D.O., jurisprudența C.E.D.O.

(cauza Kudla vs Polonia), a respectării art. I din Protocolul nr. l, în conformitate cu art. 41 din Convenție, prima instanță a considerat că, atâta timp cât reclamanta a făcut dovada gravului prejudiciu moral suferit, are dreptul de a beneficia de o reparație echitabilă și nediscriminatorie în raport cu alte categorii de beneficiari ai Legii nr. 221/2009. Împotriva acestei sentințe, au declarat apel reclamanta I.V.V. și pârâtul Statul Român reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice prin D.G.F.P. Caraș-Severin. Prin decizia nr. 327 din 22 februarie 2011, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a respins apelul declarat de reclamantă; a admis apelul declarat de pârât; a schimbat sentința atacată, în sensul că a respins acțiunea civilă formulată de reclamanta I.V.V.

împotriva pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice. Pentru a decide astfel, instanța de apel, a reținut că prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, a fost admisă excepția de neconstitutionalitate ridicată de Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, și, în consecință, s-a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare, sunt neconstituționale.

Astfel, Curtea Constituțională, a reținut că în materia despăgubirilor pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate din motive politice în perioada comunistă, există două norme juridice cu aceeași finalitate și anume art. 4 din Decretul-Lege nr. 118/1990 și art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, diferența constând doar în modalitatea de plată> adică prestații lunare, în cazul art. 4 din Decretul-Lege nr. 118/1990 și o sumă globală, în cazul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, așa încât despăgubirile prevăzute în cel de-al doilea text mai sus-menționat nu pot fi considerate drepte, echitabile și rezonabile.

Curtea Constituțională a mai avut în vedere că, prin Decretul-Lege nr. 118/1990, legiuitorul a stabilit condițiile și cuantumul indemnizațiilor lunare, astfel încât intervenția sa, prin art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/1009, după 20 de ani de la adoptarea primei reglementări cu același obiect aduce atingere valorii supreme de dreptate, precizând în acord cu jurisprudența C.E.D.O. că atenuarea vechilor violări nu trebuie să creeze noi nedreptăți și că nu s-ar putea susține ideea că, prin adoptarea art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2001, persoanele în cauză ar putea avea o „speranță legitimă" la acordarea despăgubirilor morale (Hotărârea din 28 septembrie 2004 în cauza Kopecky contra Slovaciei, decizia asupra admisibilității din 2 decembrie 2008 în cauza Slavov și alții contra Bulgariei), câtă vreme dispoziția legală este anulată pe calea exercitării controlului de constituționalitate al acesteia.

Totodată, Curtea Constituțională, a reținut în motivarea deciziei că reglementarea criticată încalcă normele de tehnică legislativă prevăzute de Legea nr. 24/2000, care consacră unicitatea reglementării în materie, precum și principiul legalității, conchizând că dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare, contravin dispozițiilor art. 1 alin. (3) și (5) din Constituție.

În ceea ce privește efectele Deciziei nr. 1338 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale în raport cu cauza de față, Curtea de Apel, a avut în vedere că sunt aplicabile dispozițiile art. 147 alin. (1) din Constituție [prevăzute și de art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992], potrivit cărora „dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare, precum și cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției". De asemenea, sunt aplicabile speței și dispozițiile art. 47 alin. (4) din Constituție, potrivit cărora deciziile Curții Constituționale se publică în M. Of.

al României, iar de la data publicării sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor. Astfel, având în vedere că Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale a fost publicată în M. Of. al României nr. 761/15.11.2010, iar în intervalul de 45 de zile de la publicare, Parlamentul nu a pus de acord prevederile declarate neconstituționale (art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/1009) cu dispozițiile Constituției, rezultă că aceste prevederi și-au încetat efectele juridice, ceea ce înseamnă că nu mai pot fi aplicate și că nu mai sunt obligatorii, la fel ca normele abrogate. Așadar, fiind desființat temeiul juridic care a stat la baza admiterii acțiunii reclamantei, respectiv art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, instanța de apel a apreciat că se impune în cauză soluția admiterii apelului pârâtului cu consecința schimbării sentinței și respingerii acțiunii reclamantei.

Această soluție se impune, chiar dacă pricina se află în apel, avându-se în vedere că norma constatată ca fiind neconstituțională a dat naștere unei situații juridice legale (obiective), aflată în curs de desfășurare (facta pendentia), care nu este pe deplin constituită până la pronunțarea unei hotărâri definitive. Or, apelul este devolutiv, ceea ce înseamnă că el readuce în fața instanței de control judiciar toate problemele de fapt și de drept dezbătute în prima instanță, provocând o nouă judecată asupra fondului. Această soluție se impune cu atât mai mult cu cât potrivit art. 322 alin. (1) pct. 10 C. proc.

civ., revizuirea unei hotărâri rămase definitivă în instanța de apel sau prin neapelare, precum și a unei hotărâri dată de o instanță de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere dacă, după ce hotărârea a rămas definitivă, Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra excepției invocate în acea cauză, declarând neconstituțională legea sau dispoziția dintr-o lege care a făcut obiectul acelei excepții. În plus, cu privire la prejudiciul moral invocat de către reclamantă, s-a constatat că acesta s-a produs în urmă cu peste 50 de ani, astfel că, în prezent, acesta s-a disipat substanțial, fiind reparat integral ca urmare a recunoașterii comportamentului abuziv al Statului comunist, precum și prin beneficiile acordate conform Decretului-Lege nr. 118/1990, nemaimpunându-se acordarea unei sume cu acest titlu.

Reparația acordată prin cele două componente (una morală și una materială) de către actul normativ anterior menționat este îndestulătoare, acoperind integral prejudiciul produs prin comportamentul autorităților comuniste, cu atât mai mult cu cât măsurile priveau și persoanele antecesorilor reclamantei, astfel că și afectarea psihică a acesteia, din perspectiva prejudiciului moral al antecesorilor, este mai redusă. Față de considerentele expuse, ce privesc fondul pretențiilor reclamantei, Curtea de Apel, a reținut că, atâta timp cât a dispărut temeiul de drept al pretențiilor acesteia, nu se impune reanalizarea prejudiciului moral suferit și a cuantumului daunelor cuvenite cu acest titlu întrucât, indiferent de aceste aspecte, reclamantei nu i se cuvin despăgubiri în baza acestui text de lege [art. 5 alin. (1) lit. a)] pentru prejudiciul moral invocat.

Împotriva acestei decizii, a declarat recurs reclamanta I.V.V., solicitând modificarea hotărârii atacate, în sensul respingerii apelului pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, ca nefondat și admiterii apelului declarat de reclamantă, cu mărirea sumei acordate cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit ia un cuantum apropiat de cel solicitat în acțiunea introductive. În motivarea recursului, reclamanta a invocat nerespectarea principiului egalității în drepturi și normelor legale în materie. Acțiunea a fost înregistrată și judecată în fond înainte de judecarea excepției de neconstituționalitate a art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, situație în care decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale nu este aplicabilă în cauză.

A aprecia altfel ar duce la încălcarea disp. art. 16 din Constituția României și este în contradicție cu prevederile art. l din Protocolul la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale adoptat in anul 2000. Judecătorul cauzei aflate pe rol este obligat să verifice data înregistrării cererii de chemare în judecată, adică să constate faptul că aceasta a fost introdusă sub imperiul unei legi în vigoare la acea dată și să mai constate că ar exista neegalitate între persoanele care au obținut hotărâre judecătorească definitivă până la data de 15 noiembrie 2010, dată la care s-a publicat decizia Curții Constituționale, față de celelalte persoane, care din cauza tergiversării judecării cauzei au pierdut această șansă.

În consecință, după cum chiar Curtea Constituțională a statuat in jurisprudența sa, respectarea principiului egalității în fața legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situații care, în funcție de scopul urmărit, nu sunt diferite. Simpla împrejurare de fapt, respectiv rămânerea definitivă la alt moment a hotărârilor în fond, nu poate fi calificată drept un criteriu obiectiv și rezonabil de diferențiere, astfel încât nu se poate justifica tratamentul discriminatoriu aplicabil persoanelor îndreptățite la despăgubiri aflate în situații identice la data introducerii acțiunilor. Totodată, reclamanta a invocat nerespectarea principiului neretroactivității legii și normelor legale în materie.

Principiul neretroactivității legii civile noi îl constituie regula de drept potrivit căreia legea civilă se aplică numai situațiilor care se ivesc în practică după intrarea ei în vigoare, neputându-se aplica faptelor sau actelor juridice petrecute anterior. Acest principiu este expres consacrat în art. 1 C. civ., precum și în art. 15 alin. (2) din Constituția României,. În sensul aplicării principiului neretroactivității este și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, invocată și de Curtea Constituțională în motivarea Deciziei nr. 1354/2010. Preeminența reglementărilor internaționale în fața legislației interne este consacrată expres de Constituția României, care prevede în art. 20. În sensul obligativității respectării celor două principii arătate mai sus.

Curtea Constituțională s-a pronunțat și prin Decizia nr. 83 0/2008. Prin motivele de recurs, reclamanta a susținut și nerespectarea art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Noțiunea de „bun" în sensul jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului este generată de aplicarea art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenție. Potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, noțiunea de „bunuri" privește atât bunurile actuale având o valoare patrimonială, precum și în situații precis delimitate, creanțele determinate potrivit dreptului intern corespunzătoare unor bunuri cu privire la care cel îndreptățit poate avea o speranță legitimă că ar putea să se bucure efectiv de dreptul său de proprietate.

Tot potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, atunci când un stat contractant, după ce a ratificat Convenția și implicit Protocolul nr. l, adoptă o legislație prin care stabilește restituirea totală sau parțială a bunurilor confiscate de regimul anterior, se poate considera că noul cadru juridic creează un nou drept de proprietate pentru categoria de persoane care îndeplinesc anumite condiții. În această situație, apreciază recurenta-reclamantă că, după pronunțarea unei hotărâri, chiar nedefinitive, persoanele îndreptățite beneficiază de un bun în sensul art. l din Protocolul 1 adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Recurenta a arătat că motivul de revizuire prevăzut la pct. 10 din art. 322 C. proc.

civ. nu are incidență în cauză, întrucât intimatul-pârât nu a invocat neconstituționalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, Curtea Constituțională nepronunțând o hotărâre cu privire la această pricină. În ce privește apelul declarat de recurenta-intimată, aceasta este nemulțumită de cuantumul despăgubirilor acordate pentru prejudiciul moral suferit în urma strămutării de către de către mama sa, cuantum care nu s-a circumscris în sfera celor acordate de instanța de fond în alte cauze similare, situație în care apelul trebuia admis și mărită suma acordată cu titlul de despăgubire. Modificarea adusă art. 5 din Legea nr. 221/2009 prin O.U.G. nr. 62/2010 a fost declarată neconstituțională prin Decizia Curții Constituționale nr. 1354/2010, astfel că plafonarea sumelor stabilită prin acest act normativ nu mai opera la data judecării apelului.

Recursul este nefondat pentru considerentele ce succed: Criticile formulate de recurentă aduc în discuție chestiunea efectelor, în cauză, ale Deciziei Curții Constituționale nr. 135 8/2010. Cererea reclamantei de acordare a despăgubirilor pentru daune morale a fost întemeiată pe dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, potrivit cărora persoanele care au suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, pot solicita instanței de judecată acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare. Prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstituționale prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, publicată în M. Of./15.11.2010, situație în care devin pe deplin incidente dispozițiile art. 147 din Constituție și art. 31 din Legea nr. 47/1992.

În raport de această reglementare, constituțională și legala, : s-a pus problema dacă declararea necoristituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens. Această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. l2 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, publicată în M. Of. nr. 789/7.11.2011, în sensul că s-a stabilit că Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă.

Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr. 135 8/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of. În considerentele, acestei decizii, Înalta Curtea, a examinat efectele deciziei de neconstituționalitate, atât din perspectiva dreptului intern intertemporal, dar și prin prisma dispozițiilor art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, referitoare la dreptul la un proces echitabil, art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, privind protecția proprietății, respectiv, art. 14 din Convenție raportat la art. l din Protocolul nr. 12, privind dreptul la nediscriminare, soluția dată în soluționarea recursului în interesul legii fiind obligatorie pentru instanțe, conform art. 330 alin. (4) C. proc.

civ. Astfel, s-a reținut, în motivarea acestei decizii, că dreptul la acțiune pentru obținerea reparației prevăzute de lege este supus evaluării jurisdictionale și, atâta vreme cât această evaluare nu s-a finalizat printr-o hotărâre judecătorească definitivă, situația juridică este încă în curs de constituire (facta pendentid), intrând sub incidența efectelor deciziei Curții Constituționale, decizie care este de aplicare imediată. Nu se poate spune că, fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu avem de-a face cu un act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.

În considerentele aceleiași decizii în interesul legii s-a argumentat și sub aspectul raportului dintre dreptul la un proces echitabil, consacrat de art. 6 parag. 1 din Convenție și efectele deciziei Curții Constituționale. În acest sens, s-a reținut că, prin intervenția instanței de contencios constituțional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate. De aceea, nu se poate susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nune ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal și constituțional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.

Dreptul de acces la Tribunal și protecția oferită de art. 6 parag. 1 din Convenția europeană a drepturilor omului nu înseamnă recunoașterea unui drept care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă. În cadrul acelorași considerente, Înalta Curte, a reținut că, atunci când intervine controlul de constituționalitate declanșat la cererea uneia din părțile procesului, nu se poate susține că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă pentru că nu putea anticipa dispariția temeiului juridic al pretențiilor sale), pentru că asupra normei nu a acționat în mod discreționar emitentul actului. Înalta Curte nu a considerat că, prin aplicarea deciziei Curții Constituționale în cauzele nesolutionate definitiv, s-ar creea o situație discriminatorie, care să intre sub incidența art. 14 din Convenție și art. 1 din Protocolul nr. 12 adițional la Convenție.

S-a apreciat că situația de dezavantaj sau de discriminare în care s-ar găsi unele persoane (cele ale căror cereri nu fuseseră soluționate de o manieră definitivă la momentul pronunțării deciziilor Curții Constituționale) are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite și scopul urmărit (acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate, care a condus instanțele la acordarea de despăgubiri de sute de mii de euro, într-o aplicare excesivă și nerezonabilă a textului de lege lipsit de criterii de cuantificare - conform considerentelor deciziei Curții Constituționale).

În ceea ce privește incidența art. l din Protocolul nr. l, adițional la Convenție, Înalta Curte a stabilit, în cadrul aceluiași demers de unificare a practicii judiciare, că, în absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul înaintea apariției deciziei Curții Constituționale, nu s-ar putea vorbi despre existența unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1. Având în vedere caracterul obligatoriu al soluției pronunțate în cadrul recursului în interesul legii, Înalta Curte apreciază că soluția ce se impune în prezenta cauză nu poate fi decât respingerea recursului, în condițiile în care se constată că, în speță, la data publicării în M. Of. nr. 761/15.11.2010 a Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii.

Având în vedere considerentele expuse nu se mai impune analizarea celorlalte critici formulate de reclamantă și nici solicitarea care vizează majorarea cuantumului despăgubirilor morale. Acestea nu mai pot fi verificate, odată ce și-au încetat efectele dispozițiile legale care au constituit temeiul juridic în baza căruia au fost cerute despăgubirile morale. Față de cele ce preced^ recursul va fi respins, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ. :

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta I.V.V. împotriva deciziei nr. 327 din 22 februarie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 13 martie 2012.