ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2412/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2412/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra cauzei de față, constată

următoarele:

Tribunalul Caraș-Severin – secția civilă, prin sentința civilă

nr. 539 din 30 martie 2010, a admis în parte acțiunea formulată de reclamantul

B.G.M.C., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, reprezentat prin

Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală Finanțelor Publice Caraș-Severin,

și pe cale de consecință: a dispus obligarea pârâtului la plata către reclamant

a sumei de 220.000 euro echivalentă în lei la data efectuării plății,

reprezentând daune morale.

Pentru a hotărî astfel, instanța fondului a reținut

următoarele:

La data de 18 iunie 1951, ziua a doua de Rusalii, bunica și

mătușa din partea tatălui împreună cu reclamantul au fost deportați în Bărăgan,

ca urmare a punerii în aplicare a decretului criminal, respectiv decizia M.A.I.

nr. 200/1951. Fără nici un fel de explicație, casa a fost înconjurată de către organele

de miliție înarmate, somați să-și pregătească cele necesare drumului în maxim 2

ore. Părinții reclamantului fiind despărțiți, de când acesta avea un an, a

rămas în grija bunicii paterne, ajungând astfel să facă și el parte in grupul

de persoane ce unelteau împotriva statului, fiind considerați chiaburi și

titoiști (persoane periculoase). Încolonați cu alte familii au plecat spre gara

Timna din județul Mehedinți, după care au fost îmbarcați într-u vagon marfă

(bou vagon), care le era și casă și grajd și toaletă, împreună cu încă o

familie și animale. Exodul a durat mai multe zile, după care au ajuns în gara

Călărași, și apoi pe un câmp, secetos, unde un țăruș reprezenta noua locuință.

După câteva zile au săpat un bordei acoperit cu trestie. În aceste condiții, au

locuit mai mult timp înfruntând mizeria, mizeria, foamea, iernile aprige ale

Bărăganului și arșița verilor de stepă când aduceau apă de băut din brațul

Borcea, întrucât nu aveau fântâni, iar lipsa apei provocând febră tifoidă. În

toată această perioadă întreaga familie s-a străduit să asigure traiul vieții,

fără alimente apă și igienă, obligați să ducă o viață sub limita demnității

umane.

Obligați să lase în urmă tot ceea ce au avut, familia

reclamantului, deportată în Bărăgan, nu a avut casă, documente, într-un cuvânt nimic,

fiind lăsați în câmp, sub cerul liber.

Această măsură, a dislocării și stabilirii de domiciliu

obligatoriu dispusă în temeiul hotărârii Consiliului de Miniștri nr. 344 din 15

martie 1951, se încadrează în dispozițiile art. 3 din Legea nr. 221/2009,

dispoziție legală conform căreia „orice persoană care a suferit condamnări cu

caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut

obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și după decesul

acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul II inclusiv

pot solicita instanței de judecată în termen de 3 ani de la data intrării în

vigoare a legii, obligarea statului la acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul

moral suferit prin condamnare …”.

Prin stabilirea unui domiciliu obligatoriu, instanța a

apreciat că i-au fost cauzate familiei reclamantului prejudicii materiale și

morale ale căror consecințe s-au repercutat asupra vieții ulterioare a

acestora, fiindu-le știrbit dreptul personal nepatrimonial la libertate, precum

și atributele ce țin de relațiile sociale, respectiv onoare și reputație. De

asemenea, stabilirea unui domiciliu forțat lipsirea de libertate a produs

consecințe și în planul vieții private a familiei reclamantului, inclusiv după

momentul întoarcerii acasă, respectiv după 5 ani, când nu au mai găsit decât o

casă complet distrusă și ocupată de late persoane, în locul gospodăriei

prospere lăsate la plecare, precum și asupra surselor de venit, fiind astfel

întrunite elementele răspunderii instituite de art. 5 pct. 1 lit. a) din Legea nr.

221/2009.

Cât privește însă cuantumul acestor daune morale, instanța a

apreciat că suma de 500.000 euro solicitată prin acțiunea introductivă este

exagerată.

Criteriile de apreciere a prejudiciilor morale nu au la bază

criterii exacte, științifice, deoarece există o incompatibilitate între

caracterul moral nepatrimonial al daunelor și cuantumul bănesc patrimonial al

despăgubirilor.

Așa cum s-a arătat, stabilirea cuantumului despăgubirilor

echivalente unui prejudiciu nepatrimonial include desigur o doză apreciabilă de

arbitrar, dar ceea ce trebuie evaluat este despăgubirea care vine să compenseze

prejudiciul, iar nu prejudiciul ca atare, fiind necesar a se face o corelare cu

importanța prejudiciului moral prin aspectul importanței valorii morale lezate.

În aprecierea importanței prejudiciului moral trebuie avute

în vedere repercusiunile prejudiciului moral asupra stării generale a

sănătății, precum și asupra posibilității ei de a se realiza deplin pe plan

social, profesional și familial.

Față de cele mai sus expuse, respectiv atingerea adusă mai

multor drepturi fundamentale ale familiei reclamantului, instanța a apreciat că

o indemnizație echitabilă o reprezintă suma de 220.000 euro.

Curtea de Apel Timișoara – secția

civilă, prin decizia civilă nr. 622 din 22 martie 2011, a admis apelul declarat

de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin D.G.F.P.

Caraș-Severin, împotriva sentinței civile nr. 539 din 30 martie 2010 a

Tribunalul Caraș-Severin și pe cale de consecință: a schimbat sentința civilă

atacată în sensul că: a respins acțiunea formulată de reclamantul B.G.M.C.

Pentru a hotărî astfel, instanța

apelului a reținut următoarele:

Prin Decizia nr. 1358 din 21

octombrie 2010 a Curții Constituționale, a fost admisă excepția de

neconstituționalitate ridicată de Statul Român, prin Ministerul Finanțelor

Publice, și, în consecință, s-a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit.

a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările

ulterioare, sunt neconstituționale.

Astfel, Curtea Constituțională a

reținut că, în materia despăgubirilor pentru daunele morale suferite de

persoanele persecutate din motive politice în perioada comunistă, există două

norme juridice cu aceeași finalitate, și anume art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990

și art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, diferența constând doar în

modalitatea de plată, adică prestații lunare, în cazul art. 4 din Decretul-lege

nr. 118/1990 și o sumă globală, în cazul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr.

221/2009, așa încât despăgubirile prevăzute în cel de-al doilea text mai sus

menționat nu pot fi considerate drepte, echitabile și rezonabile.

Curtea Constituțională a mai avut în

vedere că, prin Decretul-lege nr. 118/1990, legiuitorul a stabilit condițiile

și cuantumul indemnizațiilor lunare, astfel încât intervenția sa, prin art. 5 alin.

(1) lit. a) din Legea nr. 221/1009, după 20 de ani de la adoptarea primei

reglementări cu același obiect, aduce atingere valorii supreme de dreptate,

precizând în acord cu jurisprudența C.E.D.O. că atenuarea vechilor violări nu

trebuie să creeze noi nedreptăți (Hotărârea din 5 noiembrie 2002 în cauza

Pincova și Pink contra Cehiei) și că nu s-ar putea susține ideea că, prin

adoptarea art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2001, persoanele în cauză

ar putea avea o „speranță legitimă” la acordarea despăgubirilor morale

(Hotărârea din 28 septembrie 2004 în cauza Kopecky contra Slovaciei, Decizia

asupra admisibilității din 2 decembrie 2008 în cauza Slavov și alții contra

Bulgariei), câtă vreme dispoziția legală este anulată pe calea exercitării

controlului de constituționalitate al acesteia.

Totodată, Curtea Constituțională a

reținut în motivarea deciziei că reglementarea criticată încalcă normele de

tehnică legislativă prevăzute de Legea nr. 24/2000, care consacră unicitatea

reglementării în materie, precum și principiul legalității, conchizând că

dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, cu modificările

și completările ulterioare, contravin dispozițiilor art. 1 alin. (3) și (5) din

Constituție.

În ceea ce privește efectele

Deciziei nr. 1338 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale în raport cu

cauza de față, Curtea are în vedere că sunt aplicabile dispozițiile art. 147 alin.

(1) din Constituție (prevăzute și de art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992),

potrivit cărora „Dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare, precum și

cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează

efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții

Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu

pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției”.

De asemenea, sunt aplicabile speței

și dispozițiile art. 47 alin. (4) din Constituție, potrivit cărora deciziile

Curții Constituționale se publică în M. Of. al României, iar de la data

publicării sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor.

Astfel, având în vedere că Decizia nr.

1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale a fost publicată în M. Of.

al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010, iar în intervalul de 45 de zile de

la publicare, Parlamentul nu a pus de acord prevederile declarate

neconstituționale (art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009) cu

dispozițiile Constituției, rezultă că aceste prevederi și-au încetat efectele

juridice, ceea ce înseamnă că nu mai pot fi aplicate și că nu mai sunt

obligatorii, la fel ca normele abrogate.

Așadar, fiind desființat temeiul

juridic care a stat la baza admiterii acțiunii reclamantei, respectiv art. 5 alin.

(1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, Curtea apreciază că se impune în cauză

soluția admiterii apelului pârâtului cu consecința schimbării sentinței și

respingerii acțiunii reclamantului.

Această soluție se impune, chiar

dacă pricina se află în apel, avându-se în vedere că norma constatată ca fiind

neconstituțională a dat naștere unei situații juridice legale ( obiective),

aflată în curs de desfășurare ( facta pendentia), care nu este pe deplin

constituită până la pronunțarea unei hotărâri definitive.

Or, apelul este devolutiv, ceea ce

înseamnă că el readuce în fața instanței de control judiciar toate problemele

de fapt și de drept dezbătute în prima instanță, provocând o nouă judecată

asupra fondului.

Împotriva deciziei civile mai sus

menționată, a declarat recurs reclamantul B.G.M.C., criticând-o ca fiind

netemeinică și nelegală, pentru următoarele considerente:

- La data introducerii cererii de

chemare în judecată sub imperiul Legii nr. 221/2009 s-a născut un drept la

acțiune pentru a solicita despăgubiri, inclusiv în temeiul art. 5 alin. (1) lit.

a), astfel că legea aflată în vigoare la data cererii de chemare în judecată

este aplicabilă pe tot parcursul procesului.

- În sensul aplicării principiului

neretroactivității este și jurisprudența C.E.D.O.

- Pe lângă prevederile Legii nr. 221/2009

mai sunt incidente și prevederile Declarației Universale ale Omului, art. 3, 5

și 7.

- Faptul că la 31 decembrie 2010

legiuitorul nu a intervenit pentru a modifica Legea nr. 221/2009, nu este un

temei legal ca cererea formulată să fie respinsă.

Recursul este nefondat pentru cele

ce succed:

Prin deciziile nr. 1358 și nr. 1360

din 21 octombrie 2010 s-a constatat neconstituționalitatea art. 5 alin. (1) lit.

a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și

măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie

1945-22 decembrie 1989.

Declararea neconstituționalității

textelor de lege arătate este producătoare de efecte juridice asupra proceselor

nesoluționate definitiv și are drept consecință inexistența temeiului juridic

pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege declarat

neconstituțional.

Art. 147 alin. (4) din Constituție

prevede că decizia Curții Constituționale este general obligatorie, atât pentru

autoritățile și instituțiile publice, cât și pentru particulari, și produce

efecte numai pentru viitor iar nu și pentru trecut.

Fiind vorba de o normă imperativă de

ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită,

deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă

efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element de noutate în ordinea

juridică actuală.

Împrejurarea că deciziile Curții

Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresia unui alt

principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu

se poate aduce atingere unor drepturi definitive câștigate sau situațiilor

juridice deja constituite.

Se va face însă distincție între

situații juridice de„natură legală, cărora li se aplică legea nouă, în măsura

în care aceasta le surprinde în curs de constituire, și situații juridice

voluntare, care rămân supuse, în ceea ce privește validitatea condițiilor de

fond și de formă, legii în vigoare la data întocmirii actului juridic care le-a

dat naștere.

Rezultă că în cazul situațiilor

juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părților și cuprind

efectele voite de acestea, principiul este ca acestea rămân supuse legii în

vigoare la momentul constituirii lor, chiar și după intrarea în vigoare a legii

noi, dar numai dacă aceste situații sunt supuse unor norme supletive,

permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general.

Unor situații juridice voluntare nu

le poate fi asimilată însă situația acțiunilor în justiție în curs de

soluționare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, întrucât acestea

reprezintă situații juridice legale, în curs de desfășurare, surprinse de legea

nouă anterior definitivării lor și de aceea intrând sub incidența noului act

normativ.

Este vorba, în ipoteza analizată,

despre pretinse drepturi de creanță, a căror concretizare, sub aspectul

titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană îndreptățită

și întinderea dreptului, în funcție de mai multe criterii prevăzute de lege, se

poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicționale realizate de

instanță.

Or, la momentul la care instanța

este chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate, norma juridică nu

mai există și nici nu poate fi considerată ca ultraactivând, în absența unor

dispoziții legale exprese.

Referitor la obligativitatea

efectelor deciziilor Curții Constituționale pentru instanțele de judecată, este

și Decizia nr. 3 din 04 aprilie 2011 în interesul legii, prin care s-a statuat

că „deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii, ceea ce înseamnă că

trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce privește dispozitivul deciziei,

dar și considerentele care îl explicitează”, că „dacă aplicarea unui act

normativ în perioada dintre intrarea sa în vigoare și declararea

neconstituționalității își găsește rațiunea în prezumția de

neconstituționalitate, această rațiune nu mai există după ce actul normativ a

fost declarat neconstituțional, iar prezumția de constituționalitate a fost

răsturnată” și, prin urmare, „instanțele erau obligate să se conformeze

deciziilor Curții Constituționale și să nu dea eficiență actelor normative declarate

neconstituționale”.

Continuând să aplice o normă de

drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat),

judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale jurisdicționale,

ci și-o depășește, arogându-și puteri pe care nici dreptul intern și nici

normele convenționale europene nu i le legitimează.

Soluția nu este de natură să încalce

nici dreptul la un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, întrucât în absența unei hotărâri definitive care

să fi confirmat dreptul anterior apariției deciziei Curții Constituționale nu

se poate vorbi despre existența unui asemenea bun, și nici principiul

nediscriminării, întrucât dreptul la nediscriminare nu are o existență de sine

stătătoare, independentă, ci se raportează la ansamblul drepturilor și

libertăților reglementate de Convenție, cunoscând limitări deduse din existenta

unor motive obiective și rezonabile.

În sensul considerentelor anterior

dezvoltate, s-a pronunțat, în recurs în interesul legii, și Decizia nr. 12 din

19 septembrie 2011, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 789 din 07

noiembrie 2011, care a statuat, cu putere de lege, că, urmare a deciziilor

Curții Constituționale nr. 1358 și nr. 1360/2010, „dispozițiile art. 5 alin. (1)

lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic

și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai

pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data

publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în M. Of.”

Cum deciziile Curții Constituționale

sus-menționate au fost publicate în M. Of. la data de 15 noiembrie 2010, iar în

speță, decizia instanței de apel a fost pronunțată la data de 22 martie 2011

cauza nefiind, deci, soluționată definitiv, la momentul publicării deciziilor

respective, rezultă că textele legale declarate neconstituționale nu își mai

pot produce efectele juridice, astfel încât, în aplicarea dispozițiilor art. 312

alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de reclamantul B.G.M.C. împotriva deciziei nr. 622/A din 22 martie 2011 a Curții de Apel Timișoara – secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică

astăzi, 2 aprilie 2012.